Referate...
4 participanți
Pagina 2 din 2
Pagina 2 din 2 • 
1, 2
romana
Admin Mier Mar 10, 2010 3:07 am
Mihail Sadoveanu:
Lumea Baltagului
Criticii literari au considerat acest roman o parafrază modernă a baladei populare Mioriţa. Într-adevăr romancierul a pornit de la cunoscuta baladă populară românească, pe care l-a apreciat ca cea mai nobilă manifestare spirituală a neamului nostru.
Mihail Sadoveanu a mai folosit elemente din alte două balade populare româneşti Dolca şi Salga. După propria mărturisire a autorului, la baza romanului stă şi un fapt real: oprindu-se la un han, a auzit o discuţie dintre doi jandarmi despre uciderea unui cioban şi despre posibilii făptaşi. Mihail Sadoveanu a sintetizat aceste elemente şi a elaborat o construcţie epică, riguroasă, plasând în centru o psihologie feminină complexă. Din baladă a reţinut ideea conflictuală: doi ciobani se înţeleg să-l omoare pe al treilea pentru a-i lua oile.
Distanţa de la balada populară la roman este mare, trecând prin talentul, imaginaţia, pătrunzătoarea observaţie sicuală şi psihologică a romancierului. Mihail Sadoveanu înlătură descrierea şi pune accentul pe acţiune şi pe psihologie.
Faţă de resemnarea ciobanului moldovean, Mihail Sadoveanu creează o psihologie feminină, ieşită din comun, prin setea sa de dreptate şi de adevăr.
În fond romanul poate fi considerat o continuare a baladei populare. Prin umanismul său profund, prin valorile etice pe care le propune, Baltagul este o capodoperă a creaţiei sadoveniene, dar şi o remarcabilă creaţie a literaturii române moderne.
Firul epic central îl reprezintă încercarea Vitoriei Lipan de a descoperi şi de a pedepsi pe ucigaşii soţului său. Drumul ei este urmărit pe fundalul unei comunităţi specifice, aceea a oamenilor de la munte cu legile, datinile, obiceiurile lor specifice. Astfel alături de psihologia complexă şi compicată a Vitoriei Lipan, romanul se constituie într-o monografie a satului moldovean.
Existenţa Vitoriei Lipan se desfăşoară pe fundalul unei existenţe pastorale de specific naţional, cu aşezări sociale, economice şi cu deprinderi specifice oierilor. Spaţiul romanului este mioritic, cuprinzând aşezările oierilor din partea dinspre munte a Moldovei.
Existenţa păstorească este urmărită mai ales prin familia Vitoriei Lipan.
Monografia satului: descrierea satului, a caselor, a ocupaţiilor, conservatorismul, psihologia oamenilor de la munte, credinţe, superstiţii, calendar, obiceiuri (botez, nuntă, înmormântare)
Rânduielile gospodăreşti sunt după datină: bărbatul cu oile, femeia cu problemele casei. Casa are ogradă cu adăpost pentru vite fiind construită cu toate cele de trebuinţă: iei de miel în pod, făină de porumb şi lemne adusă de la câmp în desagi. Satul are ulicioare lungi şi cotite cu cărări printre grădini, are crâşmă şi biserică.
În sat viaţa se desfăşoară calendaristic între plecarea turmelor la păşunta şi întoarcerea lor la iernatic. Vremea este înţeleasă după semne. În viaţa oierilor nimic nu iese din tradiţie. Obişnuinţa, datina sunt singura lege. Oamenii nu ştiu carte, ei se adresează preotului pentru citirea şi scrierea scrisorilor şi a actelor. Satul este izolat astfel încât oamenii abia au auzit de poştă şi de tren.
Mihail Sadoveanu evocă o lume arhaică, departe de binefacerile civilizaţiei. Izolate de lumea din văi, rânduri după rânduri de generaţii, în sute după sute de ani, se veseliseră de creşterea zilei şi începutul anilor; toate urmai ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel demult; stăpânii se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar rânduielile omului şi ale stihiilor stăruiseră; aşa încât se cuvenea ca şi copii să-şi aibă partea lor.
Oamenii sunt conservatori; cred în superstiţii: vise semne. Astfel când Vitoria Lipan şi-a visat soţul, tecând călare peste o apă neagră cu spatele întors spre ea, şi-a dat seama că soţul ei a murit. Deşi s-a schimbat calendarul, oamenii îl urmează tot pe cel vechi. Vitoria Lipan ţine post negru douăsprezece vineri la rând şi îi cere preotului să facă slujbă pentru soţul ei. Vitoria o ceartă pe Minodora pentru că vrea să-şi schimbe portul şi pentru că-i place dansul. După rânduială ea ar trebui să poartă cămaşă albă, catrinţă neagră şi părul împletit cunună.
Deşi este convinsă, că soţul ei a murit, Vitoria se duce la baba Maranda ca să-i ghicească. Cere sfatul preotului şi se adresează stăpânii pământeşti, deşi nu crede in eficienţa acestora; – Atunci de ce să mai scriu jalba? – Aşa, ca să fie.
În roman Mihail Sadoveanu insistă mult asupra tradiţiilor şi obiceiurilor legate de momentele importante ale vieţii: botezul, nunta, sărbători religioase, înormântarea.
La Borca, Vitoria Lipan asistă la un botez: Vitoria a trebuit să supuie, să descalece, să intre la lehuză şi să-i puie rodin sub pernă un coştei cu bucăţele de zahăr şi pe fruntea creştinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei. S-a închinat cu paharul de băutură cătră nânaşi, a sărutat mâna preotului... Obiceiul locului era ca toată lumea să participe la bucuria familiei. Vitoria pune rodin (dar) sub capul copilului (o pungă cu bucăţele de zahăr) iar pe frunte o hârtie de 20 de lei, apoi închină paharul către nânaşi şi sărută mâna preotului.
Un alt eveniment surprins este nunta de la Cruci: La Cruci a dat de nuntă. Fugeau săniile cu nuntaşii pe gheaţa Bistriţei. Mireasa şi druştele cu capetele înflorite; nevestele numai în catrinţi şi bondiţi. Bărbaţii împuşcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie şi s-alunge mai degrabă iarna. Cum au văzut oamenii străini pe drumul de sus, vorniceii au pus pinteni şi le-au ieşit înainte cu năfrămile de la urechile cailor fâlfâind. Au întins plosca ş-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo pe loc.
Nunta s-a abătut cătră drum. Vitoria a primit plosca şi a făcut frumoasă urare miresei.
Mireasa şi druştele aveau capetele înflorite, nevestele earu îmbrăcate în catrinţă şi bondiţi, bărbaţii împuşcau deasupra brazilor iar vorniceii ieşeau înaintea srăinilor cu plosca plină. Nuntaşii coboară cu săniile pe gheaţa Bistriţei. Vitoria oprimeşte plosca şi face o urare frumoasă mirilor.
Înmormântarea lui Nechifor Lipan este un bun prilej pentru a prezenta obiceiurile de la înmormântare specifice zonei: Mortul este pus într-un car cu cetină, tras cu doi boi; carul este însoţit de trei preoţi, de trei bărbaţi cu buciume şi patru bocitoare. O bătrână are sinuri de pânză pentru datina podurilor. Rămăşiţele mortului sunt stropiţi cu vin, iar peste groapă se aruncă o găină neagră. După înmormântare se face praznic şi apoi parastas la trei, nouă şi patruzeci de zile.
Mihail Sadoveanu este foarte atent şi la psihologia şi comportamentul moldovenilor: Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi, ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii, ca şi-n arşiţile lor de cuptor, plăcându-le dragostea, şi beţia, şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oameni de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă şi luceşte – de cântec, de prietenie.
Completare
by DitZi@bigfoot.com
PLAN LUCRU
• Trasaturi generale care individualizeaza romanul sadovenian
Prin Baltagul intram in acea 'gura de rai' a scrisului sadovenian
Continuand proza rurala reprezentata pana la el de I.Slavici,B.Delavrancea si D.Zamfirescu , Sadoveanu este alaturi de Rebreanu , ctitor al romanului romanesc modern .Deosebita de proza rurala rebreriana,opera sadoveniana propune imaginea uni sat retras din fata civilizatiei banului , intr-o izolare naturala . Eroii sai sunt mai rar plugari ; sunt ciobani, pastori , padurari care pretuiesc mai intai barbatia , iscusinta si taria de caracter .
Baltagul este 'ilustrarea magnifica a fortei normelor etice in aceasta societate traditionala , iar reprezentarea mitica a intamplarii o da corespondenta cu Miorita'
Culme a creatiei sadoveniene , romanul Baltagul este epopee a vietzii pastoresti , un adevarat epos al miscarii poporului roman prin timp , cu obiceiuri , institutii si credinte .
Roman cu structura baladeasca , opera realizeaza o tulburatoare osmoza intre cotidian si mitic , intre datele concret-istorice ale situatiilor si proiectia lor legendara
Opera este un roman polimorf , realist si simbolic in acelasi timp , monograf si social , cu intriga de roman politist
• Aparitia si izvoarele romanului
Scris in numai 17 zile , romanul apare in 1930
Surse : trei balade populare
Salga (preia setea de dreptate a eroinei)
Dolca (prietenia om-animalul credincios)
Miorita (simbolul , structura epica , conflictul)
Baltagul – o Miorita in dimensiuni mari – G Calinescu
• Constructzie epica
3 momente principale ; trei nuclee epice
asteptarea lui Nichifor Lipan
Cautarea lui Nichifor
Pedepsirea ucigasilor
Discursul epic este linear , in trepte , intr-o structura labirintica . Labirintul , cu drumurile sale serpuite reprezinta curgerea continua a vietzii spre Regatul Mortzii
In tesatura romanului sunt doua structuri:una epica si realista , alta simbolica si mitica
• Caracterul monografic
Roman al lumii arhaice a pastorilor , care lupta pentru a-si pastra normele etice , opera incepe cu legenda populara care relateaza despre faptul ca "Dumnezeu , dupa ce a alcatuit lumea a pus randuiala si semn fiecarui neam "
Legi nescrise guverneaza viatza acestor oameni , iar traditia nu admite nerespectarea lor . Prin disparitia lui Nichifor Lipan randuiala si legile nescrise au fost incalcate . De aceea vinovatii trebuie pedepsitizi .
In eposul sadoveniana natura se reflecta in om , semnele naturii sunt cunoscute si urmate(visul Vitoriei in care Nichifor apare calare cu spatele intors la ea , mergand spre asfintit ; cocosul da semn de plecare , etc)
Prezentarea unor obiceiuri,traditii si superstitii (Borca – nunta , Cruci – nunta ) In finalul operei se prezinta obiceiuri de la inmormantare , scena parastasului fiind punctul culminant al actiunii .
Atitudinea Vitoriei fata de fiica sa Minodora , care a a incercat sa se abata de la normele arhaice .
"Interesul operei sta in studiul civilizatiei pastorale" G Calinescu
• Chipul Vitoriei Lipan
Tip reprezentativ pentru aceasta lume in care traditia si legile nescrise sunt respectate cu sfintenie . Mentalitatea sa este arhaica
Energia sa sufleteasca este mobilizata in numele dreptatii; legile nescrise ale demnitatii umane au fost incalcate .
Spirit justitiar , munteanca "un Hamlet feminin"(G.Calinescu) , a organizat minutios calatoria pentru refacerea itinerariului lui Nichifor , pentru gasirea si pedepsirea ucigasilor . Cautarea sotului incepe din interior spre exterior .
Statornicia morala , luciditatea , stapanirea de sine si devotamentul ce o caracterizeaza au facut pe exegeti sa o asemene cu Antigona .
• Celelalte personaje
Nichifor Lipan – personaj absent in opera . El devine o prezenta printr-un act de sinteza , infaptuit de cei care l-au cunoscut . E un personaj redat da viata prin restituire . Este o emblema a lumii oierilor .
Gheorghita – va strabate un drum initiatic , de cunoastere si de formare . Maturizarea lui se implineste in momentul cand manuieste baltagul impotriva asasinului tatalui sau . El trece de la starea de inocenta la experienta .
• Elemente de arta literara
Opera este un epos , iar Sadoveanu un rapsod .
Asemenea lui Ion Creanga , Sadoveanu creeaza impresia ca nu scrie , ci povesteste . Relateaza in stil solemn si festiv ; oralitatea si conciziunea stilului isi au izvorul in cantecul popular .
________________________________________________________________________________
Bogăţia sufletească a omului din popor. Baltagul
Mizeria, în care au trăit ţăranii sub jugul moşieresc a fost arătată adeseori în literatura noastră. Protestul împotriva ________ s-a îmbinat adesea în astfel de opere cu apărarea valorii umane a omului împilat.
Sadoveanu a demonstrat prin întreaga sa operă că omul pe care îl batjocorau stăpânii era un om complex, cu o bogata viata sufletească, cu ________ morale, cu fina inteligenta, rod al unei civilizatii batrâne.
Omul din popor, în opera lui Sadoveanu traieste în reletii sentimentale pasiuni absolute si curate, iar în axistenta zilnica se bazeaza pe o stramoseasca experienta a vietii, pe o initiere într-o adânca stiinta a naturii si a oamenilor. Înca din Crâsma lui mos Precu apare ________ dragostei la omul din popor. În iubirea lui Zaharia Zadoina pentru Anica Raducului e un profund simt al demnitatii omenesti, o adânca întelegere a caracterului moral pe care trebuie sa-l aiba dragostea. Iubirea lui Zaharia nu a patima instinctiva; pasiunea sa puternica se îmbina cu o mare gingasie sufleteasca si se bazeaza pe o îndepartasire a dorurilor comune. O asemenea "dragoste ampla si simpla" îi face pe cie ce iubesc si sunt opriti în fericirea lor sa devina, ca si Costadin ________, razbunatori aprigi. Povestirea Cântecul amintirii, ca si O istorie de demult sunt imagini ale puterii de ________ a dragostei curate, care da omului din popor dreptul de a se ridica împotriva legiuitorilor societatii asupritoare spe a-si face singur dreptate. Stiinta descifrarii naturii si a omului a început si ea sa fie dezvaluita înca în lucrarile din tinerete. Amarâtul Gherasim din Crâsma lui mos Precu e un biet ________. Facând si desfacând vraji, Gherasim creeaza iluzia unei lupte cu puterile necunoscute care-l înconjoara pe omul nestiitor, încercând a descifra unele taine ale sufletului sau ale naturii. Acestea sunt calitati reale, care îndreptatesc încrederea unor consateni. Urmasii sai din creatia sa ________ se ridica pe treptele unei adevarate lupte pentru cucerirea întelepciunii si dezvaluirea tainelor din viata înconjuratoare. Opera lui Sadoveanu înfatiseaza nenumarate personaje care se înalta prin forta inteligentei, prin cunoasterea profunda a lumii însuletite si neînsufletite. Nicolae Peceleaga, padurarul din romanul Noptile de ________(1934), este stapân pe misterele padurilor si apelor. Badea Toma, din Valea Frumoasei, stie ritualul cocosilor de munte. Culi Ursachi, din Ochi de urs, descopera urmele pasilor de fiara ori de om. Nenumarati sunt cei care, asemenea batrânilor si tinerilor pescari din ________, poseda o vasta stiinta. Astfel vom gasi pe capitanul Ilie Turculet, din Zodia cancerului(1929), stapân pe cititul stelelor si schimbarilor neprevazute ae vremii. În timpuri stravechi, îl aflam pe magul Chesarian Baeb dacul, din Creanga de aur(1933). Acesta e un întelept pregatit sa pastoreasca poporul prin darurile mintii sale, care patrunde în cele mai complicate retete ale vietii omenesti, gasind cheia treburilor filozofesti si a celor politicesti, ca si cheia încâlcitelor treburi ale inimii omenesti.
Una dintre cele mai expresive imagini ale complexitatii si profunzimii de gandire si simtire ale omului din popor din opera lui Sadoveanu o aflam în romanul Baltagul. Aparut în 1930, Baltagul este - dupa remarca lui G. Calinescu - "un roman al transhumantei, cu intriga antropologica. Acum suntem în Dacia, în teritoriul muntenesc al ________. Un cioban a fost ucis, si nevasta care-i stie drumurile calendaristice îi da de urma si prinde pe ucigas ...".
Baltagul e nu roman realist, urmarind a scoate în evidenta dârzenia taranilor români de la munte. Actiunea principala n-o constituie crima, ci desfasurarea cercetarilor întreprinse de vaduva pentru descoperirea cadavrului si a faptasilor. Locul central în roman este ocupat de munteanca Vitoria Lipan si de drumul ei spre a afla adevarul despre sot; pentru aceasta romanul este o carte a psihologiei tarancii din muntii Moldovei, a vietii si obiceiurilor tarii. Prin miscarea larga, astronomica, de cicluri si anotimpuri, Baltagul prezinta imaginea vietii pastorilor români cu traditii si obiceiuri specifice, dând literaturii noastre specialitetea unui nou epos, eposul mioritic, diferit de eposul grec, dar mai apropiat de omul civilizatiei europene.
Axat pe tema mioritica, Baltagul cuprinde, ca si marile tragedii antice, momente semnificative.
Primul moment e asteptarea lui Niechifar Lipan, cioban stapân de turme plecat la Dorna sa cumpere si sa vînda oi. Întârzierea lui sporeste nerabdarea Vitoriei. Autorul expune într-o gradatie estetica aceasta nerabdare si preocuparile nevestei pentru aflarei adevarului. Vitoria e prezentata în felul sau propru de a gândi, în ambianta sa, în obiceiurile si gesturile surprinse de autor în trasaturi tipice. Paralel cu obiceiurile, autorul prezinta viata domestica a muntencei, actiunile, spiritul de organizare axate pe ciclul astrologic, în orbita caruia se înscrie rânduiala treburilor gospodaresti ca si destinul noilor generatii. Acesta ________ rânduiala e din prima pagina a romanului, în care o povestire anecdotica sintetizeaza particularitatile neamurilor si greul vietii muntenilor ce se ________. Ei traiesc în locuri singuratice si strâmte. Barbatii sunt cu oile. Grija gospodariei o are nevasta, care trebuie sa aiba pricepere, vigoare si energie, si la nevoie, brat de barbat. Asa este casa lui Nechifar Lipan, cu prispa, _______, ograda cu adapost pentru vite si ______, asezata dupa datina locului, cu toate cele de trebuinta; oi la munte, ______în casa; ____ de miel în pod, ceva parale strânse într-un cafaiel cu cenusa, faina de papusei si legume aduse din jos, dinspre câmpie în desagi.
Satul, cu ulicioare lungi si cotite, cu carari printre gradini, are crâsma si biserica. Preotul este si sfetnic. ___ e rostul. Nevasta oierului îl cunoaste si, astfel nu întelege sa traiasca, decât dupa obicei, dintr-o practica straveche, careia i se supune.În satul Victoriei Lipan, viata se desfasoara calendaristic, între plecarea turmelor la pasunat si întoarcerea lor de la iernatic. În virtutea transhumantei, pastori, turme, câini migreaza în timpul anului, calendaristic, în cautare de pasune si adapost întorcându-se la munte la date întru vesnicie fixe. De aceea, nu ziua, ci vremea, pe care oamenii o înteleg dupa semnele ei ce se arata, hotaraste si treburile oierilor si ale casei. În viata oierilor, nimic nu iese din traditie. O bisnuita, care statorniceste raporturile dintre oameni, e singura lege. Cine încalca obiceiul e împotriva tarii. Nu "coc, vast si bluza" îi trebuie _________. Ea este fata de maritat. Sa si vada deci de rânduielile ei de fata mare, sa bate si sa scuture pernele si laicerele de zestre, pâna ce Vitoria sa-i gaseasca un român, cu casa noua ___ sot si oi multe. Asa ca, dupa rânduiala, fata Victoriei poarta camasa alba si ___________ neagra,
__________ ros, parul împletit cununa, fara broboada. Ciubatelele sunt numai pentru hora sau munti, pentru drumurile de targ.
Din traditie si datini se formeaza priceperi si conduita morala, de neclintit, a oamenilor lui M. Sadoveanu. Cei vârstnici, cum e Vitoria Lipan, apare cu strasnicie respectul pentru credinta si obiceiuri, caci oamenii daca-se abat de la legea firii, pierd din cinste si demnitate, devin neoameni. Vitoria Lipan, cu întelepciunea experientei de viata, gândeste, nu fara de prudenta: "Bine este sa fii la vedere cu prieteni decât într-un ascunzis, cu niste dusmani necunoscuti. Când ___ _______, ei te baga mai putun în seama si tu îi poti mai bine cerceta. Când ___ _______, te poti socoti singur, cu necazul tau; când în putini, _________ si te coasa cu ochii".
Inteligenta, Vitoria însa în noua ei experieta va accepta progresul întroducându-l în normele ei de conduita, întarind obiceiurile ancestrale ale poporului nostru. "Gheorghita, vorbi ea ... vezi de _____ caii dupa moda noua care am aflat-o aici, si-i întareste cu orz, caci drumurile înca nu mi s-au sfârsit".
Cei de la munte sunt astfel de oameni. Remarea e a scriitorului, _____ faptele din roman nu o dezmint: " Locuitorii acestia de sub brad sunt niste fapturi minunate, de mirare: inti si nestatornici ca apele, ca vremea; rabdatori în suferinta ca si-n ierni cumplite; mai cu seama stare ei în fata soarelui cu o inima ca din el rupta". Nechifar Lipan, omul Victoriei, nu poate fi astfel. Întruchiparea acestei observatii, despre felul de a fi al munteanului, o desprindem din comportamentul Victoriei Lipan. În tot ceea ce întreprinde aceasta femeie, e dragoste si statornicie, inteligenta nativa si tarie morala, o vitalitate care este a naturii însasi, într-un cuvânt, un suflet si un caracter care, ___ viziunea autorului, definesc structura psihica a taranului din aceasta parte a Moldovei.
Al doilea moment al romanului începe în acea parte a naratiunii în care Vitoria ajunge la convingerea ca Nechifar a fost ucis si pradat. Este partea din roman în care Vitoria cauta trupul barbatului pentru a împlini rânduielile traditionale, ca si Antigona Daca. Antigona avea de luptat cu forta autoritatii, a regelui, fiind pus la încercare mai ales liberul ei arbitru, Vitoria se afla într-o ipostaza mai putin clasa, din cauza ca riscurile si sacrificiile ci se fac într-o lume în care forta autoritatilor nu o poate ajuta, desi nu-i este ostila ca Antigonei. Vitoria trebuie sa preia misiunea autoritatii. Sarcinea e cu atât mai grea, cu cât metodele procedeele si logica autoritatii difera de ale Antigonei; ea are logica tarancii, care se conduce dupa instinct, fara a da însa gres. Acest instinct face ce _______ ________ sa aiba personaje diferite de eposul grec, în care eroii se misca în hotarele legii, credintei si ratiunii.
Prin actiunile, vorbele, faptele si prin parerea altor personaje despre Vitoria, autorul îsi caracterizeaza personajul. În miezul actiunii trepidante se releva trasaturile de caracter: calmul, iscusinta, chibzuinta, curajul, energia, mândria si tenacitatea locuitorilor de la munte.
Aflarea locului unde a fost ucis Nechifor Lipan si îmlinirea ______ datorii a Vitoriei, datina înmormântarii si pedepsirea faptasilor constituie al treilea moment al romanului. Acum sunt reliefate dârzenia, pasiunea pentru adevar, etica omului din popor si spiritul de observatie generat de comuniunea omului cu mediul înconjurator. Vitoria Lipan afla ramasitele pamântesti ale sotului ei înter Sabara si ______. În gestul nevestei lui Lipan este omenie si pietate. Ea are convingerea neclintita in existenta si înfaptuirea dreptatii. Pedeapsa pentru omucidereeste dumneeiasca. Ucigasul cade sub blestem; de aceea omul este dator sa urmaresca pe ucigas. Fiarele si dobitoacele participa si ele la prinderea acestuia. dar blestemul, datoria s rânduiala, vazute ca forte morale, nu se potrealiza în afara naturii. Pentru înfaptuirea dreptatii, justitiarul cauta sa cunoasca întelesul vântului, tipatul pasarilor, scheunatul dihaniilor, __________ gânganiilor si chiar urmele care nu se vad dintr-odata, desi duc la vinovat. Dar, nespus, subînteles, pentru a ajunge la utilizarea dreptatii, omul trebuie sa aiba o stare spirituala de o puritate " naturala", singura misiune care-l face stapân deplin asupra mediului "ajutator", contra elementului negativ.
Autorul a aratat cum Vitoria a cautat aliati în vrajitoare si preoti. Despre ____________ vrajitoarei, concluziile Vitoriei sunt defavorabile "demonului", care se zice ca l-ar avea sub ascultare ________, vrajitoarea: "Acuma am înteles ca demonul acela, daca-l are e un prost. Ori îi prost ,ori n-are nici o putere, de-o lasa pe dânsa amarâta, calica si lipsita de toate. Daca ar avea putere sa-l stie unde-i, ar avea putere sa-l si întoarca"...
Autocontrolul permanent al Vitoriei este remarcabil. Dar încordarea a frânt o ________ din inimaVitoriei. Ea are atât momente de slabiciune cât si de supraîncordare care o afecteaza uman. Esenta marturisirilor dezvaluie însa nota umana si vigoarea eroinei: "Daca as putea sa-l lovesc si eu cu acelasi baltag m-as simti mai usurata... Vreau sa-l împung si sa-l tai astfel... am trait în lumea astra numai pentru omul acela al meu, si-am fost multumita si înflorita cu dânsul... l-am rugat pentru omul meu deie voie sa-l îngrop în tintirim. Sa nu ramâie între lupi; sa-l aduc între crestini".
Nechifor Lipan, rapu fiind, e prezent în subconstientul ancestral al Vitoriei Lipan (Nechifor i se arata în vis femeii, îi calauzeste drumul, de dincolo de moarte, ca sa gaseasca câinele etc.)
Între Vitoria Lipan si Nechifor Lipan e drum de viata, pe care l-a strabatut ______, si drum de moarte, caci pe acest drum a fost ucis Lipan. În aceasta opozitie: viata-moarte, se constituie drama Vitoriei Lipan, dar drama Vitoriei Lipan nu are nimic senzational în roman. Faptul ca soul ei a fost ucis e trait intens, cu o putere de stapânire ce are radacini în natura aspra si stâncoasa a locurilor ce nasc asemenea oameni, în obiceiurile si traditiile care au asezat si relatiile dintre oameni.
Toate acestea dau aspect monografic, monumental romanului lui M. Sadoveanu.
_________________________________________________________________________________
O scrisoare pierduta
de I.L.Caragiale
Capodopera dramatugiei lui Caragiale este O scrisoare pierduta (1884) şi îşi păstrează o regretabilă actualitate. Ar fi minunat să nu-l mai înţelegem pe Caragiale, pentru că ar însemna că Farfuridi, Caţavencu, Tipătescu, Dandanache nu mai exista. Caragiale critică în acesată comedie farsa alegerilor din trecut. Conţinutul piesei este încă mult mai bogat vizând moravurile politice şi ale vieţii de familie din epoca respectivă.
Cadrul temporal
Nu întâmplător Caragiale plasează acţiunea în timpul alegerilor, pentru că în lupta pentru putere cade orice mască şi omul se arată aşa cum este în realitate, în stare de orice pentru a obţine puterea. Din această perspectivă lupta electorală nu este o luptă de principii, ci de interese personale. Suntem în anul de graţie 1883.
Cadrul spaţial
Acţiunea piesei se petrece într-un oraş de provincie, capitala unei judeţi de munte. Intenţionat autorul nu precizează numele localităţii, sugerând astfel că farsa alegerilor este acelaşi peste tot.
Titlul piesei
Forma articulată cu articol nehotărât sugerează că este vorba doar de unul din multele texte particulare, folosite ca mijloc de şantaj în lupta politică.
Intriga piesei este declanşată de pierderea unui scrisori compromiţătoare, trimisă de Tipătescu, prefectul judeţului, lui Zoe, soţia lui Trahanache. Plimbarea scrisorii de la un personaj la celălat luminează caractere, psihologii. Ea îi dă putere celui care o are în stăpânire, şi produce spaimă celui care o pierde. Lupta politică pentru desemnarea unui candidat se dă între Farfuridi sprijinit de Trahanache şi Brânzovenescu, şi Nae Caţavencu.
Găsind scrisoarea compromiţătoare Caţavencu o foloseşte ca mijloc de şantaj în lupta politică, dacă nu va fi sprijinit de Trahanache şi Tipătescu, va publica scrisoarea în gazeta pe care o conduce - Răcnetul Carpaţilor.
Cei doi şantajaţi recurg şi ei la ameninţări şi cel din urmă ajung la şantajul cu o poliţă falsificată de Caţavencu. Când lupta dintre cei doi atinge punctul culminant, apare candidatul de la centru, Agamiţă Dandanache, despre care autorul preciza: mai prost ca Farfuridii, şi mai canalie decât Caţavencu.
Repetarea procedeului -Dandanache câştigă tot prin şantajul cu o scrisoare pierdută- sugerează că în lupta politică a vremii şantajului cu un text particular era un mijloc frecvent folosit.
Problematica piesei se poate reduce la două cuvinte: politica şi amorul. Este însă mai complexă. În primul rând Caragiale critică farsa alegerilor din trecut, dezvoluind o tristă realitate: pierderea unei scrisori copromiţătoare hotăreşte viaţa politică unui orăşel.
Dramaturgul surprinde mijloacele necinstite, folosite în lupta politică, corupţia şi demagogia politicienilor. În acelaşi timp pune în evidenţă incultura, prostia unor politicieni din vremea sa.
Aceste trăsături negative dovedite în lupta politică caracterizează şi viaţa intimă de familie. Inmoralitatea, corupţia definesc deopotrivă viaţa politică şi viaţa de familie.
Concluzia piesei este amară. În lupta politică nu reşeşte cel mai bun, ci cel mai priceput, mai abil în lupta pentru putere.
Satira este cuprinzătoare şi necruţătoare. Personajele sunt definite comlex, prin fapte, nume, libaj. Aceste personaje prind viaţă datorită preţioaselor indicaţii scenice ale autorului. Caragiale îşi pune personajele să vorbească, să ţine discursuri din care practic se autodesfiinţează, demonstrându-şi prostia, inclutura, demagogia. Personajele îmbină trăsături general valabile cu trăsături particulare, individuale. Astfel Caţavencu este demagogul latrans. Zoe este soţia infidentă, amantă. Tipătescu este junele prim (amantul). Dandanache este prostul vanitos.
Nae Caţavencu este reprezentantul tinerii burghezi locale, candidatul grupului, tânăr inteligent şi independent. Este directorul ziarului Răcnetul Carpaţilor, stăpânit de o dorinţă profundă de parvenire politică. Etse tipul politicianului demagog, corupt, în strare de orice pentru a-şi atinge scopul. Deviza sa este scopul scuză mijloacele, a spus nemuritorul Gambetta. Pentru a câştiga lupta politică Caţavencu nu ezită să folosească şantajul. Atâta vreme cât are scrisoarea este orgolios, agresiv, inflexibil. După ce pierde scrisoarea devine umil, linguşitor, supus. Principala trăsătură a lui Caţavencu este capacitatea de a se adopta la orice situaţie. El este mereu pregătit să schimbe masca. Discursurile sale pun în evidenţă demagogia, inclultura, lipsa de logică. El ştie să emoţioneze, să plângă, să influenţeze ascultătorii. Caţavencu este un actor desăvârşit: când se urcă la tribună el îşi intră în rol. Caţavencu ştie să simuleze orice emoţie, orice sentiment. Noţiunile de ţară, popor, progres, reprezintă pentru el simple lozinci în lupta electorală:
CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre multţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. - Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor!… Onorabili concetăţeni!… Fraţilor!… (plânsul îl îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare.)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… (de-abia
se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!… (acelaşi joc de amândouă părţile)… la progresul ei! (asemenea crescendo)… la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitore.)
Patriotismul lui Caţavencu este de paradă, este un fars patriotism, care ascundă o puternică dorinţă de parvenire. Exprimarea lui Caţavencu cuprinde numeroase contradicţii, greşeli demonstrând incultura, lipsa de logică: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire…;…după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani…; Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastră! Scopul pentru care luptă Caţavencu este că România să fie bine, şi tot românul să prospere (să îmbogăţeze). Presupune că eşecul lui Caţavencu este momentan, pentru că un individ atât de bine înzestrat pentru lupta politică trebuie să câştige la primul prilej.
Farfuridi:
Împreună cu Brânzovenescu alcătuieşte un cuplu comic prin prostie, incultură, lipsa de logică. Viaţa ordonată de care face atâta caz Farfuridi este o aparenţă, o iluzie pentru că în mintea personajului domneşte haosul: Şi eu am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la douăsprezece fix mă duc la târg.; Eu am n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg…; Şi-eu am n-am înfăţişare la douăsprezece fix mă duc la tribunal.
Obsesia personajului este de a nu fi păcălit, înşelat. Cu toate acestea acceptă trădarea, dacă o cer interesele partidului sau ale persoanei: Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar să ştim şi noi! Şi Farfuridi ţine discursuri, în realitate antidiscursuri prin care îşi dovedeşte permanent prostia. Foloseşte şi el enunţuri adversative greşite: Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători!
Memorabilă este scena conceperii telegramei cătră centru, când Farfuridi şi Brânzovenescu dovedesc o prostie dezarmantă: Trebuie să ai curaj ca mine, trebuie să o iscăleşti, o dăm anonimă!
Un alt exemplu semnificativ pentru exprimare ilogică este părerea lui Farfuridi despre revizuirea constituţiei: Din două una, daţi-mi voie: ori să revizuiească, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale…
În piesă Farfuridi este o victimă rămânând înafara manevrelor electorale.
Agamiţă Dandanache:
Numele personajului provine din Agamemnon. Diminuirea acestora şi îmbinarea lui cu Dandanache sugerează ridicolul şi ramolismul (senilitatea). Chiar autorul defineşte: Mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu. Agamiţă este foarte priceput în lupta politică din moment ce câştigă lupta electorală. Este la fel de corupt ca ceilalţi, folosind şi el mijloace necinstite ca şantajul cu un text particular, dar mai ticălos, pentru că nu restituie scrisoarea cu intenţia de a o folosi şi în alte situaţii: Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac aşa prostie? Mai trebuie s-aldată… La un caz iar… pac! la „Răsboiul”.
Exprimarea lui Dandanache cuprinde multe greşeli. Este ilogică; dacă ceilalţi sunt în stare să ţine discursuri, Dandanache nu este în stare să facă acest lucru, pentru că nu poate: În sănătatea alegătorilor… cari au probat patriotism şi mi-au acordat…(nu nemereşte) asta… cum să zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu care familia mea de la patuzsopt în Cameră, şi ei ca rumânul imparţial, care va să zică… cum am ziţe… în sfârşit să trăiească! (Urale şi ciocniri.)
Veşnicul luptător de la patruzsopt este profitorul care ştie să descurce; este personajul român o caricaturizare a farsului patriotism şi alicherismului politic.
Cetăţeanul turnamentat reprezintă marea masă anonimă a alegătorilor. Ticul său verbal Eu cu cine votez? demonstrează totala dezorientare a alegătorilor, care rămân înafara tuturor manevrelor politice. Ameninţat de demagogia electotrală, de trecerile dintr-o tabără în alta, cetăţeanul turnamentat dovedeşte mereu o naivitate dezarmantă. Părerea şi votul său nu au importanţă, pentru că alegerea candidatului nu se face pe faţă, în mod
cinstit, ci prin manevre necinstite în care câştigă cel mai necinstit.
Ghiţă Pristanda este tipul funcţionarului servil, linguşitor, incorect (afacerea cu steagurile). Complet lipsit de principii morale el trece cu uşurinţă dintr-o tabără în cealaltă. Ticul său verbal Famile mare renumeraţie mică după buget sugerază că personajul este preocupat mereu de câştig. Un alt cuvănt pe care îl repete este curat, ajungând la celebra formulă curat murdar. Ghiţă Pristanda este mereu de partea celui puternic, dar este servil, linguşitor şi cu cei învinşi momentan, pentru că acesta ar putea să fie învingătorii de mâine.
Trahanache este preşedintele partidului local de guvernământ, al Comitetului Permanent, al Comitetului Electoral, a Comitetului Şcolar şi altor comitete şi comiţii. Ca şef de partid, Trahanache face parte dintr-un sistem în care îşi îndeplineşte perfect rolul, pentru că are experienţă şi cunoaşte manevrele politice. Ticul său verbal Ai putinţică răbdare este o încercare de a câştiga timp, pentru a calcula pasul următor. Trahanache este în stare de orice pentru a păstra imaginea de cetăţean onorabil, şi de om venerabil. Deşii ţine la morală, la principii, la onorarea lui de familist, Trahanache tolerează din interes relaţia dintre soţia sa Zoe Trahanache şi prefectul Tipătescu. Exprimarea personajului este ilogică, greşită: Unde nu e moral, acolo e corupţie şi o societate fară prinţipuri, vrea să zică că nu le are. Critica literară vede în Tipătescu un homopolicus perfect, adaptat societăţii sale. Spre deosebire de Caţavencu, Trahanache şi-a atins toate scopurile: el vrea doar să-şi păstreze locul câstigat. Personajul este ridicol tocmai prin contradicţia dintre aparenţă şi esenţă. El, omul obsedat de familie şi morală, nu-şi pune nici măcar un moment problema că scrisoarea ar putea să cuprinde un fapt real, copromiţător. Deci pe el deranjează pierderea scrisorii şi nu adevărul cuprins în ea.
Zoe Trahanache este soţia lui Trahanache şi amanta lui Tipătescu. Femeie voluntară, ambiţioasă, deşii nu deţine nici o funcţie în realitate îl manevrează pe toţi. Zoe nu-şi pierde siguranţa de sine nici când Caţavencu ameninţa cu publicarea scrisorii. Ştie să conducă bine şi bărbatul şi amantul, obţinând maximul de profit din această situaţie.
Tipătescu este prietenul lui Zaharia Trahanache şi amantul lui Zoe. În calitate de prefect el conduce judeţul după bunul său plac. După pierderea scrisorii îi promite lui Caţavencu funcţii şi dă ordin să fie arestat. Este singurul personaj care se exprimă corect, dar asemenea cerolalte personaje este corupt neruşinat în stare să folosească orice mijloc în lupta politică. El descoperă poliţele falsificate prin care încearcă să şantajeze pe Caţavencu. Un singur moment îşi pierde capul, când îi propune lui Zoe să fugă împreună. În rest Tipătescu se stăpâneşte perfect, reprezentând omul politic care şi-a realizat toate ambiţiile. Neliniştit, inmoral el nu ezită să înşeală încredera celui mai bun prieten, Zaharia Tipătescu.
Comicul
Caragiale este un maestru al comicului. Şi în această comedie sub învelişul râsului se ascunde satira. Dramaturgul sancţionând defectele oamenilor şi ale societăţii.
Şi în comedia lui Caragiale sursa comicului este contradicţia dintre aparenţă şi esenţa, dintre ceea ce vor să pară personajele şi ceea ce sunt ele în realitate. Aparenţa este de cinste, corectitudine, amabilitate, dar realitatea este cu totul alta: corupţie, parvenitism, demagogie. Astfel Caţavencu, Dandanache, Zoe, Trahanache, Prisanda sunt surprinşi în renunţarea lor de la condiţia ideală pe care ar trebui să o reprezinte (Zoe în contrast cu o femeie cinstită, Caţavencu în contrast cu adevăratul politician).
Sunt prezente în această comedie diferite nuanţe ale comicului.
Comicul de caracter
Criticii literari au observat că dramaturgul Caragiale deplasează accentul de pe deformitatea exterioară a personajelor comice pe deformitatea interioară, intelectuală: prostia, ticăloşia, ipoclizia. În acest sens cu excepţia lui Tipătescu toate personajele sunt comice prin ceea ce fac şi ceea ce spun. Comicul este provocat de suficienţa, lipsa de logică a personajelor.
Comicul de limbaj este mai bine realizat. Limbajul folosit de personaje ne dă informaţii preţioase despre identitatea personajelor, despre origine, profesiune , nivel de cultură, inteligenţă, aparenţa politică. Cu puţine excepţii personajele se exprimă greşit, folosind pleonasme, truisme, contradicţii, nonsensuri. Toate aceste greşeli de limbă sunt o inepuizabilă sursă de râs, dar pun în lumină nivelul intelectual şi sufletesc al acestor personaje.
Pronunţarea greşită a unor cuvinte: andrisant, bampir, plebicist, renumeraţie (Pristanda);capitalişti (Farfuridi).
Ticurile sau autonomismele verbale:
Farfuridi: La douăsprezece trecute fix.
Pristanda: curat (murdar)
Trahanache: Stimabile; Ai putinţică răbdare.
Contradicţia în termeni: După lupte seculare, care au durat aproape 30 de ani.
Truismele
Un popor care nu merge înainte stă pe loc.
O societate fără prinţipuri, care va să zica că nu le are…
Nonsensuri
O mulţime de nonsensuri sunt prezente în discursul lui Farfuridi despre reviziunea constituţiei.
Comicul numelelor ocupă un loc importatnt, fiind nu numai o sursă de râs, de amuzament, ci şi un instrument a satirei. Astfel aluziile culinare (legate de alimentate) -Farfuridi, Brânzovenescu-; diminutivele ridicole -Agamiţă Dandanache-; rădăcinile semnificative -Caţavencu- sugerează trăsături ale posesorilor acestora: prostia, senilitatea şi demagogia .
Vorbind despre talentul lui Caragiale în caracterizarea personajelor prin nume, criticul Ibreleanu preciza: Numele din opera comică a lui Caragiale le dau impresia că fac parte din personajele pe care le denumesc… La prima lectură sau reprezentare a unei comedii a lui Caragiale, simţim că personajele nu puteau să aibă alt nume, în orice caz că au numele lor.
Piesa este remarcabilă în primul rând prin arta compoziţiei. Tehnica este aceea a amplificării treptate a conflictului. Iniţial apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe care sunt alarmaţi de un eveniment petrecut înafară şi dezvăluit parţial. Apoi în prim plan apare Caţavencu şantazistul şi astfel se realizează conflictul fundamental a piesei. La acest conflict fundamental autorul adaugă o serie de conflicte noi, secundare,astfel încât acţiunea se complică progresiv, modalitate cunoscută sub numele de tehnică bulgărului de zăpadă.
Lumea Baltagului
Criticii literari au considerat acest roman o parafrază modernă a baladei populare Mioriţa. Într-adevăr romancierul a pornit de la cunoscuta baladă populară românească, pe care l-a apreciat ca cea mai nobilă manifestare spirituală a neamului nostru.
Mihail Sadoveanu a mai folosit elemente din alte două balade populare româneşti Dolca şi Salga. După propria mărturisire a autorului, la baza romanului stă şi un fapt real: oprindu-se la un han, a auzit o discuţie dintre doi jandarmi despre uciderea unui cioban şi despre posibilii făptaşi. Mihail Sadoveanu a sintetizat aceste elemente şi a elaborat o construcţie epică, riguroasă, plasând în centru o psihologie feminină complexă. Din baladă a reţinut ideea conflictuală: doi ciobani se înţeleg să-l omoare pe al treilea pentru a-i lua oile.
Distanţa de la balada populară la roman este mare, trecând prin talentul, imaginaţia, pătrunzătoarea observaţie sicuală şi psihologică a romancierului. Mihail Sadoveanu înlătură descrierea şi pune accentul pe acţiune şi pe psihologie.
Faţă de resemnarea ciobanului moldovean, Mihail Sadoveanu creează o psihologie feminină, ieşită din comun, prin setea sa de dreptate şi de adevăr.
În fond romanul poate fi considerat o continuare a baladei populare. Prin umanismul său profund, prin valorile etice pe care le propune, Baltagul este o capodoperă a creaţiei sadoveniene, dar şi o remarcabilă creaţie a literaturii române moderne.
Firul epic central îl reprezintă încercarea Vitoriei Lipan de a descoperi şi de a pedepsi pe ucigaşii soţului său. Drumul ei este urmărit pe fundalul unei comunităţi specifice, aceea a oamenilor de la munte cu legile, datinile, obiceiurile lor specifice. Astfel alături de psihologia complexă şi compicată a Vitoriei Lipan, romanul se constituie într-o monografie a satului moldovean.
Existenţa Vitoriei Lipan se desfăşoară pe fundalul unei existenţe pastorale de specific naţional, cu aşezări sociale, economice şi cu deprinderi specifice oierilor. Spaţiul romanului este mioritic, cuprinzând aşezările oierilor din partea dinspre munte a Moldovei.
Existenţa păstorească este urmărită mai ales prin familia Vitoriei Lipan.
Monografia satului: descrierea satului, a caselor, a ocupaţiilor, conservatorismul, psihologia oamenilor de la munte, credinţe, superstiţii, calendar, obiceiuri (botez, nuntă, înmormântare)
Rânduielile gospodăreşti sunt după datină: bărbatul cu oile, femeia cu problemele casei. Casa are ogradă cu adăpost pentru vite fiind construită cu toate cele de trebuinţă: iei de miel în pod, făină de porumb şi lemne adusă de la câmp în desagi. Satul are ulicioare lungi şi cotite cu cărări printre grădini, are crâşmă şi biserică.
În sat viaţa se desfăşoară calendaristic între plecarea turmelor la păşunta şi întoarcerea lor la iernatic. Vremea este înţeleasă după semne. În viaţa oierilor nimic nu iese din tradiţie. Obişnuinţa, datina sunt singura lege. Oamenii nu ştiu carte, ei se adresează preotului pentru citirea şi scrierea scrisorilor şi a actelor. Satul este izolat astfel încât oamenii abia au auzit de poştă şi de tren.
Mihail Sadoveanu evocă o lume arhaică, departe de binefacerile civilizaţiei. Izolate de lumea din văi, rânduri după rânduri de generaţii, în sute după sute de ani, se veseliseră de creşterea zilei şi începutul anilor; toate urmai ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel demult; stăpânii se schimbaseră, limbile se prefăcuseră, dar rânduielile omului şi ale stihiilor stăruiseră; aşa încât se cuvenea ca şi copii să-şi aibă partea lor.
Oamenii sunt conservatori; cred în superstiţii: vise semne. Astfel când Vitoria Lipan şi-a visat soţul, tecând călare peste o apă neagră cu spatele întors spre ea, şi-a dat seama că soţul ei a murit. Deşi s-a schimbat calendarul, oamenii îl urmează tot pe cel vechi. Vitoria Lipan ţine post negru douăsprezece vineri la rând şi îi cere preotului să facă slujbă pentru soţul ei. Vitoria o ceartă pe Minodora pentru că vrea să-şi schimbe portul şi pentru că-i place dansul. După rânduială ea ar trebui să poartă cămaşă albă, catrinţă neagră şi părul împletit cunună.
Deşi este convinsă, că soţul ei a murit, Vitoria se duce la baba Maranda ca să-i ghicească. Cere sfatul preotului şi se adresează stăpânii pământeşti, deşi nu crede in eficienţa acestora; – Atunci de ce să mai scriu jalba? – Aşa, ca să fie.
În roman Mihail Sadoveanu insistă mult asupra tradiţiilor şi obiceiurilor legate de momentele importante ale vieţii: botezul, nunta, sărbători religioase, înormântarea.
La Borca, Vitoria Lipan asistă la un botez: Vitoria a trebuit să supuie, să descalece, să intre la lehuză şi să-i puie rodin sub pernă un coştei cu bucăţele de zahăr şi pe fruntea creştinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei. S-a închinat cu paharul de băutură cătră nânaşi, a sărutat mâna preotului... Obiceiul locului era ca toată lumea să participe la bucuria familiei. Vitoria pune rodin (dar) sub capul copilului (o pungă cu bucăţele de zahăr) iar pe frunte o hârtie de 20 de lei, apoi închină paharul către nânaşi şi sărută mâna preotului.
Un alt eveniment surprins este nunta de la Cruci: La Cruci a dat de nuntă. Fugeau săniile cu nuntaşii pe gheaţa Bistriţei. Mireasa şi druştele cu capetele înflorite; nevestele numai în catrinţi şi bondiţi. Bărbaţii împuşcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie şi s-alunge mai degrabă iarna. Cum au văzut oamenii străini pe drumul de sus, vorniceii au pus pinteni şi le-au ieşit înainte cu năfrămile de la urechile cailor fâlfâind. Au întins plosca ş-au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo pe loc.
Nunta s-a abătut cătră drum. Vitoria a primit plosca şi a făcut frumoasă urare miresei.
Mireasa şi druştele aveau capetele înflorite, nevestele earu îmbrăcate în catrinţă şi bondiţi, bărbaţii împuşcau deasupra brazilor iar vorniceii ieşeau înaintea srăinilor cu plosca plină. Nuntaşii coboară cu săniile pe gheaţa Bistriţei. Vitoria oprimeşte plosca şi face o urare frumoasă mirilor.
Înmormântarea lui Nechifor Lipan este un bun prilej pentru a prezenta obiceiurile de la înmormântare specifice zonei: Mortul este pus într-un car cu cetină, tras cu doi boi; carul este însoţit de trei preoţi, de trei bărbaţi cu buciume şi patru bocitoare. O bătrână are sinuri de pânză pentru datina podurilor. Rămăşiţele mortului sunt stropiţi cu vin, iar peste groapă se aruncă o găină neagră. După înmormântare se face praznic şi apoi parastas la trei, nouă şi patruzeci de zile.
Mihail Sadoveanu este foarte atent şi la psihologia şi comportamentul moldovenilor: Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi, ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii, ca şi-n arşiţile lor de cuptor, plăcându-le dragostea, şi beţia, şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oameni de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se desmiardă şi luceşte – de cântec, de prietenie.
Completare
by DitZi@bigfoot.com
PLAN LUCRU
• Trasaturi generale care individualizeaza romanul sadovenian
Prin Baltagul intram in acea 'gura de rai' a scrisului sadovenian
Continuand proza rurala reprezentata pana la el de I.Slavici,B.Delavrancea si D.Zamfirescu , Sadoveanu este alaturi de Rebreanu , ctitor al romanului romanesc modern .Deosebita de proza rurala rebreriana,opera sadoveniana propune imaginea uni sat retras din fata civilizatiei banului , intr-o izolare naturala . Eroii sai sunt mai rar plugari ; sunt ciobani, pastori , padurari care pretuiesc mai intai barbatia , iscusinta si taria de caracter .
Baltagul este 'ilustrarea magnifica a fortei normelor etice in aceasta societate traditionala , iar reprezentarea mitica a intamplarii o da corespondenta cu Miorita'
Culme a creatiei sadoveniene , romanul Baltagul este epopee a vietzii pastoresti , un adevarat epos al miscarii poporului roman prin timp , cu obiceiuri , institutii si credinte .
Roman cu structura baladeasca , opera realizeaza o tulburatoare osmoza intre cotidian si mitic , intre datele concret-istorice ale situatiilor si proiectia lor legendara
Opera este un roman polimorf , realist si simbolic in acelasi timp , monograf si social , cu intriga de roman politist
• Aparitia si izvoarele romanului
Scris in numai 17 zile , romanul apare in 1930
Surse : trei balade populare
Salga (preia setea de dreptate a eroinei)
Dolca (prietenia om-animalul credincios)
Miorita (simbolul , structura epica , conflictul)
Baltagul – o Miorita in dimensiuni mari – G Calinescu
• Constructzie epica
3 momente principale ; trei nuclee epice
asteptarea lui Nichifor Lipan
Cautarea lui Nichifor
Pedepsirea ucigasilor
Discursul epic este linear , in trepte , intr-o structura labirintica . Labirintul , cu drumurile sale serpuite reprezinta curgerea continua a vietzii spre Regatul Mortzii
In tesatura romanului sunt doua structuri:una epica si realista , alta simbolica si mitica
• Caracterul monografic
Roman al lumii arhaice a pastorilor , care lupta pentru a-si pastra normele etice , opera incepe cu legenda populara care relateaza despre faptul ca "Dumnezeu , dupa ce a alcatuit lumea a pus randuiala si semn fiecarui neam "
Legi nescrise guverneaza viatza acestor oameni , iar traditia nu admite nerespectarea lor . Prin disparitia lui Nichifor Lipan randuiala si legile nescrise au fost incalcate . De aceea vinovatii trebuie pedepsitizi .
In eposul sadoveniana natura se reflecta in om , semnele naturii sunt cunoscute si urmate(visul Vitoriei in care Nichifor apare calare cu spatele intors la ea , mergand spre asfintit ; cocosul da semn de plecare , etc)
Prezentarea unor obiceiuri,traditii si superstitii (Borca – nunta , Cruci – nunta ) In finalul operei se prezinta obiceiuri de la inmormantare , scena parastasului fiind punctul culminant al actiunii .
Atitudinea Vitoriei fata de fiica sa Minodora , care a a incercat sa se abata de la normele arhaice .
"Interesul operei sta in studiul civilizatiei pastorale" G Calinescu
• Chipul Vitoriei Lipan
Tip reprezentativ pentru aceasta lume in care traditia si legile nescrise sunt respectate cu sfintenie . Mentalitatea sa este arhaica
Energia sa sufleteasca este mobilizata in numele dreptatii; legile nescrise ale demnitatii umane au fost incalcate .
Spirit justitiar , munteanca "un Hamlet feminin"(G.Calinescu) , a organizat minutios calatoria pentru refacerea itinerariului lui Nichifor , pentru gasirea si pedepsirea ucigasilor . Cautarea sotului incepe din interior spre exterior .
Statornicia morala , luciditatea , stapanirea de sine si devotamentul ce o caracterizeaza au facut pe exegeti sa o asemene cu Antigona .
• Celelalte personaje
Nichifor Lipan – personaj absent in opera . El devine o prezenta printr-un act de sinteza , infaptuit de cei care l-au cunoscut . E un personaj redat da viata prin restituire . Este o emblema a lumii oierilor .
Gheorghita – va strabate un drum initiatic , de cunoastere si de formare . Maturizarea lui se implineste in momentul cand manuieste baltagul impotriva asasinului tatalui sau . El trece de la starea de inocenta la experienta .
• Elemente de arta literara
Opera este un epos , iar Sadoveanu un rapsod .
Asemenea lui Ion Creanga , Sadoveanu creeaza impresia ca nu scrie , ci povesteste . Relateaza in stil solemn si festiv ; oralitatea si conciziunea stilului isi au izvorul in cantecul popular .
________________________________________________________________________________
Bogăţia sufletească a omului din popor. Baltagul
Mizeria, în care au trăit ţăranii sub jugul moşieresc a fost arătată adeseori în literatura noastră. Protestul împotriva ________ s-a îmbinat adesea în astfel de opere cu apărarea valorii umane a omului împilat.
Sadoveanu a demonstrat prin întreaga sa operă că omul pe care îl batjocorau stăpânii era un om complex, cu o bogata viata sufletească, cu ________ morale, cu fina inteligenta, rod al unei civilizatii batrâne.
Omul din popor, în opera lui Sadoveanu traieste în reletii sentimentale pasiuni absolute si curate, iar în axistenta zilnica se bazeaza pe o stramoseasca experienta a vietii, pe o initiere într-o adânca stiinta a naturii si a oamenilor. Înca din Crâsma lui mos Precu apare ________ dragostei la omul din popor. În iubirea lui Zaharia Zadoina pentru Anica Raducului e un profund simt al demnitatii omenesti, o adânca întelegere a caracterului moral pe care trebuie sa-l aiba dragostea. Iubirea lui Zaharia nu a patima instinctiva; pasiunea sa puternica se îmbina cu o mare gingasie sufleteasca si se bazeaza pe o îndepartasire a dorurilor comune. O asemenea "dragoste ampla si simpla" îi face pe cie ce iubesc si sunt opriti în fericirea lor sa devina, ca si Costadin ________, razbunatori aprigi. Povestirea Cântecul amintirii, ca si O istorie de demult sunt imagini ale puterii de ________ a dragostei curate, care da omului din popor dreptul de a se ridica împotriva legiuitorilor societatii asupritoare spe a-si face singur dreptate. Stiinta descifrarii naturii si a omului a început si ea sa fie dezvaluita înca în lucrarile din tinerete. Amarâtul Gherasim din Crâsma lui mos Precu e un biet ________. Facând si desfacând vraji, Gherasim creeaza iluzia unei lupte cu puterile necunoscute care-l înconjoara pe omul nestiitor, încercând a descifra unele taine ale sufletului sau ale naturii. Acestea sunt calitati reale, care îndreptatesc încrederea unor consateni. Urmasii sai din creatia sa ________ se ridica pe treptele unei adevarate lupte pentru cucerirea întelepciunii si dezvaluirea tainelor din viata înconjuratoare. Opera lui Sadoveanu înfatiseaza nenumarate personaje care se înalta prin forta inteligentei, prin cunoasterea profunda a lumii însuletite si neînsufletite. Nicolae Peceleaga, padurarul din romanul Noptile de ________(1934), este stapân pe misterele padurilor si apelor. Badea Toma, din Valea Frumoasei, stie ritualul cocosilor de munte. Culi Ursachi, din Ochi de urs, descopera urmele pasilor de fiara ori de om. Nenumarati sunt cei care, asemenea batrânilor si tinerilor pescari din ________, poseda o vasta stiinta. Astfel vom gasi pe capitanul Ilie Turculet, din Zodia cancerului(1929), stapân pe cititul stelelor si schimbarilor neprevazute ae vremii. În timpuri stravechi, îl aflam pe magul Chesarian Baeb dacul, din Creanga de aur(1933). Acesta e un întelept pregatit sa pastoreasca poporul prin darurile mintii sale, care patrunde în cele mai complicate retete ale vietii omenesti, gasind cheia treburilor filozofesti si a celor politicesti, ca si cheia încâlcitelor treburi ale inimii omenesti.
Una dintre cele mai expresive imagini ale complexitatii si profunzimii de gandire si simtire ale omului din popor din opera lui Sadoveanu o aflam în romanul Baltagul. Aparut în 1930, Baltagul este - dupa remarca lui G. Calinescu - "un roman al transhumantei, cu intriga antropologica. Acum suntem în Dacia, în teritoriul muntenesc al ________. Un cioban a fost ucis, si nevasta care-i stie drumurile calendaristice îi da de urma si prinde pe ucigas ...".
Baltagul e nu roman realist, urmarind a scoate în evidenta dârzenia taranilor români de la munte. Actiunea principala n-o constituie crima, ci desfasurarea cercetarilor întreprinse de vaduva pentru descoperirea cadavrului si a faptasilor. Locul central în roman este ocupat de munteanca Vitoria Lipan si de drumul ei spre a afla adevarul despre sot; pentru aceasta romanul este o carte a psihologiei tarancii din muntii Moldovei, a vietii si obiceiurilor tarii. Prin miscarea larga, astronomica, de cicluri si anotimpuri, Baltagul prezinta imaginea vietii pastorilor români cu traditii si obiceiuri specifice, dând literaturii noastre specialitetea unui nou epos, eposul mioritic, diferit de eposul grec, dar mai apropiat de omul civilizatiei europene.
Axat pe tema mioritica, Baltagul cuprinde, ca si marile tragedii antice, momente semnificative.
Primul moment e asteptarea lui Niechifar Lipan, cioban stapân de turme plecat la Dorna sa cumpere si sa vînda oi. Întârzierea lui sporeste nerabdarea Vitoriei. Autorul expune într-o gradatie estetica aceasta nerabdare si preocuparile nevestei pentru aflarei adevarului. Vitoria e prezentata în felul sau propru de a gândi, în ambianta sa, în obiceiurile si gesturile surprinse de autor în trasaturi tipice. Paralel cu obiceiurile, autorul prezinta viata domestica a muntencei, actiunile, spiritul de organizare axate pe ciclul astrologic, în orbita caruia se înscrie rânduiala treburilor gospodaresti ca si destinul noilor generatii. Acesta ________ rânduiala e din prima pagina a romanului, în care o povestire anecdotica sintetizeaza particularitatile neamurilor si greul vietii muntenilor ce se ________. Ei traiesc în locuri singuratice si strâmte. Barbatii sunt cu oile. Grija gospodariei o are nevasta, care trebuie sa aiba pricepere, vigoare si energie, si la nevoie, brat de barbat. Asa este casa lui Nechifar Lipan, cu prispa, _______, ograda cu adapost pentru vite si ______, asezata dupa datina locului, cu toate cele de trebuinta; oi la munte, ______în casa; ____ de miel în pod, ceva parale strânse într-un cafaiel cu cenusa, faina de papusei si legume aduse din jos, dinspre câmpie în desagi.
Satul, cu ulicioare lungi si cotite, cu carari printre gradini, are crâsma si biserica. Preotul este si sfetnic. ___ e rostul. Nevasta oierului îl cunoaste si, astfel nu întelege sa traiasca, decât dupa obicei, dintr-o practica straveche, careia i se supune.În satul Victoriei Lipan, viata se desfasoara calendaristic, între plecarea turmelor la pasunat si întoarcerea lor de la iernatic. În virtutea transhumantei, pastori, turme, câini migreaza în timpul anului, calendaristic, în cautare de pasune si adapost întorcându-se la munte la date întru vesnicie fixe. De aceea, nu ziua, ci vremea, pe care oamenii o înteleg dupa semnele ei ce se arata, hotaraste si treburile oierilor si ale casei. În viata oierilor, nimic nu iese din traditie. O bisnuita, care statorniceste raporturile dintre oameni, e singura lege. Cine încalca obiceiul e împotriva tarii. Nu "coc, vast si bluza" îi trebuie _________. Ea este fata de maritat. Sa si vada deci de rânduielile ei de fata mare, sa bate si sa scuture pernele si laicerele de zestre, pâna ce Vitoria sa-i gaseasca un român, cu casa noua ___ sot si oi multe. Asa ca, dupa rânduiala, fata Victoriei poarta camasa alba si ___________ neagra,
__________ ros, parul împletit cununa, fara broboada. Ciubatelele sunt numai pentru hora sau munti, pentru drumurile de targ.
Din traditie si datini se formeaza priceperi si conduita morala, de neclintit, a oamenilor lui M. Sadoveanu. Cei vârstnici, cum e Vitoria Lipan, apare cu strasnicie respectul pentru credinta si obiceiuri, caci oamenii daca-se abat de la legea firii, pierd din cinste si demnitate, devin neoameni. Vitoria Lipan, cu întelepciunea experientei de viata, gândeste, nu fara de prudenta: "Bine este sa fii la vedere cu prieteni decât într-un ascunzis, cu niste dusmani necunoscuti. Când ___ _______, ei te baga mai putun în seama si tu îi poti mai bine cerceta. Când ___ _______, te poti socoti singur, cu necazul tau; când în putini, _________ si te coasa cu ochii".
Inteligenta, Vitoria însa în noua ei experieta va accepta progresul întroducându-l în normele ei de conduita, întarind obiceiurile ancestrale ale poporului nostru. "Gheorghita, vorbi ea ... vezi de _____ caii dupa moda noua care am aflat-o aici, si-i întareste cu orz, caci drumurile înca nu mi s-au sfârsit".
Cei de la munte sunt astfel de oameni. Remarea e a scriitorului, _____ faptele din roman nu o dezmint: " Locuitorii acestia de sub brad sunt niste fapturi minunate, de mirare: inti si nestatornici ca apele, ca vremea; rabdatori în suferinta ca si-n ierni cumplite; mai cu seama stare ei în fata soarelui cu o inima ca din el rupta". Nechifar Lipan, omul Victoriei, nu poate fi astfel. Întruchiparea acestei observatii, despre felul de a fi al munteanului, o desprindem din comportamentul Victoriei Lipan. În tot ceea ce întreprinde aceasta femeie, e dragoste si statornicie, inteligenta nativa si tarie morala, o vitalitate care este a naturii însasi, într-un cuvânt, un suflet si un caracter care, ___ viziunea autorului, definesc structura psihica a taranului din aceasta parte a Moldovei.
Al doilea moment al romanului începe în acea parte a naratiunii în care Vitoria ajunge la convingerea ca Nechifar a fost ucis si pradat. Este partea din roman în care Vitoria cauta trupul barbatului pentru a împlini rânduielile traditionale, ca si Antigona Daca. Antigona avea de luptat cu forta autoritatii, a regelui, fiind pus la încercare mai ales liberul ei arbitru, Vitoria se afla într-o ipostaza mai putin clasa, din cauza ca riscurile si sacrificiile ci se fac într-o lume în care forta autoritatilor nu o poate ajuta, desi nu-i este ostila ca Antigonei. Vitoria trebuie sa preia misiunea autoritatii. Sarcinea e cu atât mai grea, cu cât metodele procedeele si logica autoritatii difera de ale Antigonei; ea are logica tarancii, care se conduce dupa instinct, fara a da însa gres. Acest instinct face ce _______ ________ sa aiba personaje diferite de eposul grec, în care eroii se misca în hotarele legii, credintei si ratiunii.
Prin actiunile, vorbele, faptele si prin parerea altor personaje despre Vitoria, autorul îsi caracterizeaza personajul. În miezul actiunii trepidante se releva trasaturile de caracter: calmul, iscusinta, chibzuinta, curajul, energia, mândria si tenacitatea locuitorilor de la munte.
Aflarea locului unde a fost ucis Nechifor Lipan si îmlinirea ______ datorii a Vitoriei, datina înmormântarii si pedepsirea faptasilor constituie al treilea moment al romanului. Acum sunt reliefate dârzenia, pasiunea pentru adevar, etica omului din popor si spiritul de observatie generat de comuniunea omului cu mediul înconjurator. Vitoria Lipan afla ramasitele pamântesti ale sotului ei înter Sabara si ______. În gestul nevestei lui Lipan este omenie si pietate. Ea are convingerea neclintita in existenta si înfaptuirea dreptatii. Pedeapsa pentru omucidereeste dumneeiasca. Ucigasul cade sub blestem; de aceea omul este dator sa urmaresca pe ucigas. Fiarele si dobitoacele participa si ele la prinderea acestuia. dar blestemul, datoria s rânduiala, vazute ca forte morale, nu se potrealiza în afara naturii. Pentru înfaptuirea dreptatii, justitiarul cauta sa cunoasca întelesul vântului, tipatul pasarilor, scheunatul dihaniilor, __________ gânganiilor si chiar urmele care nu se vad dintr-odata, desi duc la vinovat. Dar, nespus, subînteles, pentru a ajunge la utilizarea dreptatii, omul trebuie sa aiba o stare spirituala de o puritate " naturala", singura misiune care-l face stapân deplin asupra mediului "ajutator", contra elementului negativ.
Autorul a aratat cum Vitoria a cautat aliati în vrajitoare si preoti. Despre ____________ vrajitoarei, concluziile Vitoriei sunt defavorabile "demonului", care se zice ca l-ar avea sub ascultare ________, vrajitoarea: "Acuma am înteles ca demonul acela, daca-l are e un prost. Ori îi prost ,ori n-are nici o putere, de-o lasa pe dânsa amarâta, calica si lipsita de toate. Daca ar avea putere sa-l stie unde-i, ar avea putere sa-l si întoarca"...
Autocontrolul permanent al Vitoriei este remarcabil. Dar încordarea a frânt o ________ din inimaVitoriei. Ea are atât momente de slabiciune cât si de supraîncordare care o afecteaza uman. Esenta marturisirilor dezvaluie însa nota umana si vigoarea eroinei: "Daca as putea sa-l lovesc si eu cu acelasi baltag m-as simti mai usurata... Vreau sa-l împung si sa-l tai astfel... am trait în lumea astra numai pentru omul acela al meu, si-am fost multumita si înflorita cu dânsul... l-am rugat pentru omul meu deie voie sa-l îngrop în tintirim. Sa nu ramâie între lupi; sa-l aduc între crestini".
Nechifor Lipan, rapu fiind, e prezent în subconstientul ancestral al Vitoriei Lipan (Nechifor i se arata în vis femeii, îi calauzeste drumul, de dincolo de moarte, ca sa gaseasca câinele etc.)
Între Vitoria Lipan si Nechifor Lipan e drum de viata, pe care l-a strabatut ______, si drum de moarte, caci pe acest drum a fost ucis Lipan. În aceasta opozitie: viata-moarte, se constituie drama Vitoriei Lipan, dar drama Vitoriei Lipan nu are nimic senzational în roman. Faptul ca soul ei a fost ucis e trait intens, cu o putere de stapânire ce are radacini în natura aspra si stâncoasa a locurilor ce nasc asemenea oameni, în obiceiurile si traditiile care au asezat si relatiile dintre oameni.
Toate acestea dau aspect monografic, monumental romanului lui M. Sadoveanu.
_________________________________________________________________________________
O scrisoare pierduta
de I.L.Caragiale
Capodopera dramatugiei lui Caragiale este O scrisoare pierduta (1884) şi îşi păstrează o regretabilă actualitate. Ar fi minunat să nu-l mai înţelegem pe Caragiale, pentru că ar însemna că Farfuridi, Caţavencu, Tipătescu, Dandanache nu mai exista. Caragiale critică în acesată comedie farsa alegerilor din trecut. Conţinutul piesei este încă mult mai bogat vizând moravurile politice şi ale vieţii de familie din epoca respectivă.
Cadrul temporal
Nu întâmplător Caragiale plasează acţiunea în timpul alegerilor, pentru că în lupta pentru putere cade orice mască şi omul se arată aşa cum este în realitate, în stare de orice pentru a obţine puterea. Din această perspectivă lupta electorală nu este o luptă de principii, ci de interese personale. Suntem în anul de graţie 1883.
Cadrul spaţial
Acţiunea piesei se petrece într-un oraş de provincie, capitala unei judeţi de munte. Intenţionat autorul nu precizează numele localităţii, sugerând astfel că farsa alegerilor este acelaşi peste tot.
Titlul piesei
Forma articulată cu articol nehotărât sugerează că este vorba doar de unul din multele texte particulare, folosite ca mijloc de şantaj în lupta politică.
Intriga piesei este declanşată de pierderea unui scrisori compromiţătoare, trimisă de Tipătescu, prefectul judeţului, lui Zoe, soţia lui Trahanache. Plimbarea scrisorii de la un personaj la celălat luminează caractere, psihologii. Ea îi dă putere celui care o are în stăpânire, şi produce spaimă celui care o pierde. Lupta politică pentru desemnarea unui candidat se dă între Farfuridi sprijinit de Trahanache şi Brânzovenescu, şi Nae Caţavencu.
Găsind scrisoarea compromiţătoare Caţavencu o foloseşte ca mijloc de şantaj în lupta politică, dacă nu va fi sprijinit de Trahanache şi Tipătescu, va publica scrisoarea în gazeta pe care o conduce - Răcnetul Carpaţilor.
Cei doi şantajaţi recurg şi ei la ameninţări şi cel din urmă ajung la şantajul cu o poliţă falsificată de Caţavencu. Când lupta dintre cei doi atinge punctul culminant, apare candidatul de la centru, Agamiţă Dandanache, despre care autorul preciza: mai prost ca Farfuridii, şi mai canalie decât Caţavencu.
Repetarea procedeului -Dandanache câştigă tot prin şantajul cu o scrisoare pierdută- sugerează că în lupta politică a vremii şantajului cu un text particular era un mijloc frecvent folosit.
Problematica piesei se poate reduce la două cuvinte: politica şi amorul. Este însă mai complexă. În primul rând Caragiale critică farsa alegerilor din trecut, dezvoluind o tristă realitate: pierderea unei scrisori copromiţătoare hotăreşte viaţa politică unui orăşel.
Dramaturgul surprinde mijloacele necinstite, folosite în lupta politică, corupţia şi demagogia politicienilor. În acelaşi timp pune în evidenţă incultura, prostia unor politicieni din vremea sa.
Aceste trăsături negative dovedite în lupta politică caracterizează şi viaţa intimă de familie. Inmoralitatea, corupţia definesc deopotrivă viaţa politică şi viaţa de familie.
Concluzia piesei este amară. În lupta politică nu reşeşte cel mai bun, ci cel mai priceput, mai abil în lupta pentru putere.
Satira este cuprinzătoare şi necruţătoare. Personajele sunt definite comlex, prin fapte, nume, libaj. Aceste personaje prind viaţă datorită preţioaselor indicaţii scenice ale autorului. Caragiale îşi pune personajele să vorbească, să ţine discursuri din care practic se autodesfiinţează, demonstrându-şi prostia, inclutura, demagogia. Personajele îmbină trăsături general valabile cu trăsături particulare, individuale. Astfel Caţavencu este demagogul latrans. Zoe este soţia infidentă, amantă. Tipătescu este junele prim (amantul). Dandanache este prostul vanitos.
Nae Caţavencu este reprezentantul tinerii burghezi locale, candidatul grupului, tânăr inteligent şi independent. Este directorul ziarului Răcnetul Carpaţilor, stăpânit de o dorinţă profundă de parvenire politică. Etse tipul politicianului demagog, corupt, în strare de orice pentru a-şi atinge scopul. Deviza sa este scopul scuză mijloacele, a spus nemuritorul Gambetta. Pentru a câştiga lupta politică Caţavencu nu ezită să folosească şantajul. Atâta vreme cât are scrisoarea este orgolios, agresiv, inflexibil. După ce pierde scrisoarea devine umil, linguşitor, supus. Principala trăsătură a lui Caţavencu este capacitatea de a se adopta la orice situaţie. El este mereu pregătit să schimbe masca. Discursurile sale pun în evidenţă demagogia, inclultura, lipsa de logică. El ştie să emoţioneze, să plângă, să influenţeze ascultătorii. Caţavencu este un actor desăvârşit: când se urcă la tribună el îşi intră în rol. Caţavencu ştie să simuleze orice emoţie, orice sentiment. Noţiunile de ţară, popor, progres, reprezintă pentru el simple lozinci în lupta electorală:
CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre multţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. - Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor!… Onorabili concetăţeni!… Fraţilor!… (plânsul îl îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare.)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… (de-abia
se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!… (acelaşi joc de amândouă părţile)… la progresul ei! (asemenea crescendo)… la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitore.)
Patriotismul lui Caţavencu este de paradă, este un fars patriotism, care ascundă o puternică dorinţă de parvenire. Exprimarea lui Caţavencu cuprinde numeroase contradicţii, greşeli demonstrând incultura, lipsa de logică: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire…;…după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani…; Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastră! Scopul pentru care luptă Caţavencu este că România să fie bine, şi tot românul să prospere (să îmbogăţeze). Presupune că eşecul lui Caţavencu este momentan, pentru că un individ atât de bine înzestrat pentru lupta politică trebuie să câştige la primul prilej.
Farfuridi:
Împreună cu Brânzovenescu alcătuieşte un cuplu comic prin prostie, incultură, lipsa de logică. Viaţa ordonată de care face atâta caz Farfuridi este o aparenţă, o iluzie pentru că în mintea personajului domneşte haosul: Şi eu am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la douăsprezece fix mă duc la târg.; Eu am n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg…; Şi-eu am n-am înfăţişare la douăsprezece fix mă duc la tribunal.
Obsesia personajului este de a nu fi păcălit, înşelat. Cu toate acestea acceptă trădarea, dacă o cer interesele partidului sau ale persoanei: Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar să ştim şi noi! Şi Farfuridi ţine discursuri, în realitate antidiscursuri prin care îşi dovedeşte permanent prostia. Foloseşte şi el enunţuri adversative greşite: Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători!
Memorabilă este scena conceperii telegramei cătră centru, când Farfuridi şi Brânzovenescu dovedesc o prostie dezarmantă: Trebuie să ai curaj ca mine, trebuie să o iscăleşti, o dăm anonimă!
Un alt exemplu semnificativ pentru exprimare ilogică este părerea lui Farfuridi despre revizuirea constituţiei: Din două una, daţi-mi voie: ori să revizuiească, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale…
În piesă Farfuridi este o victimă rămânând înafara manevrelor electorale.
Agamiţă Dandanache:
Numele personajului provine din Agamemnon. Diminuirea acestora şi îmbinarea lui cu Dandanache sugerează ridicolul şi ramolismul (senilitatea). Chiar autorul defineşte: Mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu. Agamiţă este foarte priceput în lupta politică din moment ce câştigă lupta electorală. Este la fel de corupt ca ceilalţi, folosind şi el mijloace necinstite ca şantajul cu un text particular, dar mai ticălos, pentru că nu restituie scrisoarea cu intenţia de a o folosi şi în alte situaţii: Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac aşa prostie? Mai trebuie s-aldată… La un caz iar… pac! la „Răsboiul”.
Exprimarea lui Dandanache cuprinde multe greşeli. Este ilogică; dacă ceilalţi sunt în stare să ţine discursuri, Dandanache nu este în stare să facă acest lucru, pentru că nu poate: În sănătatea alegătorilor… cari au probat patriotism şi mi-au acordat…(nu nemereşte) asta… cum să zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu care familia mea de la patuzsopt în Cameră, şi ei ca rumânul imparţial, care va să zică… cum am ziţe… în sfârşit să trăiească! (Urale şi ciocniri.)
Veşnicul luptător de la patruzsopt este profitorul care ştie să descurce; este personajul român o caricaturizare a farsului patriotism şi alicherismului politic.
Cetăţeanul turnamentat reprezintă marea masă anonimă a alegătorilor. Ticul său verbal Eu cu cine votez? demonstrează totala dezorientare a alegătorilor, care rămân înafara tuturor manevrelor politice. Ameninţat de demagogia electotrală, de trecerile dintr-o tabără în alta, cetăţeanul turnamentat dovedeşte mereu o naivitate dezarmantă. Părerea şi votul său nu au importanţă, pentru că alegerea candidatului nu se face pe faţă, în mod
cinstit, ci prin manevre necinstite în care câştigă cel mai necinstit.
Ghiţă Pristanda este tipul funcţionarului servil, linguşitor, incorect (afacerea cu steagurile). Complet lipsit de principii morale el trece cu uşurinţă dintr-o tabără în cealaltă. Ticul său verbal Famile mare renumeraţie mică după buget sugerază că personajul este preocupat mereu de câştig. Un alt cuvănt pe care îl repete este curat, ajungând la celebra formulă curat murdar. Ghiţă Pristanda este mereu de partea celui puternic, dar este servil, linguşitor şi cu cei învinşi momentan, pentru că acesta ar putea să fie învingătorii de mâine.
Trahanache este preşedintele partidului local de guvernământ, al Comitetului Permanent, al Comitetului Electoral, a Comitetului Şcolar şi altor comitete şi comiţii. Ca şef de partid, Trahanache face parte dintr-un sistem în care îşi îndeplineşte perfect rolul, pentru că are experienţă şi cunoaşte manevrele politice. Ticul său verbal Ai putinţică răbdare este o încercare de a câştiga timp, pentru a calcula pasul următor. Trahanache este în stare de orice pentru a păstra imaginea de cetăţean onorabil, şi de om venerabil. Deşii ţine la morală, la principii, la onorarea lui de familist, Trahanache tolerează din interes relaţia dintre soţia sa Zoe Trahanache şi prefectul Tipătescu. Exprimarea personajului este ilogică, greşită: Unde nu e moral, acolo e corupţie şi o societate fară prinţipuri, vrea să zică că nu le are. Critica literară vede în Tipătescu un homopolicus perfect, adaptat societăţii sale. Spre deosebire de Caţavencu, Trahanache şi-a atins toate scopurile: el vrea doar să-şi păstreze locul câstigat. Personajul este ridicol tocmai prin contradicţia dintre aparenţă şi esenţă. El, omul obsedat de familie şi morală, nu-şi pune nici măcar un moment problema că scrisoarea ar putea să cuprinde un fapt real, copromiţător. Deci pe el deranjează pierderea scrisorii şi nu adevărul cuprins în ea.
Zoe Trahanache este soţia lui Trahanache şi amanta lui Tipătescu. Femeie voluntară, ambiţioasă, deşii nu deţine nici o funcţie în realitate îl manevrează pe toţi. Zoe nu-şi pierde siguranţa de sine nici când Caţavencu ameninţa cu publicarea scrisorii. Ştie să conducă bine şi bărbatul şi amantul, obţinând maximul de profit din această situaţie.
Tipătescu este prietenul lui Zaharia Trahanache şi amantul lui Zoe. În calitate de prefect el conduce judeţul după bunul său plac. După pierderea scrisorii îi promite lui Caţavencu funcţii şi dă ordin să fie arestat. Este singurul personaj care se exprimă corect, dar asemenea cerolalte personaje este corupt neruşinat în stare să folosească orice mijloc în lupta politică. El descoperă poliţele falsificate prin care încearcă să şantajeze pe Caţavencu. Un singur moment îşi pierde capul, când îi propune lui Zoe să fugă împreună. În rest Tipătescu se stăpâneşte perfect, reprezentând omul politic care şi-a realizat toate ambiţiile. Neliniştit, inmoral el nu ezită să înşeală încredera celui mai bun prieten, Zaharia Tipătescu.
Comicul
Caragiale este un maestru al comicului. Şi în această comedie sub învelişul râsului se ascunde satira. Dramaturgul sancţionând defectele oamenilor şi ale societăţii.
Şi în comedia lui Caragiale sursa comicului este contradicţia dintre aparenţă şi esenţa, dintre ceea ce vor să pară personajele şi ceea ce sunt ele în realitate. Aparenţa este de cinste, corectitudine, amabilitate, dar realitatea este cu totul alta: corupţie, parvenitism, demagogie. Astfel Caţavencu, Dandanache, Zoe, Trahanache, Prisanda sunt surprinşi în renunţarea lor de la condiţia ideală pe care ar trebui să o reprezinte (Zoe în contrast cu o femeie cinstită, Caţavencu în contrast cu adevăratul politician).
Sunt prezente în această comedie diferite nuanţe ale comicului.
Comicul de caracter
Criticii literari au observat că dramaturgul Caragiale deplasează accentul de pe deformitatea exterioară a personajelor comice pe deformitatea interioară, intelectuală: prostia, ticăloşia, ipoclizia. În acest sens cu excepţia lui Tipătescu toate personajele sunt comice prin ceea ce fac şi ceea ce spun. Comicul este provocat de suficienţa, lipsa de logică a personajelor.
Comicul de limbaj este mai bine realizat. Limbajul folosit de personaje ne dă informaţii preţioase despre identitatea personajelor, despre origine, profesiune , nivel de cultură, inteligenţă, aparenţa politică. Cu puţine excepţii personajele se exprimă greşit, folosind pleonasme, truisme, contradicţii, nonsensuri. Toate aceste greşeli de limbă sunt o inepuizabilă sursă de râs, dar pun în lumină nivelul intelectual şi sufletesc al acestor personaje.
Pronunţarea greşită a unor cuvinte: andrisant, bampir, plebicist, renumeraţie (Pristanda);capitalişti (Farfuridi).
Ticurile sau autonomismele verbale:
Farfuridi: La douăsprezece trecute fix.
Pristanda: curat (murdar)
Trahanache: Stimabile; Ai putinţică răbdare.
Contradicţia în termeni: După lupte seculare, care au durat aproape 30 de ani.
Truismele
Un popor care nu merge înainte stă pe loc.
O societate fără prinţipuri, care va să zica că nu le are…
Nonsensuri
O mulţime de nonsensuri sunt prezente în discursul lui Farfuridi despre reviziunea constituţiei.
Comicul numelelor ocupă un loc importatnt, fiind nu numai o sursă de râs, de amuzament, ci şi un instrument a satirei. Astfel aluziile culinare (legate de alimentate) -Farfuridi, Brânzovenescu-; diminutivele ridicole -Agamiţă Dandanache-; rădăcinile semnificative -Caţavencu- sugerează trăsături ale posesorilor acestora: prostia, senilitatea şi demagogia .
Vorbind despre talentul lui Caragiale în caracterizarea personajelor prin nume, criticul Ibreleanu preciza: Numele din opera comică a lui Caragiale le dau impresia că fac parte din personajele pe care le denumesc… La prima lectură sau reprezentare a unei comedii a lui Caragiale, simţim că personajele nu puteau să aibă alt nume, în orice caz că au numele lor.
Piesa este remarcabilă în primul rând prin arta compoziţiei. Tehnica este aceea a amplificării treptate a conflictului. Iniţial apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe care sunt alarmaţi de un eveniment petrecut înafară şi dezvăluit parţial. Apoi în prim plan apare Caţavencu şantazistul şi astfel se realizează conflictul fundamental a piesei. La acest conflict fundamental autorul adaugă o serie de conflicte noi, secundare,astfel încât acţiunea se complică progresiv, modalitate cunoscută sub numele de tehnică bulgărului de zăpadă.
Admin- Admin
- Mesaje : 423
Puncte : 434
Reputatie : 3
Data de inscriere : 18/02/2010
Varsta : 38
Localizare : Ciuhoi -
romana
Admin Mier Mar 10, 2010 3:10 am
I. Luca Caragiale, O scrisoare pierdutã
Punctul cel mai înalt al dramaturgiei lui Caragiale, O scrisoare pierdută, este în acelaşi timp cea mai valoroasă comedie din literatura romănă. Satiră a moravurilor politice şi familiale din ultimele decenii ale secolului trecut, comedia aduce în scenă evenimentele legate de fixare candidatului guvernamental în capitola unui judeţ de munte.
În O scrisoare pierdută partizanii a două fracţiuni de grupări guvernamentale aparţinînd claselor posedante se duşmănesc, se luptă şi se impacă. Ridicolul lor este subliniat şi mai mult prin înconsecvenţa dintre intransigenţa lor iniţiată şi compromisul final la care ajung.
Acţiunea se petrece în anul 1883, într-un oraş de provincie, capitală a unui judeţ de munte. Sîntem în preajma alegerilor pentru reviziurea constituţiei. Lupta se dă între guvernamentali şi independenţi din o poziţie. Candidaţii la deputaţie ai celor două organizaţii locale sînt, Farfuridi şi Nae Caţavencu. Caţavencu, vechi politician, ştie că succesul este condiţionat de sprijinul organizaţiei guvernamentale şi, spre a şi-l asigura, ajutat de împrejurări, foloseşte şantajul. Descoperind la Cetăţeanul turmentat o scrisoare de amor trimisă de prefectul Ştefan Tipătescu soţiei lui Trahanache, Zoe, şi-o însuseşte pentru ca, după aceea să ameninţă cu publicarea ei în Răcnetul Carpaţilor, în cazul cînd nu va fi susţinut. Asupra lui se exercită presiuni, este arestat şi bătut, percheziţionat coriporal şi la domiciliu, i se propun funcţii importante în judeţ, şi moşii, dar Caţavencu rămîne intrasigent în opţiunea sa. Cînd se pare că Caţavencu va obţine voturile organizaţiei guvernamentale, încurcătura se dezleagă în mod neprevăzut: candidatul oficial, desemnat de centru, este Agamemnon Dandanache, iar Caţavencu nu-şi poate pune în aplicare şantajul plănuit. Prins cu o poliţă falsificată şi lipsit de scrisoarea compromitătoare pentru Zoe şi Tipătescu, scrisoare pe care o pierduse în timpul unei întruniri electorale, este nevoit să conducă manifestaţia în cinstea noului ales.
Folosind metoda realismului critic, I. L. Caragiale a intreprins în comedia O scrisoare pierdută o vastă acţiune de demascare, dezvăluind cu o maiestrie excepţioanlă trăsăturile caracteristice vieţii noastre publice sub regimul burgheziei şi moşieriunii. Constituţia şi legile erau călcate în picioare cu dezinvoltura, ori de cîte ori interesele conducătorilor o cereau. În constituţia burgheză erau înscrise inviolabilitatea domiciliului, libertatea cuvîntului, a persoanei, a întrunirilor, a presei, secretul corespondenţei, exprimarea liberă a votului. Dar cine ţine seamă de prevederiile constituţionale? Prefectul Şetafan Tipătescu taie şi spînzură, după bunul său plac. Funcţionarii, unelte docile în mîinile guvernanţilor, execută, umili şi servili, toate ordinele, chiar dacă ele sînt ilegale. Poliţaiul Pristanda repetă aprobator tot ce-i spune prefectul, ticul său verbal (curat) indicînd pe omul lipisit de personalitate, în acord totdeauna cu superiorul.
Scriitorul obeservă că între partidele şi grupările reprezentînd interesele moşieriunii şi burgheziei nu există deosebiri principale. Între ele nu este un conflict adînc ideologic, ci numai o ceartă zgomotoasă pentru putere. Nae Caţavencu, şeful opoziţiei, cere să fie sprijinit de guvernamentali, iar acestia sînt gata, la un moment dat, să-l accepte. În orice caz, el, opozantul, e în fruntea manifestaţiei organizate de tabăra adversă, aflată atunci la putere.
Dramaturgul a creat personaje vii, reprezentative pentru societatea romnească de la sfîrşitul secolului trecut. Fiecare tip de politician îşi are identitatea sa bine proiectată, trăsăturile sale particulare, îşi trăieşte viaţa sa.
Ştefan Tipătescu este activ, energic, dar impulsiv. Arogant, priveşte dispreţuitor tabăra adversă (Caţavencu, Ionescu, Popescu). Pristanda vede în el posesorul tuturor izvoarelor fericirii: „moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joţică, coana Joiţica”. El priveşte judeţul ca pe propria sa moşie, de aceea propune lui Caţavencu în schimbul scrisorii fel de fel de posturi şi funcţii: un loc în comitetul permanent, postul de avocat al statului, locul de primar, de epitrop efor, moşia Zăvoiul.
ZahariaTrahanache este un bătrîn viclean şi cumpănit, ticul său verbal „aveţi puţintică răbdare” arătînd pe omul care nu se pripeşte. Abil şi viclean găseşte la momentul oportun poliţa falsificată de Caţavencu. Interesele personale îi dictau să nu rupă relaţiile cu Tipătescu, singurul din grupul lor, capabil să susţină partidul. Trahanache aparţine împreună cu Farfuridi şi Caţavencu acelei categorii de personaje al căror ridicol constă în incapacitatea intelectuală în lipsa oricărui rudiment de cultură.
Între Tipătescu şi Trahanache tronează Zoe. Ea conduce, de fapt, judeţul. Conştientă de influenţa pe care o are asupra celor doi, ea face promisiuni.
Farfuridi şi Brînzovenescu sînt inseparabili, apariţia lor fiind de un incontestabil efect comic prin contrastul temperamentelor. Farfuridi este impulsiv, violent, prost, incult. Prin frazele sale stereotip: „Eu, am, n-am să-ntîlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în tîrg” sau „Eu, am, n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din tîrg”, este omul integrat în monotonia şi automatismul vieţii provinciale de odinioară.
Pristanda, lucid, o recunoaşte pe Zoe ca adevărata stăpînă. Pentru a-şi întreţine „famelia mare”, poliţaiul oraşului recurge la toate compromisurile. Linguşitor, hoţ, încalcă conştient legile ştiindu-se apărat de conducători. În acelaşi timp este gata oricînd de trădare, trecînd de partea celui pruternic.
Nae Caţavencu este tipul demagogului politic. Şiret şi volubil, dornic de chiverniseală, practică două profesiuni - avocat şi gazetar. Se adaptează uşor oricăror împrejurări, nu are ticuri verbale ca celelalte personaje, e violent cînd se ştie stăpîn pe situaţie, linguşitor, umil şi servil cînd se ştie vinovat. Arogant, inflexibil cît timp are scrisoarea, devine lipsit de demnitate, tîrîndu-se la picioarele Joiţicăi, acceptînd să conducă manifestaţia cînd nu mai are scrisoarea.
Agamemnon Dandanache mai canalie decît Caţavencu (pentru că nu sestituie scrisoarea), mai prost decît Farfuridi este tipul oportunistului. Crează situaţii penibile confundîndu-l pe Trohanache cu Tipătescu şi considerîndu-l pe acesta soţul Joiţicăi.
Cetăţeanul turmentat reprzintă majoritatea alegătorilor manevraţi de cei puternici după bunul lor plac: „Da, eu cu cine votez?”. Într-un moment de luciditate, la replica lui Tipătescu: „Votează pentru cine pofteşti”, acesta răspunde: „Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă”.
În lupta care se dă pentru locul de candidat oficial (şi nu pentru reuşita în alegeri), se folosesc deci înşelătoria, şantajul, demagogia, trădarea, arme caracteristice pentru regimul trecut, pentru moravurile şi morala claselor exploatatoare. Victoria în aceasta luptă a lui Aganiţă Dandanche, adică a celui mai ticălos şi mai prost dintre toţi, este semnificativă. Scriitorul a vrut să scoată şi mai mult în relief mizeria vieţii publice din timpul său.
Comicul se realizează prin: a.) comic al situaţiilor; b.) comic al intenţiilor; c.) comic al caracterelor; d.) comic de limbaj; e.) comic de nume.
______________________________________________________________________________
Comicul din "O scrisoare pierduta"
Comicul
-categorie estetica presupunând situatii care provoaca râsul printr-o
disproportie , prin contrastul dintre esenta si aparenta , dintre efort
si rezultatele lui , dintre viu si mecanic , dintre scopuri si mijloace.
-provoaca râsul dar sfera râsului este mai larga dacât cea a comicu-
lui.
-sanctioneaza , presupune o atitudine critica fata de obiectul asupra
caruia se exercita.
-presupune constiinta superioritatii celui care râde fata de obiectul
respectiv.
1 . Comic al situatilor
Caragiale foloseste scheme tipice , modalitati cunoscute în literatura comica universala , cum ar fi încurcatura , confuzia , coincidenta , echi- vocul , revelatiile succesive , quiproquo - ul (= înlocuirea cuiva prin altcineva , substituirea , acumularea progresiva , repetitia ,evolutia inver- sa , interferenta ).
exemplu: - pierderea si gasirea scrisorii.
-aparitiile neasteptate ale cetateanului turmentat.
-prezenta unor grupuri insolite:
-triunghiul conjugal:Zoe,Trahanache si Tipatescu.
-cuplul Brânzovenescu - Farfuridi.
-diversele combinatii , de adversari.
-indicatiile de la centru privind alegerea lui Dandanache.
-confuzia facuta de Dandanache între identitatea lui Traha-
nache si a lui Tipatescu .
2 . Comic de limbaj
a)provenit din incultura :
-greseli de vocabular -> deformari fonetice (famelie );
-etimologie populara -> scrofulosi , capitalisti;
-lipsa de proprietate a termenilor->liber schimbist=elastic în conceptii;
-încalcarea regulilor gramaticale si a logicii -> exemple:
1.polisemia : " ne-am racit împreuna ";
2.contradictia în termen : "12 trecute fix ";
"lupte seculare ce au durat 30 de ani ";
3.asociatiile necompatibile :"industria româna este admirabila ,
sublima , putem zice , dar lipseste
cu desavârsire .";
4.truismele (= adevaruri evidente ): "un potop care nu merge
înainte , sta pe loc ".
-constructia frazei.
b)ticuri verbale :
- " curat " (Pristanda) -> " curat murdar ";
- " ai putintica rabdare " ( Trahanache );
- " eu cu cine votez ? " , "nu ma-mpinge c-ametesc" (Cetateanul t. ).
3 . Comic de moravuri
a)rezultat din contrastul dintre pretentiile de moralitate , onorabilitate din
viata politica , sociala si de familie si esenta profund imorala a vietii so-
ciale , politice si familiale.
b)vizeaza :
-formele fara fond;
-alegerile din trecut;
-coruptia;
-conducerea despotica a prefectului;
-imoralitatea.
4 . Comic de caracter
-demagogul --> Catavencu;
-ramolitul --> Dandanache;
-slugarnicul --> Pristanda;
-prostul fudul --> Farfuridi.
5 . Comicul de nume
a)Zaharia Trahanache --> sugereaza capacitatea de a se modela usor , îl
modeleaza interesul , ordinele superiorilor de la
centru;
b)Catavencu --> sugereaza demagogia (" cata ");
c)Farfuridi - Brânzovenescu --> cuplu comic , nume cu rezonante culinare;
d)Agamita Dandanache --> urmasul prin nume al teribilului razboinic din
" Iliada " lui Homer , Agamemnon , cuceritor
al Troei.
-->produce o adevarata " dandana "prin aplicarea
rece si cu metoda a machiaverticului.
e)Pristanda -->numele personajului este luat dintr-un joc moldovenesc în
care se bate pasul într-o parte si în alta fara sa se porneasca
niciunde.
-->numele se potriveste perfect cu siretenia primitiva a acestuia.
Concluzie:
Caragiale este un scriitor obiectiv , dar nu este un scriitor indiferent - pare îngaduitor fata de personajele sale , dar nu arata trasaturile care-i fac pe oa- meni ridicoli , tratându-i cu ironie , punându-i în situatii absurde , grotesti , demontând mecanismele sufletesti si si reducându-i uneori la conditia sim- plificata a marionetei.
Caragiale --> geniu comic profund original.
-->umorul lui Caragiale , "ca si lirismul eminescian , constând în
caragialism ,adica într-o maniera proprie de a vorbi."
(George Calinescu ).
________________________________________________________________________________
Viata lui Mihai Eminescu
I.Stramosii Primul capitol a cartii Viata lui Mihai Eminescu, opera ce urmareste pas cu pas existenta si evolutia “luceafarului poeziei romanesti”, reprezinta o incercare a autorului de a descoperi adevarata origine a lui Eminescu. Intaia banuiala este ca stramosul sau ar fi turc Enim Efendi. Ciudatenia numelui a sprijinit aceasta ipoteza, prietenii zicandu-i in gluma “turcule”. Cand la vazut Slavici,pentru prima data pe poet, l-a crezut albanez sau persan. Adversarii contemporani, tot din cauza numelui sau controversat, il credeau bulgar. Eminescu, dupa stirea data de un francez, ar fi la origine sarb sau polonez, fiind de fapt descendent dintr-o familie nobiliara polona. Aceasta descendenta este cu atat mai interesanta si de apreciat, cu cat, aflam mai tarziu pe stramosii acestei familii nobile, “Cei care sprijina aceasta inrudire au bagat de seama cu multa perspicacitate, ca cei mai multi din eminowiczenii bucovinieni si basarabeni se cheama tot Mihai”. In timp ce unii biografi cauta arborele genealogic a lui Eminescu intre Marea Baltica si cea Caspica, intr-un sat din Bucovina, jud. Suceava – Calinestii lui Coparnicu, traiau inca rude taranesti ale lui Eminescu. Petrea Eminovici, ce se nascuse intre 1732-1736(fapt ce a dus ca Eminovicii au trait prin acea zona si inainte de 1732), avusese un fecior Vasile, care ar fi fost dascal, numit de catre un boier, de la care ar fi capatat si patru falci de pamant. Devenita sloboda, familia lui Vasile Eminovici capata stare si trecere in sat. Vasile Eminovici ar fi avut patru fete si trei feciori, cel mai mare Gheorghe putand fi tatal lui Mihai Eminovici, devenit Eminescu. A plecat din casa parinteasca si s-a asezat la Ipotesti, loc aflat in jud. Botosani la sud de Bucovina. Cat de adevarata este originea lui Eminescu in viziunea sa, o aflam din raspunsul sau adresat unui calomniator, cu cuvinte intarite de documente: ”… eu nu ma supar deloc de modul cum se reflecta persoana mea in ochii dumitale, caci de la asa oglinda nici nu ma pot astepta la alt relfex. Daca acest reflex nu schimba deloc realitatea, el nu ma opreste de a fi dintr-o familie nu numai romana, ci si nobila neam de neamul ei – sa nu va fie cu suparare – incat va asigur ca intre stramosii din tara de sus a Moldovei, de cari, nu mi-e rusine sa vorbesc, s-o fi afland poate tarani liberi…” . In concluzie, putem afirma faptul ca de fapt nici un scriitor roman, nu poate confirma cu putere ca Eminescu ca apartine neamului si poporului roman. II.Gheorghe Eminovici Gheorghe Eminovici, tatal lui Mihai Eminescu, fecior mai mare al dascalului Vasile din Calinesti, s-a nascut pe 10 februarie 1812. Fiind baiat de dascal, invata si el carte cu dascalul Ionita din Suceava. Ager la minte este luat in slujba boierului Ioan Ienacoki Carstea de la Costina pentru unele treburi cancelaresti. “ Avea scrierea citeata si condei cult”. Baronul Jean Mustata din bucovina, luand in arenda mosia Dumbraveni, il aduce pe Eminovici ca scriitoras. Istetimea scriitorasului ajunge la urechiile boierului Blas care il ia pe langa el. Murind boierul, fiul acestuia il face pe Eminovici administrator pe mosia din Dumbraveni. Astfel, tatal poetului ajunge mana dreapta a boierului, fapt atestat de scriisorile si rapoartele scrise de Eminovici in moldoveneste sau nemteste. Se insoara in primavara anului 1840 cu Ralu, fata stolnicului Jurascu din Joldesti, primind zestre in pamant si bani. Cu banii stranside el si primiti ca zestre, reuseste sa i-a in arenda mosia Dornesti. In 1841, Blas ii capata de la Mihai Voda Sturza decretul de camitar. Era acum boier. Cu toate acestea mai sta inca un deceniu pe mosia lui Blas. Aici asistand adeseori la mesele pe care le oferea stapanul sau si la care luau parte boierii culti, si fiind un om pregatit “sa urmareasca aceste speculatiuni” intelectuale si culte, memoreaza fapte istorice, date istorice ajungand sa cunoasca rosturile boierilor mari si mici din Moldova. Invatase franceza si germana si mai stia ruseste, ruteneste, leseste si evreieste. Prinde gust la citit si cumpara carti, traduceri, cronici si tipariturile vremii. Prin 1849-1850 dupa nasterea celui de al saselea copil, cumpara jumatate din averea Ipotesti, unde isi facu casa si acateuri. Aici sau in Botosanii apropiati se nascu, la 15 ianuarie 1850 cel mai mare poet roman al tuturor timpurilor, Mihai Eminescu. Gheorghe Eminovici nutrea idei pozitive si era autoritar dupa moda veche. Inalt, voinic mai mult decat gras, de o putere herculeana, trup sanatos, minte sanatoasa. Din punct de vedere al aspectului fizic, G.Calinescu ni-l descrie astfel: “el ne priveste din fotografie cu un cap masiv”, “si invaluit in barba castanie tunsa cu foarfecele, spre impacarea modisei cu civilizatia, cu nas pradalnic si ochii albastrii-verzui”. Fata de sotia sa nu putea avea in afara de respect, cine stie ce gingasii. Tatal isi trateaza copii cu severitate metodica. Baiesii sunt trimisi la Cernauti, sa invete carte buna nemteasca. Tuturor baietilor sai incearca sa le gaseasca meserii preactice. Multa vreme parintele a refuzat sa creada ca e ceva de capul lui Mihai, dar pana la urma uimit de atentia ce I se da, renunta. Activ pana la sfarsitul vietii, se ocupa tot de agricultura. Dupa ce si-a vazut aproape toata familia macinata de boala si moarte, moare si el in 1884. III.Raluca Eminovici si copiii Pe langa un barbat asa de autoritar ca si Gheorghe Eminovici, femeia nu putea fi decat o fiinta blanda si supusa, , mangaindu-se cu copiii si ingenunchind la icoane. Ralu, Ralita sau Raluca Eminovici, era cea de-a patra fiica a stolnicului Jurascu si a Paraschivei Donutu. La Joldesti a fost lupta dintre Stefan cel Mare si Aron Voda iar amintirea ei trebuie sa fi dat lui Eminescu o mandrie nobiliara. Ralu era foarte mandra de strabunii ei, unul dintre ei fiind candva parcalab. Tatal mamei ei a fost cazac rus, stabilit in Moldova. Portretul in ulei, din anul nuntii ne-o infatiseaza pe Raluca ca o femeie tanara, cu trasaturi nobile, fin conturate, cu ochii intunecati, patrunzatori si gura senzuala, totul intr-o fata slaba, de o blandete suava, imperceptibil zambitoare. Era plina de bunatate, statornica in iubire si ura. La desele suparari ce se vor ivit cu Gheorghe, s-a adaugat si pierderea unora dintre copii. Acestea au dus, precum boala pe care o avea, cancer, la moartea sa. Copiii, in special Mihai, o vor iubi mai mult pentru simplu motiv ca era femeie blanda si miloasa. Despre fratii si surorile lui mihai se stiu pusine lucruri. Serban, primul nascut, oaches, slabut, tacut, semana cu Ralu. A facut liceul la Cernauti. Trasatura comuna a copiilor – se impaca greu cu scoala. Gh. Eminovici il trimite la Viena unde studiaza medicina apoi la Erlangen. Se imbolnaveste la Berlin de tuberculoza, si moare la 29 noiembrie 1874. Niculae, nascut la 2 februarie 1843 urmeaza scoala la Cernauti cu Serban, ramanand si el corigent si repetent. Studiaza dreptul la Sibiu si se aseaza la Timisoara. Era bland, binecrescut si foarte simtitor. Prin 1881 se intoarce acasa si il ajuta pe batran la mosie. S-a imbolnavit si el de o boala grea, venerica. Se sinucide prin impuscare la 7 martie 1884. Este inmormantat la Ipotesti. Iorgu, cel de-al treilea copil s-a nascut in 1844. Dupa ce urmase cu greu clasele secundare la Cernauti, a studiat stiintele militare in Prusia. Intrand in armata a primit misiunea de a duce corespundenta regelui lui Bismark si e autorizat sa asiste la manevrele germane in Brandenburg. In urma unei raceli contactate atunci, s-a imbolnavit si dupa trei ani moare. Dupa Ruxandra, nascuta in 1845 si moarta de copila, a urmat Ilie. Mai aproape ca varsta de Mihai, a fost fara indoiala tovarasul acestuia. A urmat si el scoala din Cernauti iar apoi medicina la Bucuresti. Aici se imbolnaveste de tifos si moare in iarna anului 1862-1863. Al saselea copil Maria, moare la 7 ani. Mihai era al saptelea Dupa el urmeaza Aglae, nascuta la Ipotesti. Intr-o fotografie o vedem adolescenta- bucalata si gratioasa. Fusese maritata de tanara cu Ioan Droghi. Aglae a avut doi baieti. Murind Droghi, se recasatoreste cu un capitan austriac trecand la catolicism. Moare suferind de morbul lui Basedow. Harieta e sora cea mai draga a lui Mihai. Infirmitatea ei s-ar fi datorat faptului ca dormise in casele umede construite de Gh. Eminovici. Desi studiase doar abecedarul, izbutea sa exprime idei complicate intr-un stil cult. Compunea chiar versuri. Stia putin si nemteste din timpul cat sezuse intr-o clinica la Viena. Traia la Botosani din venitul pe care il lasase batranul. Dupa moartea poetului moare si ea uitata de toti. Al zecelea copil, Matei a fost elev al Institutului Politehnic din Praga si ofiter in armata. A fost casatorit de trei ori. Absent in vremea bolii poetului revine dupa moartea acestuia incercand sa impiedice aparitia volumului de poezi a lui Mihai, editat de Maiorescu. Moare in 1929. Ultimul copil vasile a murit la un an si jumatate. IV.Nasterea si copilaria lui Mihai Eminescu (1850-1858) Ca si in privinta stramosilor, biografii au aratat in jurul nasterii lui Mihai o inclinare catre fabulos si controversa. Din nefericire exista documente indoielnice, care dau prilej la discutii prozoice. Pe cand traia inca poetul, un conferentiar, spunea publicului ca Eminescu s-ar fi nascut la Ioleni, sat in Moldova. Junimistii stiu insa ca acesta era nascut la Botosani la 20 decembrie 1849, din registrul societatii in care se inscrisese si el. Rudele sale nu cunosteau mai bine lucrurile. Matei sustinea la inceput o data fantastica (8 noiembrie) si ca loc de nastere Dumbraveni. Dupa care revine cu o alta. Gasise o Psaltire veche in care batranul insemnase nasterea tuturor copiilor. “astazi, 20 decembrie 1849, patru ceasuri si 15 minute evropinesti, s-au nascut fiul nostru Mihai”. Cu acestea problema pare rezolvata. Insa la Botosani regasim registrul de nasteri si botezuri pe anul 1850, pe Eminescu trecut ca fiind nascut la 15 ianuarie 1850 la Botosani si botezat la 21 ianuarie. Astfel exista anumite argumente de o parte si de alta a celor doua ipoteze. Insa, in afara de acestea, faptul ca insemnarea lui Gh. Eminovici se cunoaste indirect, numai din spusele lui Matei, face ca ipoteza nasterii la 20 decembrie sa fie nesigura. Neexistand decat un singur document admitem deci 15 ianuarie 1850 data de nastere a poetului national. Copilaria lui Eminescu este cea a unui baiat crescut la tara, cu libertatea pe care o fac cu putinta o familie numeroasa. Ipotesti este un sat saracacios, asezat antre doua dealuri, odata impadurite. Locuinta parinteasca nu era un palat, ci o casa modesta de tara, dar incapatoare si nu lipsita de o oarecare eleganta rustica. Acesta este dar intaiul univers restrans al copilariei lui Mihai Eminescu. Ocolind pe fratii sai mai mari si chiar copiii de tarani, el batea satele lipsind uneori o saptamana de acasa spre supararea parintilor. Neastamparat din fire, Eminescu nu era un copil dintre aceea ce deseneaza purcelusi cu carbune, cu o carte in mana si doi covrigi, disparea de acasa ascuzandu-se prin codrii din imprejurimile Ipotestilor. Dintre toti fratii, tovaras de joaca nu-i era decat Ilie si acesta cu trei ani mai mare ca Mihai. Ei umpleau lumea de chiot si poveste. Astfel ca baiat Mihai poate fi descris: “hoinararea sanatoasa, din zburdalnicia […] si imaginatia” sa vor scoate mai tarziu “un mare poet al naturii.” Cand se facu mare, fu cuprins de instincte barbatesti. Frumos si gratios, el ramane inima vreunei fete de tara cu care joaca intaia dragoste. Fara indoiala , fata a murit tanara, pentru ca cele mai multe versuri vorbesc de o iubita moarta. Cuprinzand partea cea mai frumoasa din existenta sa – intaia iubire- Ipotesti trebuie sa fi fost scump pentru Eminescu, care toata viata s-a temut ca batranul sa nu-l instraineze. V.Scolar la Cernauti Unde va fi facut Eminescu clasele intaia si a doua primara nu stim, dar clasele a treia si a patra, le-a urmat sigur la Cernauti, la “National Hauptschule”, unde urmeaza si fratii sai mai mari. Aici Eminescu isi petrece aproape sapte ani din copilaria sa, cunoscandu nul din aspectele asupririi culturale care-l va durea mai mult. Cele duoa clase primare, pe care suntem siguri ca le-a urmat acolo, le-a trecut cu bine, iesind al 15 si respectiv al 5-lea din 72 si respectiv 82 de scolari. Cu toate acestea, scoala nu-i pria, ca se zice ca ar fi fugit cu acasa. L-au adus fireste inapoi dupa ce batranul i-a aplicat usturatoarele sale metode pedagogice. In toamna anului 1860 este inscris la colegiul “K.K.Ober-Gimnazium”, in clasa I. Dupa ce l-a inscris, tatal sau a cautat sa-l puna undeva “in cost”. Cat fusese in scoala primara sezuse la Aron Pumnul. Noua lui locuinta fu aflata la Nicolai Tirterc, rutean de nastere si de meserie birjar, insa care tinea copii in gazda. Cat despre scoala, disciplina era foarte stransa. Elevii nu aveau voie sa umble prin cafenele sau restaurante, sa fumeze sau sa poarte bastonase si erau pedepsiti cand nu mergeau la biserica. Profesorii erau bine pregatiti. Dupa miscarile din 1848, profesorii distinsi din Austria se trezira la Cernauti. Cel mai indragit rpofesor era Aron Pumnul. Era foarte iubit de elevi pentru blandetea si rabdarea lui , dar mai ales pentru patriotismul ce-l insufla tinerilor. Copiii il primeau sarbatoreste caci Pumnul, care preda romana si putina istorie nationala vorbea foarte atragator, insa venea rar la scoala din cauza bolii de care suferea. Spirit inegal, incapabil sa se supuna unei discipline prea aspre, Eminescu nu a fost in liceu un elev stralucit. El are preferinte la studiu, iubeste lectura, insa nu si scoala. In afara de matematici, nici o alta disciplina nu avea de ce sa-i displaca lui Eminescu. La romana si istorie era un elev model. Nici religia nu era pe placul lui Mihai, avand in familie o multime de fete bisericesti. Altfel Eminescu era foarte vioi si chiar vorbaret. Un zambet statornic in coltul gurii, care disparea numai cand nu stia lectia, ii castigase simpatia colegilor. Mai draga decat scoala ii era lui Mihai joaca. Iarna se dadea cu baietii pe gheata, iar vara se jucau de-a posta. Devenind mai mare, Eminescu dispretui acele jocuri si incepu sa frecventeze balurile vremii si teatrul. La gazda baietii isi continuau jocurile. Fiind mai delicat, cele mai multe farse erau facute pe socoteala sa. De spaima, Eminescu dadu in friguri. La acest neajuns se mai adauga si tratarea proasta. Copiii infometati furau mere si faceau chiselita din poame. Numai putand rabda, Mihai se hotari sa fuga din nou. Ajuns in sat, fu prins si adus acasa, de unde batranul il duse inapoi la scoala. Ramanand repetent, Mihai frecventeaza tot clasa a II-a. acum locuia la un profesor de limba franceza. Insa nici aici nu-i prieste astfel ca, Gheorghe Eminovici il retrage de la scoala si-l lasa sa se descurce singur, ca pregatit in particular. VI.Privatist la Cernauti. Fugar cu trupa lui Tardini (1864-1866) Ce a facut Eminescu toata vara si iarna 1863-1864, unde a stat, ce rosturi a avut, se poate numai banui, dar fara certitudine. Moartea la Bucuresti a lui Ilie, lipsa de mijloace de a plati “costul”, il determina pe Gheorghe Eminovici sa il retraga pe Mihai de la scoala, cu gandul de a-l angaja undeva si de a-si da totodata toate examenele ca pregatit in privat. Astfel, Mihai intors la Ipotesti a inceput sa citeasca in toata libertatea, nu fara a da o raita vailor si dealurilor si a cutreiera padurile. Se pregatea pentru examen, dar nu-l putea da din lipsa de bani. Cum cererea de bursa ii fusese respinsa, se intoarce la Cernauti, spre a incerca sa-si dea examenele, unde trage la Aron Pumnul. Aici este nelipsit de la spectacolele de teatru ale trupei Tardini. La reprezentari, Mihai era numai ochi si urechi. Nimiscat, pironit cu ochii asupra actorilor, sorbea fiecare cuvant, “fiece melodie”. Odata cu plecarea actorilor din Cernauti dispare si Eminescu. Cea mai veridica ipoteza este aceea ca, poetul s-ar fi luat dupa actori. Orice s-ar fi intamplat cert este ca, cu o luna inainte de a incepe trupa lui Tardini reprezentatiile la Cernauti, Eminescu se intoarce acasa si mai apoi intra ca practicant la Tribunalul din Botosani. Frumoasa caligrafie a tanarului, determina numirea sa in funcsia de copiist. Un cunoscut al sau isi aminteste de un Eminescu voinic si gras, harnic si zambitor, citind pe Eliade Radulescu. Incepand reprezentatiile la Cernauti. Eminescu, incearca sa-si convinga tatal sa-l lase sa se intoarca la scoala. Nereusind, Mihai fuge la Cernauti unde dispare odata cu plecarea trupei lui Tardini. Unde s-a dus ? Unii sustin ca s-a luat dupa actori. Cert este faptul ca Eminescu a plecat cu sau fara trupa lui Tardini la Brasov sau la Sibiu la fratele sau, sa-si dea examenele de clasa a III-a, sau poate a plecat si intr-o parte si in alta. In toamna anului 1865, tanarul apare din nou la Cernauti de asta data, sa se supuna “unui examen pentru a fi primit ca elev public”. Baiatul dovedise cu certificatul, ca nu revenise degeaba. La Cernauti, Mihai a tras la inceput la bunul Aron Pumnul, si se asezase acolo ca bibliotecar. Citeste si cunoaste toata biblioteca acestuia si … facea poezii. Rapus de boala, Pumnul moare, dand prilej tanarului poet sp debuteze cu o compunere ce se deschidea cu cateva versuri. Brosura aparu, publicand astfel primele versuri ale lui Eminescu. In afara de acestea mai scrisese si Din strainatate, Un roman, De-as avea, pe care le trimite la revista Familia a lui Iosif Vulcan. Incantat de versurile tanarului de 16 ani, vulcan, publica poezia De-as avea, prezentand intr-o nota pe tanarul debutant Mihai Eminescu. Dand astfel numele celui mai mare poet roman. Astfel incepu colaborarea dintre poetul Mihai Eminescu si revistele literare ale vremii. VII.La Blaj (1866) Ne mai avand motiv sa ramane la Cernauti, neputand sa-si dea examenele si lipsa posibilitatiilor materiale, il determina pe Eminescu catre Meca scolilor romane din Ardeal, Blajul. Drumul l-a facut in buna parte pe jos, cu opriri dese, inoptand sub cerul liber sau prin sura unui taran, culegand creatii din folclor. Aceasta calatorie o regasim exprimata artistic intr-un fragment din Geniu pustiu. Pe unde a coborat tanatul in Ardeal, nu se stie. Cand sosi la Mures- Odorhei, se intovarasi si cu doi tineri seminaristi, ce il luara in caruta lor, ei mergand tot la Blaj. Cand ajunse in aceasta Roma mica, printre scolari se raspandi repede zvonul cum ca venise un student din Cernauti, care citise intreaga biblioteca gimnazilaa si publica poezii in “Familia”. De aceea se si intrecea care ,mai de care sa-l ajute. Eminescu statea in gazda la Stefan Cacovian student in preajma bacalaureatului. Impresiile din aceasta perioada sunt stranse in romanul Geniu pustiu. Viata pe care o duce junele poet la Blaj e vrednica de cea a lui Francois Villon. Primind bani de la parinti cumpara un sac de grau din care facu paine. Aceasta si poamele pe care le cumpara erau singurele sale alimente. Dupa ce imbuca pleca sa se scalde in Tarnave. Poetul se ferea de discutiile aprinse dintre colegii de seama si mai dese ori pleca intorcandu-se tarziu. Pe timpul verii i se mai publicara poezii, compuse inca dinainte. In acest timp ar fi incercat sa-si dea examenele insa ar fi cazut la graca. Astfel, scarbit de examene si Blaj isi pune in gand sa plece. Dupa plecarea lui Cacoveanu, ramase si fara adapost, dormind pe unde apuca. Razbit de foame si de mizerie, fara nici o speranta sa-si dea examenele sau sa primeasca bani de acasa, prin toamna, Eminescu se hotaraste sa plece. A plecat catre lantul muntilor de granita, pe sub poalele carora scipesc satele marginenilor si ajutat fiind de un taran de prin partile locului trecu granita dincolo. VIII.Pribeag si sufleur (1866-1869) O scurta eclipsa de un an, ascunde privirilor o parte din traiectoria vietii tineresti a lui Eminescu. Trecand muntii, Eminescu a nazuit sa vina la Bucuresti, lucru si realizat, marturie fiind un proiect de proza din aceea vreme, cu scopul alaturarii iar la familia Fanug Tardini- Vladicescu. Inca din octombrie, tanarul vagabond traia in compania scenei, dovada poezia La o artista, compusa dupa manuscrise in aceea luna. In toata aceasta iarna, Eminescu a fost statornic, reusind sa puna pe hartie o lumtime de compuneri: Mortua est, Junii corupti, La Heliade. Amintirile din aceasta perioada sunt confuze. Cand a intrat in trupa lui Iorgu Caragiale, nu se stie cu siguranta, deoarece in 1867 il regasim pe poet la Giurgiu ca si hamal in port sau grajdar la hotel. Cert este ca in toata aceasta perioada, planuia si scria mereu, dar mai ales citea. Cu Iorgu Caragiale, Eminescu a colindat in vara lui 1867prin Muntenia. In aceasta societate vesela a mai stat tanarul, dupa turneul din vara, inca o iarna la Bucuresti si apoi a trecut in trupa lui Pascali, care se pregatea pentru un mare turneu prin Ardeal. Caravana Societatii dramatice a artistilor superiori din Bucuresti sustin reprezentatii de un imens succes la Brasov, Sibiu, Lugoj, Timisoara, Oravita. Acest turneu glorios in Transilvania si Banat a fost intaia mare propaganda artistica nationala prin Ardeal. Eminescu, soseste in Bucuresti catre sfarsitul lui august. Aici se intalneste cu Stefan Cacoveanu, cel care il gazduise la Blaj. Tot acum, poetul face cunostinta cu I.L.Caragiale prin Pascali. Autorului unei Scrisori pierdute, junele Eminescu, ii insira intr-o noapte tot ce stia din literatura germana, i-a vorbit despre daci, despre India antica si i-a cantat doina. In acest timp era indragostit de o actrita pentru care a compus Amorul unei marmure. In toamna aceluiasi an, Eminescu intra recomandat de Pascali, ca sufleur la Teatrul National cu un salariu de 450 lei vechi. Desi avea acum un venit modest, dar sigur, viata pe care o duce poetul e la fel de dezordonata. Locuia la Pascali. Universul se va impartii, toata viata intre lumea ideilor si natura vie. Mizeria in care traieste nu e explicabila oricate carti ne-am inchipui ca isi cumpara din cei 450 lei, daca nu ne-am da seama ca poetul era predispus catre ceea ce idealisti germani numisera “mizerie metafizica”. Nutrind aceleasi conceptii, Eminescu s-a alaturat in chip firesc de societatea “Orizontul”, care avea drept scop promovarea culturii prin discutii, lecturi, conferinte, dar mai ales prin studii de folclor. Astfel ca, pentru adunarea materialului folcloric, poetul este repartizat pentru Moldova. Eminescu a plecat in Moldova, dar nu in excursie ci cu trupa lui Pascali. La Botosani, batranul reusii sa puna mana pe fugar si mai cu raul, mai cu binisorul il aduse la Ipotesti, unde il tine dezbracat pana ce fu incredintat ca trupa teatrala a plecat. Din aceasta perioada i-au ramas lui Eminescu o multime de proiecte dramatice, dai si o privire larga asupra intregului sol romanesc. IX.Student la Viena (1869-1872) Infricosat ca Mihai ar putea sa alunece pe calea rusinoasa a actoriei si dascalitului fiului sau mai mare, in privinta insusirilor fiului rebel, Gheorghe Eminovici, se hotaraste sa-l trimita pe Eminescu sa studieze filozofia la Viena. La Viena studiau foarte multi romani din toate provinciile din tara. Este aproape sigur ca Eminescu s-a aliniat inca de la inceput pe langa moldoveni. In privinta inscrierii la Universitate, se ridica o problema; ce studii avea poetul, daca terminase sau nu liceul. Pentru epoca vieneza ramane limpede ca Eminescu nu avea bacalaureat, deoarece nu s-a putut inscrie la Universitate decat ca auditor. Neavand obligatiuni practice, poetul frecventeaza cursurile in toata ibertatea si documentele arata ca nici nu s-a inscris oficial decat trei semestre. Eminescu asista la prelegeri de filozofie, istorie, economie, politica, de literatura, filozofia dreptului, stiinte financiare si administrative, la curs de drept international si chiar la prelegeri de medicina. Articolele politice pe care incepe a le publica sunt pline de economie politica. Mai era vazut la cursuri de limi romanice. Poeziile Epigetul si Scrisoarea II contin reminescente ale vietii studentesti de la Viena. Adevarata cultura a poetului si-a facut-o insa din cartile pe care le citea la biblioteca sau acasa. In afara cartilor cumparate de la anticariat sau a celor imprumutate, teatrul constituia un al doilea mijloc de informare al poetului. In ce chip a reusit sa se strecoare Eminescu in intimitatea actorilor de la Burgtheatre ramane o problema, insa odata introdus, frumusetea sa exotica, usurinta cu care vorbea nemteste il facura interesant. In cercurile studentesti, Eminescu desi iubit si chiar cautat, trecea drept un “original”, ceea ce explica prin faptul ca avea un sens interior ce nu se lasa usor dezvaluit. Pe Slavici l-a cunoscu in toamna-iarna anului 1869 si au devenit buni prieteni. Fiind cu totul distrat si nepasator de grijile obisnuite ale vietii, colegii il sileau sa-si plateasca prin abonament masa de pranz la cantina particulara, atunci cand primea bani de acasa. Ceea ce era bizar in purtatea lui Mihai, era disparitia lui de saptamani intregi, din locurile frecventate de studenti. Aceasta alcatuia existenta spiriuala a poetului. Acest proces, in care viata fiziologica era restransa dura numai cat avea cafea. Lipsurile il aduceau pe poet in culmea realitatilor. Intrucat priveste viata sentimentala a poetului, cu toata discretia lui in materie erotica, nu ramane la indoiala ca a fost bantuit de cele mai violente pasiuni. Compunerile poetului din primul an de sedere la Viena sunt mai toate amoroase: Locul aripelor, Cand, etc. Din cauza lecturilor filozofice si sub influenta varstei, Eminescu e strabatut de obsesia eternitatii. Toate insemnarile trateaza mai mult sau mai putin aceasta idee. In afara de metapsihoza, il mai obseda pe poet ideea romantica a devenirii. Ceea ce caracterizeaza actiunea lui Eminescu din aceasta perioada este maturitatea gandirii sale, pe atunci revolutionar burghez si un superior simt practic in domeniul social. Tot in acest timp se implinescc 400 de ani de la intemeierea Manastirii Putna. Astfel, tinerii studenti hotarasc organizarea unei serbari si a unui congras la Putna cu aceasta ocazie. Depasind mai multe obstacole de ordin financiar si social-politic, Eminescu impreuna cu Slavici si alti cativa studenti organizeaza serbarea ce se bucura de o mare popularitate. Intorcandu-se din tara la Viena, poetul are o iarna grea imbolnavindu-se de galbenare. Insa hotarat sa-si continue studiile se inscrie in semestrul de iarna 1871-1872 Tot acum e posibil sa o fi cunoscut pe tanara Veronica Micle, Ce ii prilejui a cunoaste mai devreme tulburarile lui Eros. X.Student la Berlin (1872-1874) Intors in tara, Eminescu se duse plin de nadejdi la Junimea din Iasi, care prin I. Negruzzi, I-a dat mari sperante de a-si construi un drum cu ajutorul lui. Cei care paseau acum pentru intaia oara la Jnimea gaseau un Eminescu familiarizat in societate; el ii cunoscuse pe multi membrii ai cenaclului la congresului de la Putna. In aceasta atmosfera a citit poetul nuvela Sarmanul Dionis, considerata de Maiorescu o capodopera si publicata imediat in revista Convorbiri literare. Spirit intelegator, Maiorescu ii ofera lui Maiorescu o bursa de studii la Berlin, care insa nu era prea mare, poetul sprijinindu-se pe ajutorul de acasa. La sfarsitul lui noiembrie Eminescu plecat din tara nu se inscrise inca la Universitate din pricina lipsei banilor. De aceasta data insa cand primi banii din tara se inscrie ca student bun cu bacalaureat de trei clase liceale pe care l-a obtinut la Botosani. Aici, ca si la Viena urmeaza cursurile de filosofie, istorie si literatura. Viata pe acre o duce poetul, ne apare in linii sterse. Daca in privinta studiilor se obsrva o aplicare din partea studentului in existenta spirituala a poetului se remarca o vesnica nemultumire de tot si de toate. Aceasta s-ar putea explica prin aceesi lipsa de bani ca si la Viena. Insa Eminescu isi gaseste o ocupatie de secretar privat al agentului diplomatic al Romaniei la Berlin. Viata interna a poetului e mai agitata aici decat la Viena de impulsiuni sentimentale multiple. Eminwscu incepe sa se defineasca acum ca un temperament erotic pentru care dragostea e o necesitate spirituala permanenta. Cu toate greutatile de ordin documentar, ramane neindoielnic faptul ca la Berlin, poetul a cunoscut iubirea in toate infatisarile ei si nu s-a gandit numai la Veronica Micle. Poetul avea aici o prietena Milly, aceasta este insa prea blanda pentru a devenii idolul romantic al sau. Activitatea poetica a lui Eminescu la Berlin pare mai inceata insa o multime de opere viitoare au fost gandite chiar in aceasta perioada. In 1872, Maiorescu publicase Directia noua…, asezand pe Eminescu langa Alecsandri. Insa cu firea sa absenta, poetul a ramas nepasator si la lauda si la injurie. Tot acum s edefinitiveaza in tara statutul de poet a lui Eminescu. Ramanand iar fara sprijin material, poetul se retrage de la Universitate. Titu Maiorescu, prevazand ca are sa ajunga la Ministerul de Instructie ii propune poetului sa-l numeasca la catedra de filosofie de la Universitatea din Iasi, in cazul in care fireste Eminescu si-ar fi dat doctoratul. Ascunzandu-si tulburarea si incantarea, poetul da raspunsuri evazive si chiar pune conditii, lasand insa sa se inteleaga serioasa sa dispozitie stiintifica. Maiorescu insista pe langa Eminescu sa-si dea doctoratul, trimitandu-i bani spre a se duce la Iena. Insa poetul pleaca la Konigsberg spre a face cercetari de natura politico-istorica. In loc sa se intoarca la Berlin, Eminescu se indrepta spre tara, sosind la Iasi spre a implini destinul unei vieti sbuciumate si nefericite. XI.Bibliotecar si revizor scolar (1874-1876) In vreme ce Maiorescu credea pe Eminescu varat pane in gat intre carti la Iena, poetul se intorcea la Iasi unde trage in gazda la Vasile Pogor. La 23 august 1874, este numit director al Bibliotecii Centrale din Iasi. Titu Maiorescu, afland de aceasta evaziune de la studiu, semnase numirea, dandu-si seama ca aripa larga a poetului nu poate fi inchisa in gratiile bunului simt obisnuit. Scrupulozitatea care destainuie in Eminescu pe marele poet, l-a lasat in viata practica, om fara aparare. Aceasi constiinciozitate il indeamna sa porneasca o inventariere a tuturor bunurilor din biblioteca, sporind randurile acestora cu o colectie de manuscrise. Toate aceste nobile intentii sunt intunecate de “o crima oribila, dezgustatoare”. Uitand sa ia biblioteca in primire cu inventar, poetul e invinuit ca ar fi sustras mobilier spre ai servi uzului personal. Intre timp Eminescu isi stabileste domiciliul intr-o odaie mare din casele din curtea bisericii Trei Sfetite. Lipsa de griji sporeste puterea de munca a poetului, dar nu-i schimba firea nepasatoare pentru regimul fizic al vietii. O noua nefericire familiala icetoseaza in aceasta vreme sufletul lui Eminescu. Fratele sau, Serban, murise intr-un spital din Berlin, bolnav de tuberculoza. Cu grija de a-i ascunde mamei sale dureroasa veste poetul incearca sa-l convinga pe batran ca e obligat de a platii datoriile raposatului, el insusi neavand bani, pentru ca se repezise cu cateva zile inainte la Botosani. Cu acest prilej isi vizita toate rudele. La Iasi, poetul se afunda in lucru cu optimism si numarul hartiilor cu povesti si insemnari sporeste vertiginos. Tot acum isi face debutul in invatamant la Institutul Academic din Iasi unde, pe toamna, Xenopol il lasa sa suplineasca cursul de logica. In al doilea semestru al anului scolar 1874-1875, Eminescu este profesor de limba germana la cursul superior. Spre uimirea baietilor, este un profesor foarte dur. Elevii ne mai indurand regimul impus de poet se revolta, fapt ce duce la inlocuirea lui Eminescu. Nu trece mult si o noua vicisitudine patrunde in sufletul poetului. De curand sosit la Iasi D. Petrino, poet lipsit de talent ce facea parte insa din inalta noblete bucovineana. Acesta lua directia Bibliotecii Centrale, detinuta de Eminescu. In compensatie, Maiorescu il numeste pe poet revizorul scolar pe judetele Iasi si Vaslui. Indeplinindu-si cu sartguinta aceasta obligatiune, Eminescu colinda scolile moldovene cunoscand mai indeaproape soarta taranului roman. Astfel el intocmeste chiar un raport in care incearca sa ofere adevaruri economice si sociale pe care insa nu e numeni sa le citeasca. Un prim fulger, ce avea sa intunece in curan aerul, aparu sub forma ueni intrebari venite din partea autoritatii superioare: “de ce revizorul nu vizitase scolile rurale din judetul Iasi la intervalul de la 15-31 martie?”. Eminescu raspunse cu o violenta si cu un sarcasm admirabile intr-un pamflet. Acesta, precum si demisia lui Maiorescu si caderea guvernului Cartagi, dusera la destituirea poetului din functie. Dar aceasta lovitura nu fu singura, caci Petrino, alaturi de Vizanti pusera la cale un proces impotriva poetului pentru pretinse sustrageri de carti si mobilier. Cu toate acestea lipsa de dovezi de vinovatie dusera la inchiderea cazului si la dezvinovatirea poetului. Toata amaraciunea poetului se intrupeaza in cateva randuri remarcabile scrise la adresa noului prefect liberal. XII.Eminescu si “Junimea” In viziunea lui George Calinescu, “Junimea” n-a fost decat o reuniune intamplatoare de oameni –“ ce e dreapt, cu multe aspiratiuni comune”-, dar despartiti printr-o infinitate de aspiratiuni personale. Ceea ce l-a atras pe Eminescu la “Junimea” era cultura serioasa a celor mai multi dintre junimisti (cum au fost: Maiorescu, Negruzzi, Pogor, P.P.Carp, Lambrior, Vargolici, etc.) precum si nuanta germanista a studiilor acestora. Dar legatura dintre poet si cerc a format-o Titu Maiorescu. Oricate repulsii si revolte a avut Eminescu impotriva lui Maiorescu, totusi era singurul intelectual de pe atunci, inrudit cu el nu numai prin covarsitoarea superioritate culturala asupra contemporanilor, dar si prin directia nu fara erori a spiritului lor. Si Maiorescu si Eminescu erau “metafizicieni” (ziceau adversarii), in fond filosofi intemeiati pe speculatiunein scopul de a ajunge la o teorie generala asupra universului fenomenal; ganditori preocupati atat de forma gandirii, cat si de continutul ei. Cu o pregatire superioara, capatata din frageda tinerete in mijlocul unei lumi inaintate, Eminescu la Cernauti, Maiorescu la Viena, cei doi junimisti urmaresc in aspectele multiple ale artei literaturii si stiintei un principiu unic, forma estetica sau logica, frumosul sau adevarul, fiind capabil de judecati de valoare care duc la selectiune si aprofundare si bineinteles si la erori, mai ales pe Maiorescu. Mizantropia, sau mai bine zis dezamagirea de contemporani ai celor doi oameni consta intr-o nobila oroare de aptimi marunte, intr-un refugiu in domeniul abstractului si al esteticului, Maiorescu in chip de raceala academica, Eminescu prin inaltul dispret fata de vulgarismul burghez. Dovada istorica a cordului sufletesc dintre cei doi o formeaza din partea lui Maiorescu, prezentarea categorica a operei poetului, ascensiunea spre lumea ideilor, iar din partea lui Eminescu, formularea cu claritate si caldura, la Viena, a directiei maioresciene. Este absurd sa credem ca Eminescu a putut sa priveasca cu antipatie si sila pe singurul om care l-a inteles de la inceput. Parerea lui Eminescu despre lumea litarara inconjuratoare era detestabila, el singur socotindu-se cel mai mare poet al vremii. Eminescu dispretuieste pana si revista “Convorbiri literare” care ii publica poeziile. In randul “Junimii” el avea atat simpatii cat si antipatii. Pr Pogor, cu care desi era mereu in contradictoriu, Eminescu il simpatiza. El isi cauta prieteniile printre junimistii cu idei patriotice ca el si cu o doza de fanatism, ca de exemplu materialistul Conta, filologul Lambrior si in cele din urma cu primitivul Creanga. Eminescu era un admirabil cititor si dupa stabilirea lui Maiorescu la Bucuresti, el devine lectorul oficial al “Junimii”. Glasul sau vibrant si melodios, crea o atmosfera lirica poeziilor si biruiau prin melamcolia lor profunda veselia rautacioasa a asistentilor. Eminescu, de obicei sumbru si solitar, evita cafenelele frecventatet de junimisti. El prefera locuri mai simple ca de exemplu “Balta rece”, o crasma de mahala unde il cunoaste pe Creanga. Prietenia legata intre ei, l-a determinat pe Eminescu sa-I faca intrarea in randurie “Junimii”. Oricat de obtuza i s-ar fi parut lui Eminescu atmosfera de la “Junimea”, oricate nemultumiri si amaraciuni rasufla din hartiile sale, seara de sambata a societatii il atragea catre ea, ca un loc de relativa potolire a zbucimelor vietii. XIII.Eminescu si dragostea Poet popular prin romantele sale, Eminescu a fost adoptat de sufletul multimii si idealizat dupa chipul liricii sale. Astefl s-a nascut imaginea unui indragostit de o femeie “meduza” care nepasatoare ii impietrste inima cu gheta ochilor. Cel mai controversat personaj al vietii erotice a poetului eset Veronica Micle. Nascuta Ana Campeanu, cunoscuse indeletnicirile lui Eros de la varsta frageda de 14 ani cand se casatoreste cu batranul profesor Micle. Privind fotografiile poetei ne aflam in fata unei femei aici gratioase, aici uscative in tinerete, cu buze lungi si subtiri, cu un val de lividitate si melancolie. Faptura reala a poetei nu are ce cauta in itele existentei lui Eminescu. Veronica nu este decat o cristalizare a modului erotic al poetului, si nu este singura ce intereseaza pe biografi. Inca din frageda copilarie, Eminescu intrtine legaturi amoroase cu o fata din Ipotesti. Sosind la Bucuresti, urmareste o fata din Cismigiu si o adora pe actrita Eufrosina Popescu. In vremea studentiei a avut legaturi cu femei facile cum este acea Milly din vremea sederii la Berlin. Stabilit al Iasi, Eminescu se arata prin in orbita blondei Veronica Micle. Obtiunea asadar ca ceasta din urma formeaza obiectul unic al pasiunii poetului e cu totul gresita. El este un idealist, un om cu masurile intinse spre fantasma femeii desavarsite pe care nu o va gasi niciodata. Este evident ca aceasta “unica dragoste” nu a fost inspirata de Veronica, ea raspunzand poetului cu dragostea ei. Adoratia lui Emineacu incepea de obicei, printr-un asalt, printr-un asediu al locuintei.aceasta e tactica preliminara a poetului si care a practicat-o in vremuri grele de iarna, o dovedesc nu numai amintirile prietenilor ci si chiar versurile poetului. Versurile poeziei Pe langa plopii fara sot… sunt dedicate unei anumite Cleopatra Poenaru. Cu toate acestea, Cleopatra nu e unica femeie a amorului sau. Izvorul dragostei lui Emineacu pentru Olite Keemnitz, cunoscuta publicista germana si cumnata lui Maiorescu, desi dezmintit de unii e foarte credibil. Pentru a nu da seama de structurii eroticii lui Eminescu si de raporturile dintre el si Veronica, versurile sunt un document pretios. Eminescu nu se speria in poezie de viziunile carnale si de apropierea sanilor. Visa in iubire voluptati robuste si ingaduite. Prietenul lui Ion Creanga, fire robusta si taraneasca, vrednic fecior a lui Gh. Eminovici, desi hrenit cu lecturi romantioase nu era un camzist al intimitatii erotice. El cheama- in poezia sa- femeia in padurea de fagi sau pe marginea apei, prin fanete. De aceea, Eminescu creeaza un numar de coresponta intre femeie si natura. In aceste imprejurari, dragostea pentr Veronica e discordanta. Vazuta prin perdeaua groasa a rezervei pe care o impune, aceasta trebuie sa fi aparut poetului ca un astru de aur. Este evident ca Eminescu o iubea pe Veronica si cauta sa ii arate acest lucru prin poezii si preumblari prin fata casei. Moartea batranului Micle determina disparitia acelei rezerve, lasand-o pe tanara vaduva in puterea de a-si implica nevoia de dragoste. Cu toate certurile dintre ei, Veronica trecea la iubita legala a poetului si intre timp s-a pus chiar problema casatoriei celor doi, ce insa nu avu loc. Veronica nu exista pentru poet decat ca un mit erotic ca o necesitate sufleteasca in clipele de inactiune sentimentala. Intrigile dintre Eminescu si Veronica raman desarte in fata destinului ce I-a unit pe cei doi in viata si in moarte. XIV.Eminescu gazetar (1876-1883) Ramas pe drumuri, hartuit de rautatea oamenilor, poetul alearga sa se adaposyeasca pe al prieteni desi acest lucru il umplea de suparare. Junimistii ii gasira cu multa greutate o indeletnicire umila si prost retribuita, aceea de redactor- administrator si corector al unei gazete intitulata “Curierul de Iasi”. Pentru 100 lei lunar si mai apoi 150 lei redactorul coordona materia oficiala a publicatiilor si alcatuia si pagina politico-literara facand cronica politica, economica, teatrala, etc. Culmea modestieie nu isi semneaza articolele, vazand in ele o indatorire si nu o satisfactie. El a scris o serie de consideratiuni asupra problemei romanilor de pretutindeni, problematica trecerii armatelor rusesti prin tara, lucide articole de politica externa precum si insemnari economice. Atunci cand nu lucra la redactie, poetul sta inchis in casa compunandu-si operele cu o absenta desavarsita de lumea inconjuratoare. Desi cu atat de reduse nevoi materiale, aceasta viata nu era pe placul lui, nefericindu-l nesiguranta ei. Nevoia de independenta economica si sociala este poate ceea ce a pasat cel mai mult asupra poetului. Aceasta fire fu cauza unui conflict cu directorul Tipografiei Nationale, ce duse in final la plecarea poetului din redactia ziarului. In urmam acestei “intamplari”, Eminescu pleaca la Bucuresti unde devine redactorul ziarului “Timpul”. Acesta devine de fapt un organ de expresie al poetului. Eminescu ataca inversunat in articolele sale pe liberali. Atacurile adversarilor, oricat de rele nu afecteaza spiritul poetului. Ingrijorati de existenta lui, prietenii au vrut sa-i vina in ajutor, insa Eminescu i-a refuzat. In odaia lui, la lumina incerta a lampii cu gaz, poetul compunea sau definitiva operele lui. De asemenea Luceafarul, Mai am un singur dor se vad a fi “aruncate pe hartie” in aceasta vreme. In afara e poezii, Eminescu dovedeste serioase preocupari privind filosofia, chimia, fizica si chia matematica. Prieteni prea multi, poetul nu avea. El se intalnea totusi cu junimistii bucuresteni ce alcatuiau in cassia lui Maiorescu o filiala a “Junimii”. Maiorescu avea obiceiul sa iasa la iarba verde in imprejurimile Bucurestiului, plimbari la care luau parte pe langa familia sa si consulul german Griesebach, Eminescu si Slavici. Relatiile cu inalta societate ii aduce poetului si neplaceri. Itai de toate, stime pentru talentul sau si deplangerea saraciei sale se transforma la acesti oameni intr-o jignitoare protetiune. Maiorescu, om de cultura oficial, vorbi chiar de Eminescu reginei Elisabeta inlesnindu-i o audienta poetului. Eminescu nu face o buna impresie reginei. Nemultumirea era de altfel reciproca si poetul a fost multa vreme suparat pe Maiorescu. Munca asidua la redactie precum si nemultumirea personala provoaca boala poetului. In vara anului 1878, poetul se odihneste singur la conacul lui Nicolae Mandrea. Din pacate redactia il astepta la Bucuresti si raul launtric nu se potolise prin simpla contemplare a lantului de munti. Boala si munca il instrainara pe Eminescu de familie si iubire. Se intoarce la Iasi in calitate de corespondent al gazetei unde isi regasii prietenii si colinda cu ei cateva zile prin crasme. Reintors la Bucuresti, poetul aparu prietenilor si mai distrus sufleteste. O singura bucurie insenina cerul inourat a lui Eminescu: onorariul primit de lal directorul revistei “Familia” pentru activitatea sa literara. Spiritul blazat a lui Eminescu, mai lupta catva timp impotriva destinelor, apoi raul se dezlantui, si “coardele maiestrului plesnira”. XV.Agonia morala si moartea “Intocmai ca un dig de lemn putred, care-si mai propteste pieptul dospit de acreala umiditatii impotriva mugetelor navalnice ale marii, lasandu-se strapuns ici si colo de mici suliti de apa, constiinta lui Eminescu, obosita, mai lupta catava vreme impotriva asaltului tumultos al imaginatiei ce voia sa rupa zagazul ratiunii.” Nu trecu mult si corzile poetului plesnira. Daca Ion L. Caragiale planse cand auzii grozava veste, ziarele vesteau pe scust si cu cruzime acest eveniment pe care multi il considerau inevitabil. Prietenii in frunte cu Maiorescu il internara pe data in Sanatoriul “Caritas” pentru ca profetia poetului sa se indeplineasca: “Unde-s sirurile calre din viata-mi sa le spun? Ah! organele-s sfarmate si maestrul e nebun!” Deoarece sederea in spitalul doctorului Sutu nu folosi poetului, Maiorescu puse la cale trimiterea lui la Viena. Intors in orasul celei mai frumoase tinereti, Eminescu isi reveni. Dupa aceasta, considerand prea vremelnica intoarcerea poetului in tara, Maiorescu il trimise in Italia. Cu toate acestea doruu de patrie il determina sa vina la Bucuresti. Nici aici insa nu-si gasi linistea, astfel ca in cele din urma pleca in Moldova unde trase la Botosani, la Harieta. Cu toata ingrijirea primita, starea poetului se inruatati si fu internat de catre prieteni la sanatoriul “Caritas” din Bucuresti. Aici in seara zilei de 15 iunie “cand limba sortii sale ajunse pe pragul al doilea al vietii, inima se opri si poetul trecu in univers”1. Sambata, 17 iunie, poetul fu inmormantat la cimitirul Bellu inre un tei si un brad. “Astfel se stine (…) cel mai mare poet pe care l-a ivit (…) pamantul romanesc” .
Punctul cel mai înalt al dramaturgiei lui Caragiale, O scrisoare pierdută, este în acelaşi timp cea mai valoroasă comedie din literatura romănă. Satiră a moravurilor politice şi familiale din ultimele decenii ale secolului trecut, comedia aduce în scenă evenimentele legate de fixare candidatului guvernamental în capitola unui judeţ de munte.
În O scrisoare pierdută partizanii a două fracţiuni de grupări guvernamentale aparţinînd claselor posedante se duşmănesc, se luptă şi se impacă. Ridicolul lor este subliniat şi mai mult prin înconsecvenţa dintre intransigenţa lor iniţiată şi compromisul final la care ajung.
Acţiunea se petrece în anul 1883, într-un oraş de provincie, capitală a unui judeţ de munte. Sîntem în preajma alegerilor pentru reviziurea constituţiei. Lupta se dă între guvernamentali şi independenţi din o poziţie. Candidaţii la deputaţie ai celor două organizaţii locale sînt, Farfuridi şi Nae Caţavencu. Caţavencu, vechi politician, ştie că succesul este condiţionat de sprijinul organizaţiei guvernamentale şi, spre a şi-l asigura, ajutat de împrejurări, foloseşte şantajul. Descoperind la Cetăţeanul turmentat o scrisoare de amor trimisă de prefectul Ştefan Tipătescu soţiei lui Trahanache, Zoe, şi-o însuseşte pentru ca, după aceea să ameninţă cu publicarea ei în Răcnetul Carpaţilor, în cazul cînd nu va fi susţinut. Asupra lui se exercită presiuni, este arestat şi bătut, percheziţionat coriporal şi la domiciliu, i se propun funcţii importante în judeţ, şi moşii, dar Caţavencu rămîne intrasigent în opţiunea sa. Cînd se pare că Caţavencu va obţine voturile organizaţiei guvernamentale, încurcătura se dezleagă în mod neprevăzut: candidatul oficial, desemnat de centru, este Agamemnon Dandanache, iar Caţavencu nu-şi poate pune în aplicare şantajul plănuit. Prins cu o poliţă falsificată şi lipsit de scrisoarea compromitătoare pentru Zoe şi Tipătescu, scrisoare pe care o pierduse în timpul unei întruniri electorale, este nevoit să conducă manifestaţia în cinstea noului ales.
Folosind metoda realismului critic, I. L. Caragiale a intreprins în comedia O scrisoare pierdută o vastă acţiune de demascare, dezvăluind cu o maiestrie excepţioanlă trăsăturile caracteristice vieţii noastre publice sub regimul burgheziei şi moşieriunii. Constituţia şi legile erau călcate în picioare cu dezinvoltura, ori de cîte ori interesele conducătorilor o cereau. În constituţia burgheză erau înscrise inviolabilitatea domiciliului, libertatea cuvîntului, a persoanei, a întrunirilor, a presei, secretul corespondenţei, exprimarea liberă a votului. Dar cine ţine seamă de prevederiile constituţionale? Prefectul Şetafan Tipătescu taie şi spînzură, după bunul său plac. Funcţionarii, unelte docile în mîinile guvernanţilor, execută, umili şi servili, toate ordinele, chiar dacă ele sînt ilegale. Poliţaiul Pristanda repetă aprobator tot ce-i spune prefectul, ticul său verbal (curat) indicînd pe omul lipisit de personalitate, în acord totdeauna cu superiorul.
Scriitorul obeservă că între partidele şi grupările reprezentînd interesele moşieriunii şi burgheziei nu există deosebiri principale. Între ele nu este un conflict adînc ideologic, ci numai o ceartă zgomotoasă pentru putere. Nae Caţavencu, şeful opoziţiei, cere să fie sprijinit de guvernamentali, iar acestia sînt gata, la un moment dat, să-l accepte. În orice caz, el, opozantul, e în fruntea manifestaţiei organizate de tabăra adversă, aflată atunci la putere.
Dramaturgul a creat personaje vii, reprezentative pentru societatea romnească de la sfîrşitul secolului trecut. Fiecare tip de politician îşi are identitatea sa bine proiectată, trăsăturile sale particulare, îşi trăieşte viaţa sa.
Ştefan Tipătescu este activ, energic, dar impulsiv. Arogant, priveşte dispreţuitor tabăra adversă (Caţavencu, Ionescu, Popescu). Pristanda vede în el posesorul tuturor izvoarelor fericirii: „moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joţică, coana Joiţica”. El priveşte judeţul ca pe propria sa moşie, de aceea propune lui Caţavencu în schimbul scrisorii fel de fel de posturi şi funcţii: un loc în comitetul permanent, postul de avocat al statului, locul de primar, de epitrop efor, moşia Zăvoiul.
ZahariaTrahanache este un bătrîn viclean şi cumpănit, ticul său verbal „aveţi puţintică răbdare” arătînd pe omul care nu se pripeşte. Abil şi viclean găseşte la momentul oportun poliţa falsificată de Caţavencu. Interesele personale îi dictau să nu rupă relaţiile cu Tipătescu, singurul din grupul lor, capabil să susţină partidul. Trahanache aparţine împreună cu Farfuridi şi Caţavencu acelei categorii de personaje al căror ridicol constă în incapacitatea intelectuală în lipsa oricărui rudiment de cultură.
Între Tipătescu şi Trahanache tronează Zoe. Ea conduce, de fapt, judeţul. Conştientă de influenţa pe care o are asupra celor doi, ea face promisiuni.
Farfuridi şi Brînzovenescu sînt inseparabili, apariţia lor fiind de un incontestabil efect comic prin contrastul temperamentelor. Farfuridi este impulsiv, violent, prost, incult. Prin frazele sale stereotip: „Eu, am, n-am să-ntîlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în tîrg” sau „Eu, am, n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din tîrg”, este omul integrat în monotonia şi automatismul vieţii provinciale de odinioară.
Pristanda, lucid, o recunoaşte pe Zoe ca adevărata stăpînă. Pentru a-şi întreţine „famelia mare”, poliţaiul oraşului recurge la toate compromisurile. Linguşitor, hoţ, încalcă conştient legile ştiindu-se apărat de conducători. În acelaşi timp este gata oricînd de trădare, trecînd de partea celui pruternic.
Nae Caţavencu este tipul demagogului politic. Şiret şi volubil, dornic de chiverniseală, practică două profesiuni - avocat şi gazetar. Se adaptează uşor oricăror împrejurări, nu are ticuri verbale ca celelalte personaje, e violent cînd se ştie stăpîn pe situaţie, linguşitor, umil şi servil cînd se ştie vinovat. Arogant, inflexibil cît timp are scrisoarea, devine lipsit de demnitate, tîrîndu-se la picioarele Joiţicăi, acceptînd să conducă manifestaţia cînd nu mai are scrisoarea.
Agamemnon Dandanache mai canalie decît Caţavencu (pentru că nu sestituie scrisoarea), mai prost decît Farfuridi este tipul oportunistului. Crează situaţii penibile confundîndu-l pe Trohanache cu Tipătescu şi considerîndu-l pe acesta soţul Joiţicăi.
Cetăţeanul turmentat reprzintă majoritatea alegătorilor manevraţi de cei puternici după bunul lor plac: „Da, eu cu cine votez?”. Într-un moment de luciditate, la replica lui Tipătescu: „Votează pentru cine pofteşti”, acesta răspunde: „Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă”.
În lupta care se dă pentru locul de candidat oficial (şi nu pentru reuşita în alegeri), se folosesc deci înşelătoria, şantajul, demagogia, trădarea, arme caracteristice pentru regimul trecut, pentru moravurile şi morala claselor exploatatoare. Victoria în aceasta luptă a lui Aganiţă Dandanche, adică a celui mai ticălos şi mai prost dintre toţi, este semnificativă. Scriitorul a vrut să scoată şi mai mult în relief mizeria vieţii publice din timpul său.
Comicul se realizează prin: a.) comic al situaţiilor; b.) comic al intenţiilor; c.) comic al caracterelor; d.) comic de limbaj; e.) comic de nume.
______________________________________________________________________________
Comicul din "O scrisoare pierduta"
Comicul
-categorie estetica presupunând situatii care provoaca râsul printr-o
disproportie , prin contrastul dintre esenta si aparenta , dintre efort
si rezultatele lui , dintre viu si mecanic , dintre scopuri si mijloace.
-provoaca râsul dar sfera râsului este mai larga dacât cea a comicu-
lui.
-sanctioneaza , presupune o atitudine critica fata de obiectul asupra
caruia se exercita.
-presupune constiinta superioritatii celui care râde fata de obiectul
respectiv.
1 . Comic al situatilor
Caragiale foloseste scheme tipice , modalitati cunoscute în literatura comica universala , cum ar fi încurcatura , confuzia , coincidenta , echi- vocul , revelatiile succesive , quiproquo - ul (= înlocuirea cuiva prin altcineva , substituirea , acumularea progresiva , repetitia ,evolutia inver- sa , interferenta ).
exemplu: - pierderea si gasirea scrisorii.
-aparitiile neasteptate ale cetateanului turmentat.
-prezenta unor grupuri insolite:
-triunghiul conjugal:Zoe,Trahanache si Tipatescu.
-cuplul Brânzovenescu - Farfuridi.
-diversele combinatii , de adversari.
-indicatiile de la centru privind alegerea lui Dandanache.
-confuzia facuta de Dandanache între identitatea lui Traha-
nache si a lui Tipatescu .
2 . Comic de limbaj
a)provenit din incultura :
-greseli de vocabular -> deformari fonetice (famelie );
-etimologie populara -> scrofulosi , capitalisti;
-lipsa de proprietate a termenilor->liber schimbist=elastic în conceptii;
-încalcarea regulilor gramaticale si a logicii -> exemple:
1.polisemia : " ne-am racit împreuna ";
2.contradictia în termen : "12 trecute fix ";
"lupte seculare ce au durat 30 de ani ";
3.asociatiile necompatibile :"industria româna este admirabila ,
sublima , putem zice , dar lipseste
cu desavârsire .";
4.truismele (= adevaruri evidente ): "un potop care nu merge
înainte , sta pe loc ".
-constructia frazei.
b)ticuri verbale :
- " curat " (Pristanda) -> " curat murdar ";
- " ai putintica rabdare " ( Trahanache );
- " eu cu cine votez ? " , "nu ma-mpinge c-ametesc" (Cetateanul t. ).
3 . Comic de moravuri
a)rezultat din contrastul dintre pretentiile de moralitate , onorabilitate din
viata politica , sociala si de familie si esenta profund imorala a vietii so-
ciale , politice si familiale.
b)vizeaza :
-formele fara fond;
-alegerile din trecut;
-coruptia;
-conducerea despotica a prefectului;
-imoralitatea.
4 . Comic de caracter
-demagogul --> Catavencu;
-ramolitul --> Dandanache;
-slugarnicul --> Pristanda;
-prostul fudul --> Farfuridi.
5 . Comicul de nume
a)Zaharia Trahanache --> sugereaza capacitatea de a se modela usor , îl
modeleaza interesul , ordinele superiorilor de la
centru;
b)Catavencu --> sugereaza demagogia (" cata ");
c)Farfuridi - Brânzovenescu --> cuplu comic , nume cu rezonante culinare;
d)Agamita Dandanache --> urmasul prin nume al teribilului razboinic din
" Iliada " lui Homer , Agamemnon , cuceritor
al Troei.
-->produce o adevarata " dandana "prin aplicarea
rece si cu metoda a machiaverticului.
e)Pristanda -->numele personajului este luat dintr-un joc moldovenesc în
care se bate pasul într-o parte si în alta fara sa se porneasca
niciunde.
-->numele se potriveste perfect cu siretenia primitiva a acestuia.
Concluzie:
Caragiale este un scriitor obiectiv , dar nu este un scriitor indiferent - pare îngaduitor fata de personajele sale , dar nu arata trasaturile care-i fac pe oa- meni ridicoli , tratându-i cu ironie , punându-i în situatii absurde , grotesti , demontând mecanismele sufletesti si si reducându-i uneori la conditia sim- plificata a marionetei.
Caragiale --> geniu comic profund original.
-->umorul lui Caragiale , "ca si lirismul eminescian , constând în
caragialism ,adica într-o maniera proprie de a vorbi."
(George Calinescu ).
________________________________________________________________________________
Viata lui Mihai Eminescu
I.Stramosii Primul capitol a cartii Viata lui Mihai Eminescu, opera ce urmareste pas cu pas existenta si evolutia “luceafarului poeziei romanesti”, reprezinta o incercare a autorului de a descoperi adevarata origine a lui Eminescu. Intaia banuiala este ca stramosul sau ar fi turc Enim Efendi. Ciudatenia numelui a sprijinit aceasta ipoteza, prietenii zicandu-i in gluma “turcule”. Cand la vazut Slavici,pentru prima data pe poet, l-a crezut albanez sau persan. Adversarii contemporani, tot din cauza numelui sau controversat, il credeau bulgar. Eminescu, dupa stirea data de un francez, ar fi la origine sarb sau polonez, fiind de fapt descendent dintr-o familie nobiliara polona. Aceasta descendenta este cu atat mai interesanta si de apreciat, cu cat, aflam mai tarziu pe stramosii acestei familii nobile, “Cei care sprijina aceasta inrudire au bagat de seama cu multa perspicacitate, ca cei mai multi din eminowiczenii bucovinieni si basarabeni se cheama tot Mihai”. In timp ce unii biografi cauta arborele genealogic a lui Eminescu intre Marea Baltica si cea Caspica, intr-un sat din Bucovina, jud. Suceava – Calinestii lui Coparnicu, traiau inca rude taranesti ale lui Eminescu. Petrea Eminovici, ce se nascuse intre 1732-1736(fapt ce a dus ca Eminovicii au trait prin acea zona si inainte de 1732), avusese un fecior Vasile, care ar fi fost dascal, numit de catre un boier, de la care ar fi capatat si patru falci de pamant. Devenita sloboda, familia lui Vasile Eminovici capata stare si trecere in sat. Vasile Eminovici ar fi avut patru fete si trei feciori, cel mai mare Gheorghe putand fi tatal lui Mihai Eminovici, devenit Eminescu. A plecat din casa parinteasca si s-a asezat la Ipotesti, loc aflat in jud. Botosani la sud de Bucovina. Cat de adevarata este originea lui Eminescu in viziunea sa, o aflam din raspunsul sau adresat unui calomniator, cu cuvinte intarite de documente: ”… eu nu ma supar deloc de modul cum se reflecta persoana mea in ochii dumitale, caci de la asa oglinda nici nu ma pot astepta la alt relfex. Daca acest reflex nu schimba deloc realitatea, el nu ma opreste de a fi dintr-o familie nu numai romana, ci si nobila neam de neamul ei – sa nu va fie cu suparare – incat va asigur ca intre stramosii din tara de sus a Moldovei, de cari, nu mi-e rusine sa vorbesc, s-o fi afland poate tarani liberi…” . In concluzie, putem afirma faptul ca de fapt nici un scriitor roman, nu poate confirma cu putere ca Eminescu ca apartine neamului si poporului roman. II.Gheorghe Eminovici Gheorghe Eminovici, tatal lui Mihai Eminescu, fecior mai mare al dascalului Vasile din Calinesti, s-a nascut pe 10 februarie 1812. Fiind baiat de dascal, invata si el carte cu dascalul Ionita din Suceava. Ager la minte este luat in slujba boierului Ioan Ienacoki Carstea de la Costina pentru unele treburi cancelaresti. “ Avea scrierea citeata si condei cult”. Baronul Jean Mustata din bucovina, luand in arenda mosia Dumbraveni, il aduce pe Eminovici ca scriitoras. Istetimea scriitorasului ajunge la urechiile boierului Blas care il ia pe langa el. Murind boierul, fiul acestuia il face pe Eminovici administrator pe mosia din Dumbraveni. Astfel, tatal poetului ajunge mana dreapta a boierului, fapt atestat de scriisorile si rapoartele scrise de Eminovici in moldoveneste sau nemteste. Se insoara in primavara anului 1840 cu Ralu, fata stolnicului Jurascu din Joldesti, primind zestre in pamant si bani. Cu banii stranside el si primiti ca zestre, reuseste sa i-a in arenda mosia Dornesti. In 1841, Blas ii capata de la Mihai Voda Sturza decretul de camitar. Era acum boier. Cu toate acestea mai sta inca un deceniu pe mosia lui Blas. Aici asistand adeseori la mesele pe care le oferea stapanul sau si la care luau parte boierii culti, si fiind un om pregatit “sa urmareasca aceste speculatiuni” intelectuale si culte, memoreaza fapte istorice, date istorice ajungand sa cunoasca rosturile boierilor mari si mici din Moldova. Invatase franceza si germana si mai stia ruseste, ruteneste, leseste si evreieste. Prinde gust la citit si cumpara carti, traduceri, cronici si tipariturile vremii. Prin 1849-1850 dupa nasterea celui de al saselea copil, cumpara jumatate din averea Ipotesti, unde isi facu casa si acateuri. Aici sau in Botosanii apropiati se nascu, la 15 ianuarie 1850 cel mai mare poet roman al tuturor timpurilor, Mihai Eminescu. Gheorghe Eminovici nutrea idei pozitive si era autoritar dupa moda veche. Inalt, voinic mai mult decat gras, de o putere herculeana, trup sanatos, minte sanatoasa. Din punct de vedere al aspectului fizic, G.Calinescu ni-l descrie astfel: “el ne priveste din fotografie cu un cap masiv”, “si invaluit in barba castanie tunsa cu foarfecele, spre impacarea modisei cu civilizatia, cu nas pradalnic si ochii albastrii-verzui”. Fata de sotia sa nu putea avea in afara de respect, cine stie ce gingasii. Tatal isi trateaza copii cu severitate metodica. Baiesii sunt trimisi la Cernauti, sa invete carte buna nemteasca. Tuturor baietilor sai incearca sa le gaseasca meserii preactice. Multa vreme parintele a refuzat sa creada ca e ceva de capul lui Mihai, dar pana la urma uimit de atentia ce I se da, renunta. Activ pana la sfarsitul vietii, se ocupa tot de agricultura. Dupa ce si-a vazut aproape toata familia macinata de boala si moarte, moare si el in 1884. III.Raluca Eminovici si copiii Pe langa un barbat asa de autoritar ca si Gheorghe Eminovici, femeia nu putea fi decat o fiinta blanda si supusa, , mangaindu-se cu copiii si ingenunchind la icoane. Ralu, Ralita sau Raluca Eminovici, era cea de-a patra fiica a stolnicului Jurascu si a Paraschivei Donutu. La Joldesti a fost lupta dintre Stefan cel Mare si Aron Voda iar amintirea ei trebuie sa fi dat lui Eminescu o mandrie nobiliara. Ralu era foarte mandra de strabunii ei, unul dintre ei fiind candva parcalab. Tatal mamei ei a fost cazac rus, stabilit in Moldova. Portretul in ulei, din anul nuntii ne-o infatiseaza pe Raluca ca o femeie tanara, cu trasaturi nobile, fin conturate, cu ochii intunecati, patrunzatori si gura senzuala, totul intr-o fata slaba, de o blandete suava, imperceptibil zambitoare. Era plina de bunatate, statornica in iubire si ura. La desele suparari ce se vor ivit cu Gheorghe, s-a adaugat si pierderea unora dintre copii. Acestea au dus, precum boala pe care o avea, cancer, la moartea sa. Copiii, in special Mihai, o vor iubi mai mult pentru simplu motiv ca era femeie blanda si miloasa. Despre fratii si surorile lui mihai se stiu pusine lucruri. Serban, primul nascut, oaches, slabut, tacut, semana cu Ralu. A facut liceul la Cernauti. Trasatura comuna a copiilor – se impaca greu cu scoala. Gh. Eminovici il trimite la Viena unde studiaza medicina apoi la Erlangen. Se imbolnaveste la Berlin de tuberculoza, si moare la 29 noiembrie 1874. Niculae, nascut la 2 februarie 1843 urmeaza scoala la Cernauti cu Serban, ramanand si el corigent si repetent. Studiaza dreptul la Sibiu si se aseaza la Timisoara. Era bland, binecrescut si foarte simtitor. Prin 1881 se intoarce acasa si il ajuta pe batran la mosie. S-a imbolnavit si el de o boala grea, venerica. Se sinucide prin impuscare la 7 martie 1884. Este inmormantat la Ipotesti. Iorgu, cel de-al treilea copil s-a nascut in 1844. Dupa ce urmase cu greu clasele secundare la Cernauti, a studiat stiintele militare in Prusia. Intrand in armata a primit misiunea de a duce corespundenta regelui lui Bismark si e autorizat sa asiste la manevrele germane in Brandenburg. In urma unei raceli contactate atunci, s-a imbolnavit si dupa trei ani moare. Dupa Ruxandra, nascuta in 1845 si moarta de copila, a urmat Ilie. Mai aproape ca varsta de Mihai, a fost fara indoiala tovarasul acestuia. A urmat si el scoala din Cernauti iar apoi medicina la Bucuresti. Aici se imbolnaveste de tifos si moare in iarna anului 1862-1863. Al saselea copil Maria, moare la 7 ani. Mihai era al saptelea Dupa el urmeaza Aglae, nascuta la Ipotesti. Intr-o fotografie o vedem adolescenta- bucalata si gratioasa. Fusese maritata de tanara cu Ioan Droghi. Aglae a avut doi baieti. Murind Droghi, se recasatoreste cu un capitan austriac trecand la catolicism. Moare suferind de morbul lui Basedow. Harieta e sora cea mai draga a lui Mihai. Infirmitatea ei s-ar fi datorat faptului ca dormise in casele umede construite de Gh. Eminovici. Desi studiase doar abecedarul, izbutea sa exprime idei complicate intr-un stil cult. Compunea chiar versuri. Stia putin si nemteste din timpul cat sezuse intr-o clinica la Viena. Traia la Botosani din venitul pe care il lasase batranul. Dupa moartea poetului moare si ea uitata de toti. Al zecelea copil, Matei a fost elev al Institutului Politehnic din Praga si ofiter in armata. A fost casatorit de trei ori. Absent in vremea bolii poetului revine dupa moartea acestuia incercand sa impiedice aparitia volumului de poezi a lui Mihai, editat de Maiorescu. Moare in 1929. Ultimul copil vasile a murit la un an si jumatate. IV.Nasterea si copilaria lui Mihai Eminescu (1850-1858) Ca si in privinta stramosilor, biografii au aratat in jurul nasterii lui Mihai o inclinare catre fabulos si controversa. Din nefericire exista documente indoielnice, care dau prilej la discutii prozoice. Pe cand traia inca poetul, un conferentiar, spunea publicului ca Eminescu s-ar fi nascut la Ioleni, sat in Moldova. Junimistii stiu insa ca acesta era nascut la Botosani la 20 decembrie 1849, din registrul societatii in care se inscrisese si el. Rudele sale nu cunosteau mai bine lucrurile. Matei sustinea la inceput o data fantastica (8 noiembrie) si ca loc de nastere Dumbraveni. Dupa care revine cu o alta. Gasise o Psaltire veche in care batranul insemnase nasterea tuturor copiilor. “astazi, 20 decembrie 1849, patru ceasuri si 15 minute evropinesti, s-au nascut fiul nostru Mihai”. Cu acestea problema pare rezolvata. Insa la Botosani regasim registrul de nasteri si botezuri pe anul 1850, pe Eminescu trecut ca fiind nascut la 15 ianuarie 1850 la Botosani si botezat la 21 ianuarie. Astfel exista anumite argumente de o parte si de alta a celor doua ipoteze. Insa, in afara de acestea, faptul ca insemnarea lui Gh. Eminovici se cunoaste indirect, numai din spusele lui Matei, face ca ipoteza nasterii la 20 decembrie sa fie nesigura. Neexistand decat un singur document admitem deci 15 ianuarie 1850 data de nastere a poetului national. Copilaria lui Eminescu este cea a unui baiat crescut la tara, cu libertatea pe care o fac cu putinta o familie numeroasa. Ipotesti este un sat saracacios, asezat antre doua dealuri, odata impadurite. Locuinta parinteasca nu era un palat, ci o casa modesta de tara, dar incapatoare si nu lipsita de o oarecare eleganta rustica. Acesta este dar intaiul univers restrans al copilariei lui Mihai Eminescu. Ocolind pe fratii sai mai mari si chiar copiii de tarani, el batea satele lipsind uneori o saptamana de acasa spre supararea parintilor. Neastamparat din fire, Eminescu nu era un copil dintre aceea ce deseneaza purcelusi cu carbune, cu o carte in mana si doi covrigi, disparea de acasa ascuzandu-se prin codrii din imprejurimile Ipotestilor. Dintre toti fratii, tovaras de joaca nu-i era decat Ilie si acesta cu trei ani mai mare ca Mihai. Ei umpleau lumea de chiot si poveste. Astfel ca baiat Mihai poate fi descris: “hoinararea sanatoasa, din zburdalnicia […] si imaginatia” sa vor scoate mai tarziu “un mare poet al naturii.” Cand se facu mare, fu cuprins de instincte barbatesti. Frumos si gratios, el ramane inima vreunei fete de tara cu care joaca intaia dragoste. Fara indoiala , fata a murit tanara, pentru ca cele mai multe versuri vorbesc de o iubita moarta. Cuprinzand partea cea mai frumoasa din existenta sa – intaia iubire- Ipotesti trebuie sa fi fost scump pentru Eminescu, care toata viata s-a temut ca batranul sa nu-l instraineze. V.Scolar la Cernauti Unde va fi facut Eminescu clasele intaia si a doua primara nu stim, dar clasele a treia si a patra, le-a urmat sigur la Cernauti, la “National Hauptschule”, unde urmeaza si fratii sai mai mari. Aici Eminescu isi petrece aproape sapte ani din copilaria sa, cunoscandu nul din aspectele asupririi culturale care-l va durea mai mult. Cele duoa clase primare, pe care suntem siguri ca le-a urmat acolo, le-a trecut cu bine, iesind al 15 si respectiv al 5-lea din 72 si respectiv 82 de scolari. Cu toate acestea, scoala nu-i pria, ca se zice ca ar fi fugit cu acasa. L-au adus fireste inapoi dupa ce batranul i-a aplicat usturatoarele sale metode pedagogice. In toamna anului 1860 este inscris la colegiul “K.K.Ober-Gimnazium”, in clasa I. Dupa ce l-a inscris, tatal sau a cautat sa-l puna undeva “in cost”. Cat fusese in scoala primara sezuse la Aron Pumnul. Noua lui locuinta fu aflata la Nicolai Tirterc, rutean de nastere si de meserie birjar, insa care tinea copii in gazda. Cat despre scoala, disciplina era foarte stransa. Elevii nu aveau voie sa umble prin cafenele sau restaurante, sa fumeze sau sa poarte bastonase si erau pedepsiti cand nu mergeau la biserica. Profesorii erau bine pregatiti. Dupa miscarile din 1848, profesorii distinsi din Austria se trezira la Cernauti. Cel mai indragit rpofesor era Aron Pumnul. Era foarte iubit de elevi pentru blandetea si rabdarea lui , dar mai ales pentru patriotismul ce-l insufla tinerilor. Copiii il primeau sarbatoreste caci Pumnul, care preda romana si putina istorie nationala vorbea foarte atragator, insa venea rar la scoala din cauza bolii de care suferea. Spirit inegal, incapabil sa se supuna unei discipline prea aspre, Eminescu nu a fost in liceu un elev stralucit. El are preferinte la studiu, iubeste lectura, insa nu si scoala. In afara de matematici, nici o alta disciplina nu avea de ce sa-i displaca lui Eminescu. La romana si istorie era un elev model. Nici religia nu era pe placul lui Mihai, avand in familie o multime de fete bisericesti. Altfel Eminescu era foarte vioi si chiar vorbaret. Un zambet statornic in coltul gurii, care disparea numai cand nu stia lectia, ii castigase simpatia colegilor. Mai draga decat scoala ii era lui Mihai joaca. Iarna se dadea cu baietii pe gheata, iar vara se jucau de-a posta. Devenind mai mare, Eminescu dispretui acele jocuri si incepu sa frecventeze balurile vremii si teatrul. La gazda baietii isi continuau jocurile. Fiind mai delicat, cele mai multe farse erau facute pe socoteala sa. De spaima, Eminescu dadu in friguri. La acest neajuns se mai adauga si tratarea proasta. Copiii infometati furau mere si faceau chiselita din poame. Numai putand rabda, Mihai se hotari sa fuga din nou. Ajuns in sat, fu prins si adus acasa, de unde batranul il duse inapoi la scoala. Ramanand repetent, Mihai frecventeaza tot clasa a II-a. acum locuia la un profesor de limba franceza. Insa nici aici nu-i prieste astfel ca, Gheorghe Eminovici il retrage de la scoala si-l lasa sa se descurce singur, ca pregatit in particular. VI.Privatist la Cernauti. Fugar cu trupa lui Tardini (1864-1866) Ce a facut Eminescu toata vara si iarna 1863-1864, unde a stat, ce rosturi a avut, se poate numai banui, dar fara certitudine. Moartea la Bucuresti a lui Ilie, lipsa de mijloace de a plati “costul”, il determina pe Gheorghe Eminovici sa il retraga pe Mihai de la scoala, cu gandul de a-l angaja undeva si de a-si da totodata toate examenele ca pregatit in privat. Astfel, Mihai intors la Ipotesti a inceput sa citeasca in toata libertatea, nu fara a da o raita vailor si dealurilor si a cutreiera padurile. Se pregatea pentru examen, dar nu-l putea da din lipsa de bani. Cum cererea de bursa ii fusese respinsa, se intoarce la Cernauti, spre a incerca sa-si dea examenele, unde trage la Aron Pumnul. Aici este nelipsit de la spectacolele de teatru ale trupei Tardini. La reprezentari, Mihai era numai ochi si urechi. Nimiscat, pironit cu ochii asupra actorilor, sorbea fiecare cuvant, “fiece melodie”. Odata cu plecarea actorilor din Cernauti dispare si Eminescu. Cea mai veridica ipoteza este aceea ca, poetul s-ar fi luat dupa actori. Orice s-ar fi intamplat cert este ca, cu o luna inainte de a incepe trupa lui Tardini reprezentatiile la Cernauti, Eminescu se intoarce acasa si mai apoi intra ca practicant la Tribunalul din Botosani. Frumoasa caligrafie a tanarului, determina numirea sa in funcsia de copiist. Un cunoscut al sau isi aminteste de un Eminescu voinic si gras, harnic si zambitor, citind pe Eliade Radulescu. Incepand reprezentatiile la Cernauti. Eminescu, incearca sa-si convinga tatal sa-l lase sa se intoarca la scoala. Nereusind, Mihai fuge la Cernauti unde dispare odata cu plecarea trupei lui Tardini. Unde s-a dus ? Unii sustin ca s-a luat dupa actori. Cert este faptul ca Eminescu a plecat cu sau fara trupa lui Tardini la Brasov sau la Sibiu la fratele sau, sa-si dea examenele de clasa a III-a, sau poate a plecat si intr-o parte si in alta. In toamna anului 1865, tanarul apare din nou la Cernauti de asta data, sa se supuna “unui examen pentru a fi primit ca elev public”. Baiatul dovedise cu certificatul, ca nu revenise degeaba. La Cernauti, Mihai a tras la inceput la bunul Aron Pumnul, si se asezase acolo ca bibliotecar. Citeste si cunoaste toata biblioteca acestuia si … facea poezii. Rapus de boala, Pumnul moare, dand prilej tanarului poet sp debuteze cu o compunere ce se deschidea cu cateva versuri. Brosura aparu, publicand astfel primele versuri ale lui Eminescu. In afara de acestea mai scrisese si Din strainatate, Un roman, De-as avea, pe care le trimite la revista Familia a lui Iosif Vulcan. Incantat de versurile tanarului de 16 ani, vulcan, publica poezia De-as avea, prezentand intr-o nota pe tanarul debutant Mihai Eminescu. Dand astfel numele celui mai mare poet roman. Astfel incepu colaborarea dintre poetul Mihai Eminescu si revistele literare ale vremii. VII.La Blaj (1866) Ne mai avand motiv sa ramane la Cernauti, neputand sa-si dea examenele si lipsa posibilitatiilor materiale, il determina pe Eminescu catre Meca scolilor romane din Ardeal, Blajul. Drumul l-a facut in buna parte pe jos, cu opriri dese, inoptand sub cerul liber sau prin sura unui taran, culegand creatii din folclor. Aceasta calatorie o regasim exprimata artistic intr-un fragment din Geniu pustiu. Pe unde a coborat tanatul in Ardeal, nu se stie. Cand sosi la Mures- Odorhei, se intovarasi si cu doi tineri seminaristi, ce il luara in caruta lor, ei mergand tot la Blaj. Cand ajunse in aceasta Roma mica, printre scolari se raspandi repede zvonul cum ca venise un student din Cernauti, care citise intreaga biblioteca gimnazilaa si publica poezii in “Familia”. De aceea se si intrecea care ,mai de care sa-l ajute. Eminescu statea in gazda la Stefan Cacovian student in preajma bacalaureatului. Impresiile din aceasta perioada sunt stranse in romanul Geniu pustiu. Viata pe care o duce junele poet la Blaj e vrednica de cea a lui Francois Villon. Primind bani de la parinti cumpara un sac de grau din care facu paine. Aceasta si poamele pe care le cumpara erau singurele sale alimente. Dupa ce imbuca pleca sa se scalde in Tarnave. Poetul se ferea de discutiile aprinse dintre colegii de seama si mai dese ori pleca intorcandu-se tarziu. Pe timpul verii i se mai publicara poezii, compuse inca dinainte. In acest timp ar fi incercat sa-si dea examenele insa ar fi cazut la graca. Astfel, scarbit de examene si Blaj isi pune in gand sa plece. Dupa plecarea lui Cacoveanu, ramase si fara adapost, dormind pe unde apuca. Razbit de foame si de mizerie, fara nici o speranta sa-si dea examenele sau sa primeasca bani de acasa, prin toamna, Eminescu se hotaraste sa plece. A plecat catre lantul muntilor de granita, pe sub poalele carora scipesc satele marginenilor si ajutat fiind de un taran de prin partile locului trecu granita dincolo. VIII.Pribeag si sufleur (1866-1869) O scurta eclipsa de un an, ascunde privirilor o parte din traiectoria vietii tineresti a lui Eminescu. Trecand muntii, Eminescu a nazuit sa vina la Bucuresti, lucru si realizat, marturie fiind un proiect de proza din aceea vreme, cu scopul alaturarii iar la familia Fanug Tardini- Vladicescu. Inca din octombrie, tanarul vagabond traia in compania scenei, dovada poezia La o artista, compusa dupa manuscrise in aceea luna. In toata aceasta iarna, Eminescu a fost statornic, reusind sa puna pe hartie o lumtime de compuneri: Mortua est, Junii corupti, La Heliade. Amintirile din aceasta perioada sunt confuze. Cand a intrat in trupa lui Iorgu Caragiale, nu se stie cu siguranta, deoarece in 1867 il regasim pe poet la Giurgiu ca si hamal in port sau grajdar la hotel. Cert este ca in toata aceasta perioada, planuia si scria mereu, dar mai ales citea. Cu Iorgu Caragiale, Eminescu a colindat in vara lui 1867prin Muntenia. In aceasta societate vesela a mai stat tanarul, dupa turneul din vara, inca o iarna la Bucuresti si apoi a trecut in trupa lui Pascali, care se pregatea pentru un mare turneu prin Ardeal. Caravana Societatii dramatice a artistilor superiori din Bucuresti sustin reprezentatii de un imens succes la Brasov, Sibiu, Lugoj, Timisoara, Oravita. Acest turneu glorios in Transilvania si Banat a fost intaia mare propaganda artistica nationala prin Ardeal. Eminescu, soseste in Bucuresti catre sfarsitul lui august. Aici se intalneste cu Stefan Cacoveanu, cel care il gazduise la Blaj. Tot acum, poetul face cunostinta cu I.L.Caragiale prin Pascali. Autorului unei Scrisori pierdute, junele Eminescu, ii insira intr-o noapte tot ce stia din literatura germana, i-a vorbit despre daci, despre India antica si i-a cantat doina. In acest timp era indragostit de o actrita pentru care a compus Amorul unei marmure. In toamna aceluiasi an, Eminescu intra recomandat de Pascali, ca sufleur la Teatrul National cu un salariu de 450 lei vechi. Desi avea acum un venit modest, dar sigur, viata pe care o duce poetul e la fel de dezordonata. Locuia la Pascali. Universul se va impartii, toata viata intre lumea ideilor si natura vie. Mizeria in care traieste nu e explicabila oricate carti ne-am inchipui ca isi cumpara din cei 450 lei, daca nu ne-am da seama ca poetul era predispus catre ceea ce idealisti germani numisera “mizerie metafizica”. Nutrind aceleasi conceptii, Eminescu s-a alaturat in chip firesc de societatea “Orizontul”, care avea drept scop promovarea culturii prin discutii, lecturi, conferinte, dar mai ales prin studii de folclor. Astfel ca, pentru adunarea materialului folcloric, poetul este repartizat pentru Moldova. Eminescu a plecat in Moldova, dar nu in excursie ci cu trupa lui Pascali. La Botosani, batranul reusii sa puna mana pe fugar si mai cu raul, mai cu binisorul il aduse la Ipotesti, unde il tine dezbracat pana ce fu incredintat ca trupa teatrala a plecat. Din aceasta perioada i-au ramas lui Eminescu o multime de proiecte dramatice, dai si o privire larga asupra intregului sol romanesc. IX.Student la Viena (1869-1872) Infricosat ca Mihai ar putea sa alunece pe calea rusinoasa a actoriei si dascalitului fiului sau mai mare, in privinta insusirilor fiului rebel, Gheorghe Eminovici, se hotaraste sa-l trimita pe Eminescu sa studieze filozofia la Viena. La Viena studiau foarte multi romani din toate provinciile din tara. Este aproape sigur ca Eminescu s-a aliniat inca de la inceput pe langa moldoveni. In privinta inscrierii la Universitate, se ridica o problema; ce studii avea poetul, daca terminase sau nu liceul. Pentru epoca vieneza ramane limpede ca Eminescu nu avea bacalaureat, deoarece nu s-a putut inscrie la Universitate decat ca auditor. Neavand obligatiuni practice, poetul frecventeaza cursurile in toata ibertatea si documentele arata ca nici nu s-a inscris oficial decat trei semestre. Eminescu asista la prelegeri de filozofie, istorie, economie, politica, de literatura, filozofia dreptului, stiinte financiare si administrative, la curs de drept international si chiar la prelegeri de medicina. Articolele politice pe care incepe a le publica sunt pline de economie politica. Mai era vazut la cursuri de limi romanice. Poeziile Epigetul si Scrisoarea II contin reminescente ale vietii studentesti de la Viena. Adevarata cultura a poetului si-a facut-o insa din cartile pe care le citea la biblioteca sau acasa. In afara cartilor cumparate de la anticariat sau a celor imprumutate, teatrul constituia un al doilea mijloc de informare al poetului. In ce chip a reusit sa se strecoare Eminescu in intimitatea actorilor de la Burgtheatre ramane o problema, insa odata introdus, frumusetea sa exotica, usurinta cu care vorbea nemteste il facura interesant. In cercurile studentesti, Eminescu desi iubit si chiar cautat, trecea drept un “original”, ceea ce explica prin faptul ca avea un sens interior ce nu se lasa usor dezvaluit. Pe Slavici l-a cunoscu in toamna-iarna anului 1869 si au devenit buni prieteni. Fiind cu totul distrat si nepasator de grijile obisnuite ale vietii, colegii il sileau sa-si plateasca prin abonament masa de pranz la cantina particulara, atunci cand primea bani de acasa. Ceea ce era bizar in purtatea lui Mihai, era disparitia lui de saptamani intregi, din locurile frecventate de studenti. Aceasta alcatuia existenta spiriuala a poetului. Acest proces, in care viata fiziologica era restransa dura numai cat avea cafea. Lipsurile il aduceau pe poet in culmea realitatilor. Intrucat priveste viata sentimentala a poetului, cu toata discretia lui in materie erotica, nu ramane la indoiala ca a fost bantuit de cele mai violente pasiuni. Compunerile poetului din primul an de sedere la Viena sunt mai toate amoroase: Locul aripelor, Cand, etc. Din cauza lecturilor filozofice si sub influenta varstei, Eminescu e strabatut de obsesia eternitatii. Toate insemnarile trateaza mai mult sau mai putin aceasta idee. In afara de metapsihoza, il mai obseda pe poet ideea romantica a devenirii. Ceea ce caracterizeaza actiunea lui Eminescu din aceasta perioada este maturitatea gandirii sale, pe atunci revolutionar burghez si un superior simt practic in domeniul social. Tot in acest timp se implinescc 400 de ani de la intemeierea Manastirii Putna. Astfel, tinerii studenti hotarasc organizarea unei serbari si a unui congras la Putna cu aceasta ocazie. Depasind mai multe obstacole de ordin financiar si social-politic, Eminescu impreuna cu Slavici si alti cativa studenti organizeaza serbarea ce se bucura de o mare popularitate. Intorcandu-se din tara la Viena, poetul are o iarna grea imbolnavindu-se de galbenare. Insa hotarat sa-si continue studiile se inscrie in semestrul de iarna 1871-1872 Tot acum e posibil sa o fi cunoscut pe tanara Veronica Micle, Ce ii prilejui a cunoaste mai devreme tulburarile lui Eros. X.Student la Berlin (1872-1874) Intors in tara, Eminescu se duse plin de nadejdi la Junimea din Iasi, care prin I. Negruzzi, I-a dat mari sperante de a-si construi un drum cu ajutorul lui. Cei care paseau acum pentru intaia oara la Jnimea gaseau un Eminescu familiarizat in societate; el ii cunoscuse pe multi membrii ai cenaclului la congresului de la Putna. In aceasta atmosfera a citit poetul nuvela Sarmanul Dionis, considerata de Maiorescu o capodopera si publicata imediat in revista Convorbiri literare. Spirit intelegator, Maiorescu ii ofera lui Maiorescu o bursa de studii la Berlin, care insa nu era prea mare, poetul sprijinindu-se pe ajutorul de acasa. La sfarsitul lui noiembrie Eminescu plecat din tara nu se inscrise inca la Universitate din pricina lipsei banilor. De aceasta data insa cand primi banii din tara se inscrie ca student bun cu bacalaureat de trei clase liceale pe care l-a obtinut la Botosani. Aici, ca si la Viena urmeaza cursurile de filosofie, istorie si literatura. Viata pe acre o duce poetul, ne apare in linii sterse. Daca in privinta studiilor se obsrva o aplicare din partea studentului in existenta spirituala a poetului se remarca o vesnica nemultumire de tot si de toate. Aceasta s-ar putea explica prin aceesi lipsa de bani ca si la Viena. Insa Eminescu isi gaseste o ocupatie de secretar privat al agentului diplomatic al Romaniei la Berlin. Viata interna a poetului e mai agitata aici decat la Viena de impulsiuni sentimentale multiple. Eminwscu incepe sa se defineasca acum ca un temperament erotic pentru care dragostea e o necesitate spirituala permanenta. Cu toate greutatile de ordin documentar, ramane neindoielnic faptul ca la Berlin, poetul a cunoscut iubirea in toate infatisarile ei si nu s-a gandit numai la Veronica Micle. Poetul avea aici o prietena Milly, aceasta este insa prea blanda pentru a devenii idolul romantic al sau. Activitatea poetica a lui Eminescu la Berlin pare mai inceata insa o multime de opere viitoare au fost gandite chiar in aceasta perioada. In 1872, Maiorescu publicase Directia noua…, asezand pe Eminescu langa Alecsandri. Insa cu firea sa absenta, poetul a ramas nepasator si la lauda si la injurie. Tot acum s edefinitiveaza in tara statutul de poet a lui Eminescu. Ramanand iar fara sprijin material, poetul se retrage de la Universitate. Titu Maiorescu, prevazand ca are sa ajunga la Ministerul de Instructie ii propune poetului sa-l numeasca la catedra de filosofie de la Universitatea din Iasi, in cazul in care fireste Eminescu si-ar fi dat doctoratul. Ascunzandu-si tulburarea si incantarea, poetul da raspunsuri evazive si chiar pune conditii, lasand insa sa se inteleaga serioasa sa dispozitie stiintifica. Maiorescu insista pe langa Eminescu sa-si dea doctoratul, trimitandu-i bani spre a se duce la Iena. Insa poetul pleaca la Konigsberg spre a face cercetari de natura politico-istorica. In loc sa se intoarca la Berlin, Eminescu se indrepta spre tara, sosind la Iasi spre a implini destinul unei vieti sbuciumate si nefericite. XI.Bibliotecar si revizor scolar (1874-1876) In vreme ce Maiorescu credea pe Eminescu varat pane in gat intre carti la Iena, poetul se intorcea la Iasi unde trage in gazda la Vasile Pogor. La 23 august 1874, este numit director al Bibliotecii Centrale din Iasi. Titu Maiorescu, afland de aceasta evaziune de la studiu, semnase numirea, dandu-si seama ca aripa larga a poetului nu poate fi inchisa in gratiile bunului simt obisnuit. Scrupulozitatea care destainuie in Eminescu pe marele poet, l-a lasat in viata practica, om fara aparare. Aceasi constiinciozitate il indeamna sa porneasca o inventariere a tuturor bunurilor din biblioteca, sporind randurile acestora cu o colectie de manuscrise. Toate aceste nobile intentii sunt intunecate de “o crima oribila, dezgustatoare”. Uitand sa ia biblioteca in primire cu inventar, poetul e invinuit ca ar fi sustras mobilier spre ai servi uzului personal. Intre timp Eminescu isi stabileste domiciliul intr-o odaie mare din casele din curtea bisericii Trei Sfetite. Lipsa de griji sporeste puterea de munca a poetului, dar nu-i schimba firea nepasatoare pentru regimul fizic al vietii. O noua nefericire familiala icetoseaza in aceasta vreme sufletul lui Eminescu. Fratele sau, Serban, murise intr-un spital din Berlin, bolnav de tuberculoza. Cu grija de a-i ascunde mamei sale dureroasa veste poetul incearca sa-l convinga pe batran ca e obligat de a platii datoriile raposatului, el insusi neavand bani, pentru ca se repezise cu cateva zile inainte la Botosani. Cu acest prilej isi vizita toate rudele. La Iasi, poetul se afunda in lucru cu optimism si numarul hartiilor cu povesti si insemnari sporeste vertiginos. Tot acum isi face debutul in invatamant la Institutul Academic din Iasi unde, pe toamna, Xenopol il lasa sa suplineasca cursul de logica. In al doilea semestru al anului scolar 1874-1875, Eminescu este profesor de limba germana la cursul superior. Spre uimirea baietilor, este un profesor foarte dur. Elevii ne mai indurand regimul impus de poet se revolta, fapt ce duce la inlocuirea lui Eminescu. Nu trece mult si o noua vicisitudine patrunde in sufletul poetului. De curand sosit la Iasi D. Petrino, poet lipsit de talent ce facea parte insa din inalta noblete bucovineana. Acesta lua directia Bibliotecii Centrale, detinuta de Eminescu. In compensatie, Maiorescu il numeste pe poet revizorul scolar pe judetele Iasi si Vaslui. Indeplinindu-si cu sartguinta aceasta obligatiune, Eminescu colinda scolile moldovene cunoscand mai indeaproape soarta taranului roman. Astfel el intocmeste chiar un raport in care incearca sa ofere adevaruri economice si sociale pe care insa nu e numeni sa le citeasca. Un prim fulger, ce avea sa intunece in curan aerul, aparu sub forma ueni intrebari venite din partea autoritatii superioare: “de ce revizorul nu vizitase scolile rurale din judetul Iasi la intervalul de la 15-31 martie?”. Eminescu raspunse cu o violenta si cu un sarcasm admirabile intr-un pamflet. Acesta, precum si demisia lui Maiorescu si caderea guvernului Cartagi, dusera la destituirea poetului din functie. Dar aceasta lovitura nu fu singura, caci Petrino, alaturi de Vizanti pusera la cale un proces impotriva poetului pentru pretinse sustrageri de carti si mobilier. Cu toate acestea lipsa de dovezi de vinovatie dusera la inchiderea cazului si la dezvinovatirea poetului. Toata amaraciunea poetului se intrupeaza in cateva randuri remarcabile scrise la adresa noului prefect liberal. XII.Eminescu si “Junimea” In viziunea lui George Calinescu, “Junimea” n-a fost decat o reuniune intamplatoare de oameni –“ ce e dreapt, cu multe aspiratiuni comune”-, dar despartiti printr-o infinitate de aspiratiuni personale. Ceea ce l-a atras pe Eminescu la “Junimea” era cultura serioasa a celor mai multi dintre junimisti (cum au fost: Maiorescu, Negruzzi, Pogor, P.P.Carp, Lambrior, Vargolici, etc.) precum si nuanta germanista a studiilor acestora. Dar legatura dintre poet si cerc a format-o Titu Maiorescu. Oricate repulsii si revolte a avut Eminescu impotriva lui Maiorescu, totusi era singurul intelectual de pe atunci, inrudit cu el nu numai prin covarsitoarea superioritate culturala asupra contemporanilor, dar si prin directia nu fara erori a spiritului lor. Si Maiorescu si Eminescu erau “metafizicieni” (ziceau adversarii), in fond filosofi intemeiati pe speculatiunein scopul de a ajunge la o teorie generala asupra universului fenomenal; ganditori preocupati atat de forma gandirii, cat si de continutul ei. Cu o pregatire superioara, capatata din frageda tinerete in mijlocul unei lumi inaintate, Eminescu la Cernauti, Maiorescu la Viena, cei doi junimisti urmaresc in aspectele multiple ale artei literaturii si stiintei un principiu unic, forma estetica sau logica, frumosul sau adevarul, fiind capabil de judecati de valoare care duc la selectiune si aprofundare si bineinteles si la erori, mai ales pe Maiorescu. Mizantropia, sau mai bine zis dezamagirea de contemporani ai celor doi oameni consta intr-o nobila oroare de aptimi marunte, intr-un refugiu in domeniul abstractului si al esteticului, Maiorescu in chip de raceala academica, Eminescu prin inaltul dispret fata de vulgarismul burghez. Dovada istorica a cordului sufletesc dintre cei doi o formeaza din partea lui Maiorescu, prezentarea categorica a operei poetului, ascensiunea spre lumea ideilor, iar din partea lui Eminescu, formularea cu claritate si caldura, la Viena, a directiei maioresciene. Este absurd sa credem ca Eminescu a putut sa priveasca cu antipatie si sila pe singurul om care l-a inteles de la inceput. Parerea lui Eminescu despre lumea litarara inconjuratoare era detestabila, el singur socotindu-se cel mai mare poet al vremii. Eminescu dispretuieste pana si revista “Convorbiri literare” care ii publica poeziile. In randul “Junimii” el avea atat simpatii cat si antipatii. Pr Pogor, cu care desi era mereu in contradictoriu, Eminescu il simpatiza. El isi cauta prieteniile printre junimistii cu idei patriotice ca el si cu o doza de fanatism, ca de exemplu materialistul Conta, filologul Lambrior si in cele din urma cu primitivul Creanga. Eminescu era un admirabil cititor si dupa stabilirea lui Maiorescu la Bucuresti, el devine lectorul oficial al “Junimii”. Glasul sau vibrant si melodios, crea o atmosfera lirica poeziilor si biruiau prin melamcolia lor profunda veselia rautacioasa a asistentilor. Eminescu, de obicei sumbru si solitar, evita cafenelele frecventatet de junimisti. El prefera locuri mai simple ca de exemplu “Balta rece”, o crasma de mahala unde il cunoaste pe Creanga. Prietenia legata intre ei, l-a determinat pe Eminescu sa-I faca intrarea in randurie “Junimii”. Oricat de obtuza i s-ar fi parut lui Eminescu atmosfera de la “Junimea”, oricate nemultumiri si amaraciuni rasufla din hartiile sale, seara de sambata a societatii il atragea catre ea, ca un loc de relativa potolire a zbucimelor vietii. XIII.Eminescu si dragostea Poet popular prin romantele sale, Eminescu a fost adoptat de sufletul multimii si idealizat dupa chipul liricii sale. Astefl s-a nascut imaginea unui indragostit de o femeie “meduza” care nepasatoare ii impietrste inima cu gheta ochilor. Cel mai controversat personaj al vietii erotice a poetului eset Veronica Micle. Nascuta Ana Campeanu, cunoscuse indeletnicirile lui Eros de la varsta frageda de 14 ani cand se casatoreste cu batranul profesor Micle. Privind fotografiile poetei ne aflam in fata unei femei aici gratioase, aici uscative in tinerete, cu buze lungi si subtiri, cu un val de lividitate si melancolie. Faptura reala a poetei nu are ce cauta in itele existentei lui Eminescu. Veronica nu este decat o cristalizare a modului erotic al poetului, si nu este singura ce intereseaza pe biografi. Inca din frageda copilarie, Eminescu intrtine legaturi amoroase cu o fata din Ipotesti. Sosind la Bucuresti, urmareste o fata din Cismigiu si o adora pe actrita Eufrosina Popescu. In vremea studentiei a avut legaturi cu femei facile cum este acea Milly din vremea sederii la Berlin. Stabilit al Iasi, Eminescu se arata prin in orbita blondei Veronica Micle. Obtiunea asadar ca ceasta din urma formeaza obiectul unic al pasiunii poetului e cu totul gresita. El este un idealist, un om cu masurile intinse spre fantasma femeii desavarsite pe care nu o va gasi niciodata. Este evident ca aceasta “unica dragoste” nu a fost inspirata de Veronica, ea raspunzand poetului cu dragostea ei. Adoratia lui Emineacu incepea de obicei, printr-un asalt, printr-un asediu al locuintei.aceasta e tactica preliminara a poetului si care a practicat-o in vremuri grele de iarna, o dovedesc nu numai amintirile prietenilor ci si chiar versurile poetului. Versurile poeziei Pe langa plopii fara sot… sunt dedicate unei anumite Cleopatra Poenaru. Cu toate acestea, Cleopatra nu e unica femeie a amorului sau. Izvorul dragostei lui Emineacu pentru Olite Keemnitz, cunoscuta publicista germana si cumnata lui Maiorescu, desi dezmintit de unii e foarte credibil. Pentru a nu da seama de structurii eroticii lui Eminescu si de raporturile dintre el si Veronica, versurile sunt un document pretios. Eminescu nu se speria in poezie de viziunile carnale si de apropierea sanilor. Visa in iubire voluptati robuste si ingaduite. Prietenul lui Ion Creanga, fire robusta si taraneasca, vrednic fecior a lui Gh. Eminovici, desi hrenit cu lecturi romantioase nu era un camzist al intimitatii erotice. El cheama- in poezia sa- femeia in padurea de fagi sau pe marginea apei, prin fanete. De aceea, Eminescu creeaza un numar de coresponta intre femeie si natura. In aceste imprejurari, dragostea pentr Veronica e discordanta. Vazuta prin perdeaua groasa a rezervei pe care o impune, aceasta trebuie sa fi aparut poetului ca un astru de aur. Este evident ca Eminescu o iubea pe Veronica si cauta sa ii arate acest lucru prin poezii si preumblari prin fata casei. Moartea batranului Micle determina disparitia acelei rezerve, lasand-o pe tanara vaduva in puterea de a-si implica nevoia de dragoste. Cu toate certurile dintre ei, Veronica trecea la iubita legala a poetului si intre timp s-a pus chiar problema casatoriei celor doi, ce insa nu avu loc. Veronica nu exista pentru poet decat ca un mit erotic ca o necesitate sufleteasca in clipele de inactiune sentimentala. Intrigile dintre Eminescu si Veronica raman desarte in fata destinului ce I-a unit pe cei doi in viata si in moarte. XIV.Eminescu gazetar (1876-1883) Ramas pe drumuri, hartuit de rautatea oamenilor, poetul alearga sa se adaposyeasca pe al prieteni desi acest lucru il umplea de suparare. Junimistii ii gasira cu multa greutate o indeletnicire umila si prost retribuita, aceea de redactor- administrator si corector al unei gazete intitulata “Curierul de Iasi”. Pentru 100 lei lunar si mai apoi 150 lei redactorul coordona materia oficiala a publicatiilor si alcatuia si pagina politico-literara facand cronica politica, economica, teatrala, etc. Culmea modestieie nu isi semneaza articolele, vazand in ele o indatorire si nu o satisfactie. El a scris o serie de consideratiuni asupra problemei romanilor de pretutindeni, problematica trecerii armatelor rusesti prin tara, lucide articole de politica externa precum si insemnari economice. Atunci cand nu lucra la redactie, poetul sta inchis in casa compunandu-si operele cu o absenta desavarsita de lumea inconjuratoare. Desi cu atat de reduse nevoi materiale, aceasta viata nu era pe placul lui, nefericindu-l nesiguranta ei. Nevoia de independenta economica si sociala este poate ceea ce a pasat cel mai mult asupra poetului. Aceasta fire fu cauza unui conflict cu directorul Tipografiei Nationale, ce duse in final la plecarea poetului din redactia ziarului. In urmam acestei “intamplari”, Eminescu pleaca la Bucuresti unde devine redactorul ziarului “Timpul”. Acesta devine de fapt un organ de expresie al poetului. Eminescu ataca inversunat in articolele sale pe liberali. Atacurile adversarilor, oricat de rele nu afecteaza spiritul poetului. Ingrijorati de existenta lui, prietenii au vrut sa-i vina in ajutor, insa Eminescu i-a refuzat. In odaia lui, la lumina incerta a lampii cu gaz, poetul compunea sau definitiva operele lui. De asemenea Luceafarul, Mai am un singur dor se vad a fi “aruncate pe hartie” in aceasta vreme. In afara e poezii, Eminescu dovedeste serioase preocupari privind filosofia, chimia, fizica si chia matematica. Prieteni prea multi, poetul nu avea. El se intalnea totusi cu junimistii bucuresteni ce alcatuiau in cassia lui Maiorescu o filiala a “Junimii”. Maiorescu avea obiceiul sa iasa la iarba verde in imprejurimile Bucurestiului, plimbari la care luau parte pe langa familia sa si consulul german Griesebach, Eminescu si Slavici. Relatiile cu inalta societate ii aduce poetului si neplaceri. Itai de toate, stime pentru talentul sau si deplangerea saraciei sale se transforma la acesti oameni intr-o jignitoare protetiune. Maiorescu, om de cultura oficial, vorbi chiar de Eminescu reginei Elisabeta inlesnindu-i o audienta poetului. Eminescu nu face o buna impresie reginei. Nemultumirea era de altfel reciproca si poetul a fost multa vreme suparat pe Maiorescu. Munca asidua la redactie precum si nemultumirea personala provoaca boala poetului. In vara anului 1878, poetul se odihneste singur la conacul lui Nicolae Mandrea. Din pacate redactia il astepta la Bucuresti si raul launtric nu se potolise prin simpla contemplare a lantului de munti. Boala si munca il instrainara pe Eminescu de familie si iubire. Se intoarce la Iasi in calitate de corespondent al gazetei unde isi regasii prietenii si colinda cu ei cateva zile prin crasme. Reintors la Bucuresti, poetul aparu prietenilor si mai distrus sufleteste. O singura bucurie insenina cerul inourat a lui Eminescu: onorariul primit de lal directorul revistei “Familia” pentru activitatea sa literara. Spiritul blazat a lui Eminescu, mai lupta catva timp impotriva destinelor, apoi raul se dezlantui, si “coardele maiestrului plesnira”. XV.Agonia morala si moartea “Intocmai ca un dig de lemn putred, care-si mai propteste pieptul dospit de acreala umiditatii impotriva mugetelor navalnice ale marii, lasandu-se strapuns ici si colo de mici suliti de apa, constiinta lui Eminescu, obosita, mai lupta catava vreme impotriva asaltului tumultos al imaginatiei ce voia sa rupa zagazul ratiunii.” Nu trecu mult si corzile poetului plesnira. Daca Ion L. Caragiale planse cand auzii grozava veste, ziarele vesteau pe scust si cu cruzime acest eveniment pe care multi il considerau inevitabil. Prietenii in frunte cu Maiorescu il internara pe data in Sanatoriul “Caritas” pentru ca profetia poetului sa se indeplineasca: “Unde-s sirurile calre din viata-mi sa le spun? Ah! organele-s sfarmate si maestrul e nebun!” Deoarece sederea in spitalul doctorului Sutu nu folosi poetului, Maiorescu puse la cale trimiterea lui la Viena. Intors in orasul celei mai frumoase tinereti, Eminescu isi reveni. Dupa aceasta, considerand prea vremelnica intoarcerea poetului in tara, Maiorescu il trimise in Italia. Cu toate acestea doruu de patrie il determina sa vina la Bucuresti. Nici aici insa nu-si gasi linistea, astfel ca in cele din urma pleca in Moldova unde trase la Botosani, la Harieta. Cu toata ingrijirea primita, starea poetului se inruatati si fu internat de catre prieteni la sanatoriul “Caritas” din Bucuresti. Aici in seara zilei de 15 iunie “cand limba sortii sale ajunse pe pragul al doilea al vietii, inima se opri si poetul trecu in univers”1. Sambata, 17 iunie, poetul fu inmormantat la cimitirul Bellu inre un tei si un brad. “Astfel se stine (…) cel mai mare poet pe care l-a ivit (…) pamantul romanesc” .
Admin- Admin
- Mesaje : 423
Puncte : 434
Reputatie : 3
Data de inscriere : 18/02/2010
Varsta : 38
Localizare : Ciuhoi -
romana
Admin Mier Mar 10, 2010 3:13 am
Fratii Jderi
de Mihail Sadoveanu
Idei principale:
- baza romanului o constituie cronicile lui Grigore Ureche – Letopisetul Tarii Moldovei si Ion Neculce – “O sama de cuvinte”, dar si un vast material despre Stefan cel Mare adunat de la predecesori: Alecsandri (Altarul Monastirei Putna, Dumbrava Rosie), Delavrancea – Apus de soare.
- Sadoveanu scrie inainte “Viata lui Stefan cel Mare”.
- Romanul este un roman istoric, dar totodata, epopee, cronica, legenda si roman realist.
- Este o imbinare de genuri; de basm si balada, de credinte vechi
- Reconstituirea realista se realizeaza prin fabulos
- Cuprinde trei volume: Ucenicia lui Ionut, Izvorul Alb, Oamenii Mariei sale.
Cartea se deschide cu descrierea hramului de la Manastirea Neamt, unde multimea asteapta infrigurata sosirea lui Stefan. Atmosfera este de multumire si echilibru. Tara are drumuri asezate, dregatorii, proprietatile sunt asigurate prin danii si urice. In centrul cartii sta familia comisului Manole Par-Negru, ai carei fii au indeletniciri dintre cele mai diferite.
Manole Par-Negru, boier de tara, necarturar dar credincios domnitorului sau, fusese comis al raposatului Bogdan-voievod. Boierul de la Timis se ingrijeste de sporirea hergheliilor domnesti. Pe de alta parte, comisul cel batran este sfetnic luminat si un luptator viteaz in batalii. Infruntand cu cele saisprezece steaguri ale sale pe turci, el moare eroic in lupta de la Vaslui, asigurand o biruinta rasunatoare.
Simion, primul fecior al lui Manole, e viteaz si chibzuit, dar inchis in sine. Este si el un mare luptator. In episodul din Polonia cand o elibereaza din mainile rapitorilor pe Marusca, devenita sotia sa, ca si in apriga inclestare de la Vaslui, unde va cadea alaturi de Manole comisul, Simion isi arata marile lui calitati de om de actiune.
Dezamagit din dragoste, Nicoara, alt fiu al comisului, ia drumul manastirii, devenind calugarul Nicodim. Mezinul Ionut i se adreseaza cu o formula de reverenta curioasa: “badita Nicoara si cuvioase Nicodime”. Carturar si sfetnic al familiei, Nicoara isi petrece viata “intru mahnire si cartile sfinte”.
Satisfacut cu rangul de al doilea comis, Cristea sta sub influenta frumoasei Candochia, fiind ispitit la un moment dat sa dea crezare boierilor uneltitori impotriva domniei.
Damian, negutator pribeag la Liov, pretuieste mai mult averea decat spada. Din Polonia sprijina totusi politica lui Stefan, instiintandu-l asupra problemelor curente.
Junele Inut – expansiv si viteaz, un Fat-Frumos cuceritor, dupa cum spune batrana cu ghiocul (aparitii care tind spre basm) : Mai uita-te o data la mine, ca sa ma fac iar tanara. Semet si neostenit, el se angajeaza in actiuni indraznete, care-i creaza un fel de legenda. In momentul chemarii lui la curte, pentru a-si incepe ucenicia, tanarul apare pe un harmasaras pag, gata de fapte mari : Abia ii infiera mustata. Purta contas de postav albastru de Flandra, ciubote de marochin ros si jungher la cingatoare. Avea cusma plecata pe o spranceana si zambea primaverii. Sangele lui clocoteste, dornic de ispravi ; in acel copil e praf de pusca remarca fratele sau vitreg, calugarul Nicodim. Stie sa fie bezmetic si prietenos. Era fluture, flacara, schimbator ca un pui, pui de demon. Cunostea manuirea armelor si mestesugul vanatului ; indranea sa incalece armasarii cei mai temuti. In lupte era conducator iscusit iar cu timpul si-a dezvaluit si calitati de diplomat, aducand stiri pretioase de la Stambul. Este supranumit Jder cel mititel si sta, in toata trilogia, in primul plan al evocarii.
Celelalte personaje
In clipele grele pentru tara Stefan se sfatuieste cu arhimandritul Amfilohie Sendrea, ruda apropiata, om de cultura bizantina, ca si domnitorul. Hotararea domnului de a schimba lucrurile, asezand domnia pe temelii noi, gaseste incuviintarea arhimandritului : Trebuiesc, stapane, boieri si dregatori tineri, care au crescut intru credinta si frica domniei tale. Ridicand boierime noua… iti gasesti si ostenii care sa umble cu vrednicie inainte, nu sa-si caute papucii in urma.
Un portret mai conturat ca altele este cel al comisoaiei Ilisafta, mama fratilor Jderi. Vioiciunea jupanesei de la Timis denota o inteligenta sclipitoare ; sub asprimea ei e multa gingasie – nu se afla in acea parte de tara suflet mai blajin decat al comisoaiei.
Ceilalti oameni ai mariei sale sunt oameni simpli ca starostele Nechifor Caliman – razes, este un mosneag uscat si darz… Avea semn domnesc la caciula si in mana dreapta toiag si toporisca. In fata lui Voda starostele se fuduleste cu multa umilinta, povestind cu umor. Cei sapte feciori ai lui sunt toti vanatori in slujba domnitorului. Voinici si de isprava, ei sunt aparitii de basm. Pe doi dintre ei, cu care discuta Ionut, acesta ii vede ca personaje de basm, zicandu-le Sfarma-Piatra si Stramba-Lemne.
Desfasurarea epica
In primavara anului 1469 Stefan este asteptat de o mare multime de oameni la manastirea Neamtului. In intampinarea voievodului au venit oameni din toate partile – Gramezile de oameni prinsera a se misca nelinistite.
Jder cel mititel, fiul mezin al comisului, vesteste ca alaiul domnesc se apropie. Domnitorul se arata poporului cu inima deschisa ; politica voievodului se baza pe increderea ce i-o aratau acesti oameni.
Fratii Jderi aveau cu totii pe obraz, sub coada pleopei stangi, acel semn oval, cat ai pune degetul cel mare, impodobit cu par de culoarea jivinei a carui porecla o purta comisul.
Cel mai mic dintre frati va fi destinat din porunca domneasca uceniciei la curte pe langa oamenii de arme, pentru a deprinde mestesugul strategiei si a se obisnui cu greutatile vietii de ostean. Aceasta este semnificatia primului volum al trilogiei. Scoala razboiului este in realitate scoala vietii, caci, impresurata de dusmani, tara trebuie aparata.
Figura domnitorului este vazuta in momente caracteristice : calatorind prin tara, facand judete, intalnindu-se cu dregatorii, conducand ostirea sau examinandu-si constiinta in clipe de meditatie. Tara Moldovei cunoaste belsug de roade si vanat. Renumele cailor a trecut peste hotare. Despre faimosul Catalan se spune ca, asemenea cailor din basme, poarta noroc domnitorului – si dusmanii stiu asta. Se si zvoneste ca niste iscoade ar incerca sa rapeasca din grajdurile de la Timis calul alb cu tinta in frunte al lui Voda. Dar comisul cel batran si Simion, impreuna cu altii, descopera la timp pe vrajmas.
Ionut freamata pentru frumoasa jupaneata Nasta, fiica unui boier din tara de sus, de care se simte atras si tanarul sau prieten Alexandru, vlastar domenesc si frate de cruce. Invazia tatarilor pune capat dragostei, caci, luata in surghin, jupanita Nasta va fi inchisa intre zidurile Cetatii Albe. Dand dovada de eroism, angajat intr-o lupta disperata, Ionut nu reuseste totusi s-o descopere. Tanara fata nu mai era acolo. Cuprinsa de mahnire se aruncase in mare din corabia ce-o ducea la Stambul.
Stefan gaseste timp, in ciuda razboaielor, sa-si refaca viata de familie. Cateva episoade din cel de-al doilea volum sunt dedicate casatoriei cu Maria de Mangop, coboratoare din imparatii bizantini. Pe alt plan se desfasoara dragostea dintre Simon Jder si sprintena Marusca, fiica tainuita a domnitorului. Rapita de jitnicerul Niculaies Albu, nepot al unui boier fugit la lesi, Marusca e dusa cu sila in Lehia. In tentativa reusita de a o salva pe Marusca Jderii isi arata inca o data iscusinta.
De o parte e prezentat si cadrul natural, de o frumusete mareata. Voievodul participa la o vanatoare domneasca la Ivorul Alb, cautand nu atat vanatul obisnuit cat singuratatea unde salasluieste bourul cel tare, locurile legate de amintirea unor vechi traditii.
Tara Moldovei statea de veghe. Trimis de domnul sau, Ionut a patruns in tainele politicii otomane, aducand de la Constantinopol stiri pretioase despre intentiile expansioniste ale Sultanului. Stefan Voda si tara vor infrunta, in ce-l de-al treilea volum, Oamenii Mariei Sale, pericolul turcesc. Toata tara ia parte la lupta, direct sau indirect, ostirea moldoveneasca rezistand impotriva mult mai numeroasei armate turcesti, formata din luptatori de profesie, mercenari. Batalia de la Vaslui din 1475 demonstreaza ca nu multimea luptatorilor, ci patriotismul hotaraste victoria. Explicatia victoriei lui Stefan consta in sprijinul nepretuit din partea poporului. Dand pamant taranilor, facandu-i razesi, (eliberarea din iobagie), domnitorul si-a asigurat osteni devotati : oamenii Mariei Sale.
Figura lui Stefan cel Mare
In realizarea portretului lui Stefan cel Mare Sadoveanu culege marturii din cronici si izvoare straine dar si din legendele folclorice, numeroase : Se vorbeste prin sate despre maria sa ca-i om nu prea mare de stat, insa groaznic cand isi incrunta spranceana ; sunt relevate trasaturi, indirect, din clasicul portret schitat de Grigore Ureche. Se vorbeste ca Maria sa are pecete pe bratul sau drept si legamant sfant. Intrand in al patruzecilea an al varstei, stralucitul chip al domniei era in culmea barbatiei. Ca trasatura dominanta, se remarca o puternica vointa. Avea o puternica strangere a buzelor si o privire verde taioasa. Viteazul om de arme impune respect si admiratie. Desi scund de statura, cei dinaintea sa, opriti la zece pasi, pareau ca se uita la el de jos in sus.
In momentele grele, boierii sunt cuprinsi de panica ; in aceleasi imprejurari maria sa pare de bronz, izbutind sa-si tie, sub zambetul batjocoritor din afara, zbuciumul launtric. Voievodul feudal cultiva virtutile cavaleresti : cinstea, generozitatea. In juru-i el vrea inimi arse de credinta, acest fapt atragand, ca drept rasplata, bunatatea domneasca. Loialitatea trebuie sa asigure biruinta in bataliile jertfei pe care domnia sa urma sa le viseze in nopti de neliniste. In actiunile sale domnitorul se sprijina pe devotamentul oamenilor din popor.
Cu toate contrastele, el nu pierde din aureola sa : semet si generos, impulsiv si drept, personajului descris de Sadoveanu ii sunt specifice energia si gravitatea.
In convorbirile cu solii venetieni conducatorul politic priveste evenimentele cu patrundere, in spirit realist : Sunt in lume crai si imparati: puterea lor e slabiciune daca nu inteleg de ce rasare si asfinteste soarele. Expansiunea turceasca putea fi oprita, crede el. Eu socotesc ca puterea lui Sultan Mehmet e mare, insa n-o cred nebiruita. Pentru victorie ar fi fost nevoie de o coalitie puternica. Sa ne inarmam pe dinauntru cu credinta tare, dar pe dinafara sa nu uitam a pune zale si a tinea in mana sabie ascutita. Logica strategului, apreciata de solii straini, arata ca omul de arme a baut din apa intelepciunii din aceeasi fantana din care s-a adapat apusul. Stefan avea cultura bizantina.
Tara bantuita si saracita de rai trebuia salvata. Clarvazator, Stefan intelege sa dea multimilor dreptatea de care erau insetate. El a fost barbatul cel dorit de morti si asteptat de vii. Bratul mariei sale a lovit, a stapanit si a calauzit (…) . A prigonit pe lotri ; a batut peste falci pe dusmani, a grabit sfarsitul vicleniilor. Aceste cuvinte exprima esenta portretului.
Miticul si balada
Credintele si datinile moldovenilor ni se dezvaluie permanent, pe tot parcursul romanului. Elemente de mit, basm, laolalta cu traditiile transmise din vremuri indepartate se integreaza in viata de zi cu zi. Existenta oamenilor se desfasoara dupa calendarul crestin dar este mai potrivita mai ales dupa ritmul naturii, cu care oamenii sunt infratiti : boncaluitul cerbilor, plecarea cocorilor, cand plezneste splina porcilor, sunt toate cunoscute printr-o stiinta veche de cand lumea. Cand cocosii canta cu glas schimbat de spaima, sapte nopti cu pliscurile intoarse spre rasarit, se cutremura pamantul. Atunci, in numarul berbecului, dupa cum citeste dascalul Pamfil in gromovnicul lui, va fi vrajba si taiere intre imparati.
Mos Irimie, la care Ionut poposeste, e un morar ciudat ; avea un copil care iesise dintr-un ou parasit, clocit de morar timp de noua saptamani la subsuoara stanga. Il creste Tartorul si-l trimite din cand in cand lui Irimie. Amanuntele sunt de o bizanterie extrema – apoi ni se mai spune ca oul era primit de morar de la un iepure.
Pe langa aceasta staruie in roman povesti miraculoase, femeile incearca, prin practici magice, sa influenteze destinul : Toata ziua umbla femeile aicea la Timis cu visuri, descantece, bobi si vraji. De pilda nana Chira, o vestita vrajitoare are papusi de ceara cu ochii semincioare de mac in care ghiceste destinul oamenilor.
Apoi, cand Ionut intarzie noaptea pe drum, Ilisafta evoca tot felul de intamplari si fantasme, duhuri, care i-ar putea pune viata in pericol. Insa mai multa spaima e pentru cele auzite, decat pentru cele vazute.
Miraculosul tine si de spiritualitatea epocii medievale. Onofrei Caliman povesteste de un camp lung in care umblau mistreti negri in ciurde ; in urma lor umblau calareti fara cap ; deasupra cerul era innegrit de corbi. Ionut este infricosat cand trece pe langa zidurile cetatii Neamtului – este convins ca aici salasluiesc duhuri, caci multi le-au auzit chemand. Oamenii se apara aprinzand focul, vorbindu-le cailor, cantand (Ionut se apara cantand impotriva nalucilor provocate de belsugul si taria miresmelor).
Samoila si Onofrei … se duceau cu graba spre sesul Moldovei si taceau… avand stiut ca-i primejdie sa slobozi cuvant la miezul noptii… Atuncea pasesc pe iazuri stemele, ca niste muieri subtiratice infasurate in borangicuri aurii.
In roman apar cai nazdravani : Catalan, calul lui Stefan a nechezat de trei ori si batalia de la Baia a fost castigata.
________________________________________________________________________________
MIHAI EMINESCU
poet na\ional ]i universal
iracolul eminescian a stat insa in faptul de a fi dobandit o limba in acelasi timp noua si proaspata”. Pentru aceasta, spune Tudor Vianu, “Eminescu n-a trebuit sa se lupte cu limba, asa cum au facut unii din emulii sai de mai tarziu. I-a fost de ajuns sa se aseza in curentul limbii si sa-si inalte panzele in directia in care sufla duhul ei”.
Creator pentru care poezia nu este un exercitiu exterior, ci un mod profund de existenta, Eminescu nu putea sa nu-si puna problemele esentiale ale artei scrisului, sa nu se intrebe in legatura cu menirea sa de poet si cu sensul artei sale. Aceste chestiuni nu au luat insa la el forma unor docte teoretizari, ci, cu exceptia unor articole, au imbracat vesmantul insusi al poeziei, in creatii avind, in totalitate su partial, caracter de arta poetica.
Trei idei fundamentale domina conceptia despre poezie a lui Emindescu: 1) necesitatea absoluta ca poetul sa aiba ideal inalt, ceea ce exclude compromisul, scrisul in vederea obtinerii unor avantaje materiale; 2) necesitatea unei perfecte concordante intre continutul ideatic si forma expresiei poetice si 3) in raport cu natura, arta nu trebuie sa fie o simpla copie, ci o transfigurare a lumii reale intr-o lume fictiva, rod al geniului poetic.
Specificul unei literaturi nationale este reprezentat de inglobarea tuturor operelor valoroase creeate de scriitorii unui popor, de-a lungul timpului. Cele mai importante teme care se situeaza in specificul national al creatiei eminesciene sunt: natura, folclorul si istoria. In plan national, Eminescu este exponentul nedesmintit al pamantului nostru, “este expresia integrala a sufletului romanesc” (N. Iorga).
In cadrul literaturii universale patrund numai operele care intr-o forma artistica desavarsita exprima teme si motive majore in literatura nationala dar mai ales universala: lirica de meditatie sociala (Memento mori, Junii corupti,Ai nostri tineri, Epigonii, Imparat si proletar, Scrisoarea I), lirica iubirii si a naturii ( Floare albastra, Dorinta, Craiasa din povesti, Calin),precum si motive din filozofie (Luceafarul, Scrisoarea I, Memento mori).
Prin creatiile sale, Eminescu ne inalta in universalitate, stapanind universul cuvantului poetic.
Viata lui Eminescu este una exemplara. Nu este viata unui sfant si nici a unui erou in sensul consacrat de biografiile care idealizeaza. Este viata unui geniu care a trait permanent cu privirea atintita spre inaltele idealuri: de arta, de cunoastere, nationale, de puritate sufleteasca si de daruire, care a trait aproape exclusiv prin si pentru opera sa, neacceptand compromisuri si daruind acestor idealuri tot ce avea mai bun in propria fiinta, pana la negarea de sine.
Au mai putina importanta data precisa si locul nasterii poetului, daca a fost 20 decembrie 1849 sau 15 ianuarie 1850, la Botosani sau la Ipotesti. Are insa importanta copilaria, fascinata de padure, de basme, de doine. Au importanta toate peregrinarile sale prin tara, care l-au facut, inca adolescent, sa cunoasca aproape toate tinuturile romanesti, cu oamenii, graiul si traditiile lor istorice si culturale. Studiile de la Cernauti si mai cu seama cele de la Viena si Berlin ne prezinta un Eminescu insetat de cunoastere, un pasionat al lecturii, nu in vederea obtinerii unor posturi bine remunerate ori a unor titluri academice, pe care nu le-a obtinut, de altfel niciodata, ci numai din dorinta de a-si imbogati mintea. Datele astfel acumulate, cunoasterea temeinica a vechilor carti romanesti, rezultand astfel, o asimilare aproape completa a istoriei neamului nostru, s-au integrat organic in opera sa.
Activitatea de revizor scolar a lui Eminescu, precum si aceea de ziarist la Curierul de Iasi si mai ales la Timpul scot la lumina spiritul sau de dreptate si altruismul, generozitatea totalei daruiri de sine in sustinerea unei idei de interes general.
Franturi din portretul lui Eminescu se reflecta in propria opera. O bine cunoscuta postuma releva timpuria sa dragoste pentru natura:
“Fiind baiet, paduri cutreieram / Si ma culcam ades langa izvor,/ Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam / S-aud cum apa suna-ncetisor; / Un freamat lin trecea din ram in ram / Si un miros venea adormitor. / Astfel ades eu nopti intrege am mas, / Bland inganat de-al valurilor glas.”
Ecoul unei regretate si remediabil trecute copilarii rasuna in sufletul poetului cu amintirea multimii de basme si traditii populare care i-au fermecat primii ani de viata si au lasat urme puternice in opera sa:
“Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri / Si niciodata n-or sa vie iara, / Cacinuma-ncanta azi cum ma miscara / Povesti si doine, ghicitori, eresuri // Ce fruntea-mi de copil o-nseninara, / Abia-ntelese, pline de-ntelesuri-.”
Conceptia lui Mihai Eminescu despre poezie si misiunea poetului se cristalizeaza nu in studii sistematice ci in intreaga sa opera. Mentionam, insa si cateva dintre creatiile sale in care intalnim atat idei din poetica romantica pasoptista, cat si din filozofia geniului solitar:Oda (in metru antic), Epigonii, Glossa, Criticilor mei, Icoana si privaz, Eu nu cred nici in Iehova, Odin si poetul, Iambul, Numai poetul...,In zadar in colbul scolii etc.
Eminescu se situeaza singur in categoria scriitorilor romantici - in poezia Eu nu cred nici in Iehova: “Nu ma-ncantati nici cu clasici,/ Nici cu stil curat si antic- /Toate-mi sunt deopotriva, // Eu raman ce-am fost: romantic”.
Prin Glossa, Eminescu se inscrie in clasicitate: pretuirea artei antice, promovarea idealurilor de bine, frumos, adevar, echilibru, prefectiune, claritatea stilului. Imposibilitatea unei integrari intr-o lume mediocra il face pe poet sa rosteasca sarcastic: “Privitor ca la teatru. Tu in lume sa te-nchipui: /Joace unul si pe patru / Totusi tu ghici-vei chipu-i,/ Si de plange, de se cearta, / Tu in colt petreci in tine / Si-ntelegi din a lor arta / Ce e rau si ce e bine”.
In Epigonii defineste poezia in antiteza cu stiinta: “Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita / Unor lucruri nexistente; carte trista si-ncalcita, / Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra. / Ce e poezia? Inger palid cu priviri curate,/ Voluptos joc de icoane si cu glasuri tremurate, /Strai de purpura si aur peste tarana cea grea”. In conceptia eminesciana, poezia este o creatie pura, curata, un joc de imagini si sunete, o transfigurare a realului, o posibila proiectie a perfectiunii in eternitate.
Semnalam conceptia eminesciana in ceea ce priveste legatura artei cu viata (In zadar in colbul scolii, Criticilor mei): ”E usor a scrie versuri / Cand nimic nu ai a spune” sau : “Nu e carte sa inveti / Ca viata s-aiba pret - / Ci traieste, chinuieste / Si de toate patimiste / S-ai s-auzi cum iarba creste.”
Se autodefineste in Iambul : “De mult ma lupt catand in vers masura” sau in Oda (in metru antic) : “De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, / Pe-al meu propriu rug , ma topesc in flacari.../ Pot sa mai reinviu luminos din el ca / Pasarea Phoenix?”.
Visul de nemurire, comparabil cu zborul pasarilor, este exprimat sublim in poezia testamentara, arta poetica Numai poetul.., comparabila cu Testamentul lui Ienachita Vacarescu: “Lumea toata-i trecatoare / Oamenii se trec si mor / Ca si miile de unde, / Ce un suflet le patrunde, / Treierand necontenit / Sanul marii infinit.// Numai poetul, / Ca pasari ce zboara / Deasupra valurilor, / Trece peste nemarginirea timpului: / In ramurile gandului,/ In sfintele lunci, / Unde pasari ca el / Se intrec in cantari”.
Aceste motive apartin unor curente de idei de circulatie universala, dar geniul poetului, modelul sau inegalabil de interpretare, este omniprezent.
Dragostea si natura sunt teme romantice permanente in creatia lui Eminescu. Ele sunt de o mare inportanta pentru statutul dualist al poetului (national si universal) deoarece imbina cu succes lirica binecunoscuta a dragostei, cu cea a naturii, dar nu a unei naturi impersonale, generalizate, ci cu un puternic caracter national. Natura cunoaste la Eminescu doua ipostaze: una terestra si alta cosmica. Natura terestra se manifesta la Eminescu in rotirea vesnica a anotimpurilor.
Natura este umana, ocrotitoare, calda, intima sau trista, rece, in deplina concordanta cu starile sufletesti ale poetului.
G. Ibraileanu atrage atentia asupra faptului ca: “In privinta sentimentului naturii si a picturii ei, vom observa ca in prima faza Eminescu este mai obiectiv, mai dezinteresat. E drept, el nu are nici un pastel, nici o poezie consacrata numai naturii. Dar cum am vazut in poeziile lui de dragoste subiectiva, natura adesea - daca nu primeaza - e pe acelasi plan cu dragostea. Iar poezia obiectiva, unde natura e un cadru, cadrul ia proportii intinse, ca de pilda in Calin, in partea finala. In faza a doua, natura e intotdeauna in functiune de sentiment, si foarte adesea expresia starilor de suflet. In orice caz este cadrul strict necesar al vietii.
M. Eminescu este insa unul dintre marii poeti ai evocarii spatiului cosmic. Mentionam cateva momente relevante din literatura si cultura universala, avand in vedere ca si cosmicul ca si timpul sunt teme prezente in creatia eminesciana: Epopeea creatiunii lumii, din literatura asirobabiloniana, Hesiod - Teogonia (nasterea zeilor), in literatura graca; Imnul creatiunii Rig-Veda (in traducere de Mihai Eminescu), in literatura indiana; Lucretiu - Despre natura lucrurilor si Ovidiu - Metamorfoze - in literatura latina; Victor Hugo - Crestinismul - in literatura franceza si Mihai Eminescu - Rugaciunea unui dac , Scrisoarea I, Luceafarul - in literatura romana.
La M. Eminescu se intrepatrund motive si stari sufletesti, precum: apa, codrul, teiul, izvorul, luna, stelele, floarea albastra, cornul, luceferi, extazul, duiosia, luciditatea, exaltarea, sarcasmul, revolta. Dragostea cunoaste dimensiuni, de la suferinta, iubiri pierdute: Si daca..., Floare albastra, Lacul, Pe langa plopii fara sot, la dragostea fara speranta: De cate ori, iubito..., Daca iubesti fara sa speri, Sara pe deal, la dragostea implinita: Calin, Povestea teiului, De ce te temi.
In evocarea dragostei, natura este bogat colorata: flori de tei, trandafiri rosii, nuferi galbeni, flori albastre, romanite, ceea ce da o nota luminoasa in care olfactivul, vizualul dau mister dragostei. Natura se intuneca si ea, marea devenind leaganul somnului si al mortii, codrul - imparat slavit.
G. Calinescu situeaza natura - ca peisaj - in Moldova. Simbolul unor motive este revelator: teiul sfant - mireasma imbatatoare; singuratatea - plopul; copilaria- ciresul, nucul, marul; iubirea juvenila - liliacul; rusticitatea - salcamul. Apare, in poezia eminesciana, o vegetatie lacustra: rachita, dalia, nufarul. Fauna, in schimb, este saraca: calul (alb, negru), cerbul, ciuta, pasari, fluturi. Natura apare in ipostaza feminitatii - iubita, logodnica, mireasa, plansul apei.
Tudor Vianu subliniaza faptul ca Eminescu, ca si Leopard si Vigny, se refugiaza in natura si “aceasta nu ramane fara ecou la durerile lui”.
Floarea albastra, inmiresmata de tinerete si de gratie, adreseaza invitatia vicleana la iubire visatorului care uita de viata fugara, in cele mai inalte ganduri care-l abstrag, contrapunandu-i vraja codrului, luminisul secret, refugiu pentru schimbul de sarutari. Tonul invitatiei de dragoste este inconfundabil in Floare albastra. In poezia Lasa-ti lumea se identifica “labirintul iubirii” pe care poetul ar dori sa-l strabata alaturi de iubita, pe cararile intortocheate ale padurii batrane, sub scanteia astrelor. In Dorinta se sugereaza “o scufundare afara din timpul istoric”, in sanul vesnic al pamantului, “pentru a atinge o pace care este foarte blanda figura a mortii”. Visul de dragoste se modeleaza aici “dupa cantecul izvoarelor singuratice si dupa mangaietoarea cadenta a vantului, dezvaluind sufletului esenta misterioasa a vietii universale, strabatuta de sufletul invizibil - boare, suflet, gand: “Vom visa un vis ferice, / Ingana-ne-vor c-un cant / Singuratece izvoare ,/ Blanda batere de vant, // Adormind de armonia / Codrului batut de ganduri ,/ Flori de tei de-asupra noastra / Or sa cada randuri-randuri”.
In poezia Si daca..., iubita este prezenta in ramura care bate in geam, in plopii care se leagana, in stelele care licaresc in vant, pentru a descoperi luna deasupra lacului: “Si daca ramuri bat in geam/ Si se cutremur plopii, /E ca in minte sa te am /Si-ncet sa te apropii”.
Peste varfuri, exprima dorul in “esenta lui cea mai pura - nazuinta catre implinire pe care noi o cautam aici pe pamant, fara a ajunge vreodata la ea, caci a o atinge ar insemna a realiza “Absolutul” ”.
De la drama sentimentala din adolescenta, din 1866, si pana la liedurile de iubire cu care s-a intors in coloanele de debut ale Familiei din 1883 cu: S-a dus amorul..., Cand amintirile...,Adio, Ce e amorul?, Pe langa plopii fara sot..., Si daca... “poezia de iubire a lui Eminescu a trecut prin toate treptele divinei comedii dantesti. Ea a cunoscut infernul, purgatoriul, paradisul”.
Titu Maiorescu atragea atentia asupra acestui fapt inca din 1889: “Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se pot aplica lui Eminescu in acceptiunea de toate zilele. Ca si Leopardi in Aspasia, el nu vedea in femeia iubita decat o copie imperfecta a unui prototip nerealizabil” . De aici Luceafarul cu versurile de la sfarsit: “Ce-ti pasa tie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?// Traind in cercul vostru stramt / Norocul va petrece. / Ci eu in lumea mea ma simt / Nemuritor si rece”.
Meditatia istorica si satira sociala in poezia eminesciana sunt dominate de caracterul meditativ, elegiac si satiric.
Elelgiacul se identifica mai ales in marile poeme Memento mori, Egipetul, Muresanu. Imparat si proletar .Ideea laitmotiv este cea a raului, a rautatii: “samburele lumii-i eterna rautate”. Raul este conservat, formele se schimba, dar raul a ramas.
Statutul de national, descoperit in meditatia istorica, se impleteste si aici cu cel universal, omniprezent in satira sociala si temele filozofice.
Viziunea satirica se releva in poezii cum sunt: Junii corupti, Epigonii, Ai nostri tineri, Scrisoarea I, Scrisoarea II, Scrisoarea III, Criticilor mei, Glossa.
Memento mori trece in revista istoria omenirii pe epoci - de la cele mai vechi pana la caderea lui Napoleon. “Mai putin epic ca Legenda secolelor a lui V. Hugo - spune Perpessicius -, poemul realizeaza aceasta succesiune a civilizatiilor acoperite de nisip, intr-un registru descriptiv, in largi panouri evocatoare”. Poemul cuprinde 1302 versuri - dovedind predilectia poetului pentru creatii dintre cele mai extinse.
In Scrisoarea III Eminescu realizeaza o ampla meditatie asupra trecutului din perspectiva prezentului si a prezentului din perspectiva trecutului, geniul fiind aici reprezentat de omul politic.
Oprindu-ne succint asupra temei Folclorul, izvor de inspiratie la Eminescu, aducem ca argument, in deschidere, aprecierea lui G. Calinescu, apreciere care fixeaza tiparele creatiei poetice, din perspectiva legaturii poetului cu literatura populara: “Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si, cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism poporan”.
Si tot G. Calinescu, sublinia faptul ca poezia Revedere este poezia cu cea mai fireasca infatisare poporana, care cuprinde idei culte inalte. “Codrul vorbind este un mit desavarsit, fiindca simbolul poetic pe care-l contine (inertia indiferenta a spetelor) starneste peste tot procesul intelectual”.
In Ce te legeni...,poetul da expresie sentimentului singuratatii, sentiment provocat de scurgerea timpului, de trecerea vremii”.
Capodoperele eminesciene Scrisoarea I, Glossa,si Luceafarul pun in valoare marea capacitate de sinteza filozofica si de creatie, ceea ce a determinat variate analize, unele exhaustive, altele partiale.
Teme aproape comune: conditia omului de geniu, cosmogonia, timpul si mai ales perfectiunea artistica, constituie laitmotivul creatiilor mentionate.
Scrisoarea I, poem cu o structura romantica, filosofica, abordeaza relatia omului de geniu cu timpul si societatea marginita, nasterea, evolutia si dramatica previziune a stingerii sistemului cosmic.
Poemul releva dubla ipostaza a omului de geniu, a cugetatorului - pe de-o parte, meditatia filosofica asupra marilor probleme, precum si satira determinata de relatia omului de geniu cu societatea incapabila de a intelege conditia geniului.
Se identifica in poem motive cum sunt: timpul, identitatea oamenilor in fata mortii, cosmogonia, conditia geniului.Ideile poetice se inscriu in contextul unor sentimente de dezavuare, compasiune si amaraciune. Tonul general este cel elegiac.
Si in Scrisoarea I se identifica o bivalenta a timpului: timpul cosmic - simbolizat de “luna” - care deschide si inchide poemul:”Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,/ iar din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate / De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe toate.// Intre ziduri, printre arbori ce se scutura in floare, / Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare !”.
Timpul muritor - simbolizat de “ceasornic”- deschide poemul : “Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare-/ Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare...”.Ceea ce retine atentia in mod deosebit in poem este nasterea si moartea cosmosului.
Cu poezia Glossa, capodopera de factura clasica, cu valoare gnomica, in care reflectiile si sentintele au gravitatea unor inscriptii, aduce in literatura noastra teme si motive cum sunt: timpul- cu dimensiunile sale: “fugit irreparabile tempus”, ”fortuna labilis” si ”vanitas vanitatum”: viata ca teatru, prezentul etern.
Si in poemul Luceafarul motivul timpului constituie principalul motiv de inspiratie.
Timpul “Domniei celei lungi”, echivalent cu Vesnicia, in Luceafarul se poate identifica in raportul dintre dorinta si timp, dintre vointa si miscare, cu un cuvant - devenirea: “Nasterea timpului coincide cu dorinta de viata in Luceafarul”. Devenirea nu poate insa exista in infinitul imobil, in “eterna repetare ciclica”. Dorinta lui Hyperion, dorinta careia i se opune demiurgul, “Dumnezeu”. Luceafarul va ramane deasupra acestei zone, in care nu exista succesiune de generatii, de nasteri si morti, “intr-un cuvant nu exista timp”.
Poemul Luceafarul sintetizeaza izvoarele de inspiratie eminsciana:izvoarele folclorice (Fata din gradina de aur, basmul cules de germanul Richard Kunisch), motivul zburatorului; izvoare filozofice - filosofia lui Arthur Shopenhauer in legatura cu genul si omul comun; izvoare mitologice - mitologia greaca, indiana, crestina si izvoare biografice - propria experienta de viata a poetului. Izvoarele mentionate stau la baza intregii creatii eminesciene.
Pornind de la ideea ca, prin Luceafarul, Eminescu se intrece pe sine, Tudor Vianu, intuind in poem, “o sinteza a categoriilor lirice mai de seama ale creatiei poetului”, preciza (in Studii de literatura romana): “Daca moartea ar voi ca in noianul vremurilor viitoare intreaga opera poetica a lui Eminescu sa se piarda dupa cum lucru s-a intamplat cu atatea opere ale antichitatii, si numai Luceafarul sa se pastreze, stranepotii nostri ar putea culege din ea imaginea esentiala a poetului”.
Idila terestra reprezinta implinirea aspiratiei spre fericire a perechii pamantesti, si nu o neputinta morala a Catalinei. Hyperion intelege si raspunde chemarii, lumina sa revasandu-se peste norocul fetei: “-Cobori in jos luceafar bland/ Alunecand pe-o raza,/ Patrunde-n codru si in gand, / Norocu-mi lumineaza !”.
Astfel, poemul dezvolta, ca si alte creatii eminesciene, motivul iubirii care eternizeaza. Aici, iubirea neinteleasa este datorata incapacitatii femeii de a retine sensurile adanci ale patimii spre vesnicie. Zoe Dumitrescu-Busulenga fixeaza in studiul sau asupra lui Eminescu sensurile adanci ale poemului: “...rasplata jertfei sale: cunoasterea. Acum el va afla ca ingerul - simbol al desavarsirii, al puritatii - nu este in iubita, ci tot in el; ca el nu ar avea nevoie sa se inalte prin ea, ci ea, fiinta de lut, ar fi trebuit sa nazuiasca spre culmile spiritului pe care-l stapanea el”.
Constituita prin sinteza izvoarelor folclorice ale lirismului, cu cateva din marile directii ale poeziei si gandirii europene - sinteza savarsita intr-o structura creatoare purtand pecetea geniului - opera lui Eminescu, poet al visului cosmic si mitologic, isi are locul propriu atat in literatura romana, cat si in cea universala.
________________________________________________________________________________
Mihail Sadoveanu
Aprecieri introductive Mihail Sadoveanu, scriitor deosebit de prolific, lasa posteritatii o opera care se intinde pe o jumatate de secol, avand “amploarea unei intregi literaturi, a literaturii intregi a unui popor, ca si cea populara” (Garabet Ibraileanu) , indreptatind caracterizarea lui George Calinescu care aprecia ca “esenta operei lui Sadoveanu sta in dimensionalitate, in granduare”. Raportat la curentele literare, Mihail Sadoveanu a fost caracterizat de critica literara drept un realist cu viziune romantica si un romantic care aduce detalii ca un realist, un contemplativ.
Caracteristici ale prozei Sadoveanu este in primul rand un povestitor, in traditia unor ilustri inaintasi, Ion Neculce si Ion Creanga, remarcandu-se printr-o extraordinara capacitate de a se contopi cu lumea evocata, astfel incat un singur narator, autorul insusi, in postura unui adevarat rapsod, povesteste viata de azi sau din trecut participand afectiv la cele povestite si inplicand cititorul-ascultator la o asemenea participare afectiv-subiectiva ce nu puermite detasarea obiectiva, ci indeamna adesea la o reflectie meditativa asupra conditiei umane. Povestirea sadoveniana capata rezonante de poem sau balada, pastrand accente de revolta si un profund sentiment de nemultumire, generat de nevoia de libertate si demnitate a eroului sadovenian, care este adesea taranul roman intr-o infinitate de ipostaze, confirmand marturisirea autorului: “taranul a fost principalul meu erou”. Intr-o epoca in care se cultiva cu predilectie poezia citadina, Mihail Sadoveanu a imbogatit substantial traditia poeziei de inspiratie rurala. Eroii sadovenieni din povestirile de inspiratie rurala sunt oameni cu o anumita structura sufleteasca, oameni blajini si intelepti, cu un acut simt al dreptatii, al libertatii si demnitatii, aparatori ai unor principii etice fundamentale. George Calinescu considera ca “miscarile regresive” sunt o caracteristica a literaturii sadoveniene. Rabdatori in suferinta, taranii lui Sadoveanu tin vesnic in sufletul lor dureri nestinse si se retrag in mijlocul naturii, fugind de forte ostile, fie rabufnesc cu violenta implinindu-si dreptatea si mentinand nealterat sentimentul demnitatii umane. De altfel titlul volumului de povestiri din 1904, “Dureri inabusite” este sugestiv pentru retragerea in durerea interiorizata, devenita o taina ce greu se lasa dezvaluita, eroii izolandu-se in tacere si singuratate. Adevarul, dreptatea, demnitatea, iubirea patimasa alcatuiesc universul sufletului taranesc in povestiri dramatice ca: “In drum spre Harlau”, “Pacat boieresc”, “O umbra”, “Hotul”, “O poveste de demult” cuprinse in volumele “Dureri inabusite”, “Povestiri”, “O istorie de demult”. Sadoveanu neaga orasul, considerat ca un spatiu al instrainarii, in care eroii traiesc drame ale dezechilibrului sufletesc, in timp ce satul conserva cele mai valoroase elemente de spiritualitate romaneasca. In ceea ce priveste romanele lui Sadoveanu, George Calinescu le clasifica astfel: romane ale regresiunii, cu intriga lirica (“Apa mortilor”);romane patetice, cu intriga nestructurala (“Haia Sanis”); romanul miscarilor milenare, cu intriga antropologica (“Baltagul”); romanul nemiscarii milenare, cu intriga mitologica (“Noptile de Sanziene”). Tendinta de retragere din fata civilizatiei moderne alienate este evidenta si in romanul istoric sadovenian. Creator al romanului de evocare istorica in literatura romana, Sadoveanu asociaza trecutului natura, folclorul, filozofia populara, care se regaseste in permanenta in fundalul istoric. Cunoscator al cantecelor batranesti, al legendelor si al baladelor, scrierile de evocare istorica sadoveniana sunt constructii baladesti. Sadoveanu reconstituie mitica varsta a inceputurilor (“Creanga de aur”), vremurile de glorie ale domniei lui Stefan cel Mare (“Fratii Jderi”), decaderea falnica a tarii in timpul Ducai Voda (“Zodia cancerului”). Preocupat de figura celui mai stralucit voevod al nostru, Sadoveanu scrie trilogia “Viata lui Stefan cel Mare”, avand ca reper evocarea unui moment din istoria nationala, legat de domnia lui Stefan cel Mare, in vremea caruia Moldova cunoscuse apogeul infloririi economice, spirituale, maximum de stabilitate, trilogia valorificand nu numai cronicile moldovene si in mod deosebit “Letopisetul Tarii Moldovei” de Grigore Ureche, ci si creatia folclorica, oglindind figura marelui domn. Se simte mereu o existenta pe doua taramuri: real si fantastic, o atmosfera miraculoasa si legendara in care se proiecteaza o lume viteaza, mareata, care dezvaluie tainele naturii si ale oamenilor. O spiritualitate autohtona traieste in preajma padurii, muntelui, cu practici primitive. Istoria este proiectata in fantastic si monumental. Considerat de Garabet Ibraileanu “cel mai mare poet si pictor din literatura romana”, Sadoveanu prin intreaga sa opera dezvaluie frumusetea si armonia peisajului natural romanesc, adanca comuniune a omului cu natura.
Concluzionand se poate afirma ca dincolo de marile teme ale creatii sadoveniene: viata satului romanesc, evocarea trecutului istoric, natura, targul de provincie monoton si asfixiat, teme care se regasesc in toata creatia sadoveniana caci “ele se repeta in varietate” (George Calinescu), tot farmecul lui Sadoveanu, ca artist, sta in naratie, vocatia lui fiind aceea de povestitor. Prezentul este o realitate adesea trista, care are ca fundal o alta realitate, un trecut devenit obiect de filozofare si contemplatie. Din perspective ca acestea, scriitorul aude vocea lucrurilor si descifreaza tacerea oamenilor, practica plasticizarea fabulosului si transpune realul in legenda. In esenta, arta lui Sadoveanu, de natura simfonica, se releva intr-o viziune totala a istoriei si a luminii.
de Mihail Sadoveanu
Idei principale:
- baza romanului o constituie cronicile lui Grigore Ureche – Letopisetul Tarii Moldovei si Ion Neculce – “O sama de cuvinte”, dar si un vast material despre Stefan cel Mare adunat de la predecesori: Alecsandri (Altarul Monastirei Putna, Dumbrava Rosie), Delavrancea – Apus de soare.
- Sadoveanu scrie inainte “Viata lui Stefan cel Mare”.
- Romanul este un roman istoric, dar totodata, epopee, cronica, legenda si roman realist.
- Este o imbinare de genuri; de basm si balada, de credinte vechi
- Reconstituirea realista se realizeaza prin fabulos
- Cuprinde trei volume: Ucenicia lui Ionut, Izvorul Alb, Oamenii Mariei sale.
Cartea se deschide cu descrierea hramului de la Manastirea Neamt, unde multimea asteapta infrigurata sosirea lui Stefan. Atmosfera este de multumire si echilibru. Tara are drumuri asezate, dregatorii, proprietatile sunt asigurate prin danii si urice. In centrul cartii sta familia comisului Manole Par-Negru, ai carei fii au indeletniciri dintre cele mai diferite.
Manole Par-Negru, boier de tara, necarturar dar credincios domnitorului sau, fusese comis al raposatului Bogdan-voievod. Boierul de la Timis se ingrijeste de sporirea hergheliilor domnesti. Pe de alta parte, comisul cel batran este sfetnic luminat si un luptator viteaz in batalii. Infruntand cu cele saisprezece steaguri ale sale pe turci, el moare eroic in lupta de la Vaslui, asigurand o biruinta rasunatoare.
Simion, primul fecior al lui Manole, e viteaz si chibzuit, dar inchis in sine. Este si el un mare luptator. In episodul din Polonia cand o elibereaza din mainile rapitorilor pe Marusca, devenita sotia sa, ca si in apriga inclestare de la Vaslui, unde va cadea alaturi de Manole comisul, Simion isi arata marile lui calitati de om de actiune.
Dezamagit din dragoste, Nicoara, alt fiu al comisului, ia drumul manastirii, devenind calugarul Nicodim. Mezinul Ionut i se adreseaza cu o formula de reverenta curioasa: “badita Nicoara si cuvioase Nicodime”. Carturar si sfetnic al familiei, Nicoara isi petrece viata “intru mahnire si cartile sfinte”.
Satisfacut cu rangul de al doilea comis, Cristea sta sub influenta frumoasei Candochia, fiind ispitit la un moment dat sa dea crezare boierilor uneltitori impotriva domniei.
Damian, negutator pribeag la Liov, pretuieste mai mult averea decat spada. Din Polonia sprijina totusi politica lui Stefan, instiintandu-l asupra problemelor curente.
Junele Inut – expansiv si viteaz, un Fat-Frumos cuceritor, dupa cum spune batrana cu ghiocul (aparitii care tind spre basm) : Mai uita-te o data la mine, ca sa ma fac iar tanara. Semet si neostenit, el se angajeaza in actiuni indraznete, care-i creaza un fel de legenda. In momentul chemarii lui la curte, pentru a-si incepe ucenicia, tanarul apare pe un harmasaras pag, gata de fapte mari : Abia ii infiera mustata. Purta contas de postav albastru de Flandra, ciubote de marochin ros si jungher la cingatoare. Avea cusma plecata pe o spranceana si zambea primaverii. Sangele lui clocoteste, dornic de ispravi ; in acel copil e praf de pusca remarca fratele sau vitreg, calugarul Nicodim. Stie sa fie bezmetic si prietenos. Era fluture, flacara, schimbator ca un pui, pui de demon. Cunostea manuirea armelor si mestesugul vanatului ; indranea sa incalece armasarii cei mai temuti. In lupte era conducator iscusit iar cu timpul si-a dezvaluit si calitati de diplomat, aducand stiri pretioase de la Stambul. Este supranumit Jder cel mititel si sta, in toata trilogia, in primul plan al evocarii.
Celelalte personaje
In clipele grele pentru tara Stefan se sfatuieste cu arhimandritul Amfilohie Sendrea, ruda apropiata, om de cultura bizantina, ca si domnitorul. Hotararea domnului de a schimba lucrurile, asezand domnia pe temelii noi, gaseste incuviintarea arhimandritului : Trebuiesc, stapane, boieri si dregatori tineri, care au crescut intru credinta si frica domniei tale. Ridicand boierime noua… iti gasesti si ostenii care sa umble cu vrednicie inainte, nu sa-si caute papucii in urma.
Un portret mai conturat ca altele este cel al comisoaiei Ilisafta, mama fratilor Jderi. Vioiciunea jupanesei de la Timis denota o inteligenta sclipitoare ; sub asprimea ei e multa gingasie – nu se afla in acea parte de tara suflet mai blajin decat al comisoaiei.
Ceilalti oameni ai mariei sale sunt oameni simpli ca starostele Nechifor Caliman – razes, este un mosneag uscat si darz… Avea semn domnesc la caciula si in mana dreapta toiag si toporisca. In fata lui Voda starostele se fuduleste cu multa umilinta, povestind cu umor. Cei sapte feciori ai lui sunt toti vanatori in slujba domnitorului. Voinici si de isprava, ei sunt aparitii de basm. Pe doi dintre ei, cu care discuta Ionut, acesta ii vede ca personaje de basm, zicandu-le Sfarma-Piatra si Stramba-Lemne.
Desfasurarea epica
In primavara anului 1469 Stefan este asteptat de o mare multime de oameni la manastirea Neamtului. In intampinarea voievodului au venit oameni din toate partile – Gramezile de oameni prinsera a se misca nelinistite.
Jder cel mititel, fiul mezin al comisului, vesteste ca alaiul domnesc se apropie. Domnitorul se arata poporului cu inima deschisa ; politica voievodului se baza pe increderea ce i-o aratau acesti oameni.
Fratii Jderi aveau cu totii pe obraz, sub coada pleopei stangi, acel semn oval, cat ai pune degetul cel mare, impodobit cu par de culoarea jivinei a carui porecla o purta comisul.
Cel mai mic dintre frati va fi destinat din porunca domneasca uceniciei la curte pe langa oamenii de arme, pentru a deprinde mestesugul strategiei si a se obisnui cu greutatile vietii de ostean. Aceasta este semnificatia primului volum al trilogiei. Scoala razboiului este in realitate scoala vietii, caci, impresurata de dusmani, tara trebuie aparata.
Figura domnitorului este vazuta in momente caracteristice : calatorind prin tara, facand judete, intalnindu-se cu dregatorii, conducand ostirea sau examinandu-si constiinta in clipe de meditatie. Tara Moldovei cunoaste belsug de roade si vanat. Renumele cailor a trecut peste hotare. Despre faimosul Catalan se spune ca, asemenea cailor din basme, poarta noroc domnitorului – si dusmanii stiu asta. Se si zvoneste ca niste iscoade ar incerca sa rapeasca din grajdurile de la Timis calul alb cu tinta in frunte al lui Voda. Dar comisul cel batran si Simion, impreuna cu altii, descopera la timp pe vrajmas.
Ionut freamata pentru frumoasa jupaneata Nasta, fiica unui boier din tara de sus, de care se simte atras si tanarul sau prieten Alexandru, vlastar domenesc si frate de cruce. Invazia tatarilor pune capat dragostei, caci, luata in surghin, jupanita Nasta va fi inchisa intre zidurile Cetatii Albe. Dand dovada de eroism, angajat intr-o lupta disperata, Ionut nu reuseste totusi s-o descopere. Tanara fata nu mai era acolo. Cuprinsa de mahnire se aruncase in mare din corabia ce-o ducea la Stambul.
Stefan gaseste timp, in ciuda razboaielor, sa-si refaca viata de familie. Cateva episoade din cel de-al doilea volum sunt dedicate casatoriei cu Maria de Mangop, coboratoare din imparatii bizantini. Pe alt plan se desfasoara dragostea dintre Simon Jder si sprintena Marusca, fiica tainuita a domnitorului. Rapita de jitnicerul Niculaies Albu, nepot al unui boier fugit la lesi, Marusca e dusa cu sila in Lehia. In tentativa reusita de a o salva pe Marusca Jderii isi arata inca o data iscusinta.
De o parte e prezentat si cadrul natural, de o frumusete mareata. Voievodul participa la o vanatoare domneasca la Ivorul Alb, cautand nu atat vanatul obisnuit cat singuratatea unde salasluieste bourul cel tare, locurile legate de amintirea unor vechi traditii.
Tara Moldovei statea de veghe. Trimis de domnul sau, Ionut a patruns in tainele politicii otomane, aducand de la Constantinopol stiri pretioase despre intentiile expansioniste ale Sultanului. Stefan Voda si tara vor infrunta, in ce-l de-al treilea volum, Oamenii Mariei Sale, pericolul turcesc. Toata tara ia parte la lupta, direct sau indirect, ostirea moldoveneasca rezistand impotriva mult mai numeroasei armate turcesti, formata din luptatori de profesie, mercenari. Batalia de la Vaslui din 1475 demonstreaza ca nu multimea luptatorilor, ci patriotismul hotaraste victoria. Explicatia victoriei lui Stefan consta in sprijinul nepretuit din partea poporului. Dand pamant taranilor, facandu-i razesi, (eliberarea din iobagie), domnitorul si-a asigurat osteni devotati : oamenii Mariei Sale.
Figura lui Stefan cel Mare
In realizarea portretului lui Stefan cel Mare Sadoveanu culege marturii din cronici si izvoare straine dar si din legendele folclorice, numeroase : Se vorbeste prin sate despre maria sa ca-i om nu prea mare de stat, insa groaznic cand isi incrunta spranceana ; sunt relevate trasaturi, indirect, din clasicul portret schitat de Grigore Ureche. Se vorbeste ca Maria sa are pecete pe bratul sau drept si legamant sfant. Intrand in al patruzecilea an al varstei, stralucitul chip al domniei era in culmea barbatiei. Ca trasatura dominanta, se remarca o puternica vointa. Avea o puternica strangere a buzelor si o privire verde taioasa. Viteazul om de arme impune respect si admiratie. Desi scund de statura, cei dinaintea sa, opriti la zece pasi, pareau ca se uita la el de jos in sus.
In momentele grele, boierii sunt cuprinsi de panica ; in aceleasi imprejurari maria sa pare de bronz, izbutind sa-si tie, sub zambetul batjocoritor din afara, zbuciumul launtric. Voievodul feudal cultiva virtutile cavaleresti : cinstea, generozitatea. In juru-i el vrea inimi arse de credinta, acest fapt atragand, ca drept rasplata, bunatatea domneasca. Loialitatea trebuie sa asigure biruinta in bataliile jertfei pe care domnia sa urma sa le viseze in nopti de neliniste. In actiunile sale domnitorul se sprijina pe devotamentul oamenilor din popor.
Cu toate contrastele, el nu pierde din aureola sa : semet si generos, impulsiv si drept, personajului descris de Sadoveanu ii sunt specifice energia si gravitatea.
In convorbirile cu solii venetieni conducatorul politic priveste evenimentele cu patrundere, in spirit realist : Sunt in lume crai si imparati: puterea lor e slabiciune daca nu inteleg de ce rasare si asfinteste soarele. Expansiunea turceasca putea fi oprita, crede el. Eu socotesc ca puterea lui Sultan Mehmet e mare, insa n-o cred nebiruita. Pentru victorie ar fi fost nevoie de o coalitie puternica. Sa ne inarmam pe dinauntru cu credinta tare, dar pe dinafara sa nu uitam a pune zale si a tinea in mana sabie ascutita. Logica strategului, apreciata de solii straini, arata ca omul de arme a baut din apa intelepciunii din aceeasi fantana din care s-a adapat apusul. Stefan avea cultura bizantina.
Tara bantuita si saracita de rai trebuia salvata. Clarvazator, Stefan intelege sa dea multimilor dreptatea de care erau insetate. El a fost barbatul cel dorit de morti si asteptat de vii. Bratul mariei sale a lovit, a stapanit si a calauzit (…) . A prigonit pe lotri ; a batut peste falci pe dusmani, a grabit sfarsitul vicleniilor. Aceste cuvinte exprima esenta portretului.
Miticul si balada
Credintele si datinile moldovenilor ni se dezvaluie permanent, pe tot parcursul romanului. Elemente de mit, basm, laolalta cu traditiile transmise din vremuri indepartate se integreaza in viata de zi cu zi. Existenta oamenilor se desfasoara dupa calendarul crestin dar este mai potrivita mai ales dupa ritmul naturii, cu care oamenii sunt infratiti : boncaluitul cerbilor, plecarea cocorilor, cand plezneste splina porcilor, sunt toate cunoscute printr-o stiinta veche de cand lumea. Cand cocosii canta cu glas schimbat de spaima, sapte nopti cu pliscurile intoarse spre rasarit, se cutremura pamantul. Atunci, in numarul berbecului, dupa cum citeste dascalul Pamfil in gromovnicul lui, va fi vrajba si taiere intre imparati.
Mos Irimie, la care Ionut poposeste, e un morar ciudat ; avea un copil care iesise dintr-un ou parasit, clocit de morar timp de noua saptamani la subsuoara stanga. Il creste Tartorul si-l trimite din cand in cand lui Irimie. Amanuntele sunt de o bizanterie extrema – apoi ni se mai spune ca oul era primit de morar de la un iepure.
Pe langa aceasta staruie in roman povesti miraculoase, femeile incearca, prin practici magice, sa influenteze destinul : Toata ziua umbla femeile aicea la Timis cu visuri, descantece, bobi si vraji. De pilda nana Chira, o vestita vrajitoare are papusi de ceara cu ochii semincioare de mac in care ghiceste destinul oamenilor.
Apoi, cand Ionut intarzie noaptea pe drum, Ilisafta evoca tot felul de intamplari si fantasme, duhuri, care i-ar putea pune viata in pericol. Insa mai multa spaima e pentru cele auzite, decat pentru cele vazute.
Miraculosul tine si de spiritualitatea epocii medievale. Onofrei Caliman povesteste de un camp lung in care umblau mistreti negri in ciurde ; in urma lor umblau calareti fara cap ; deasupra cerul era innegrit de corbi. Ionut este infricosat cand trece pe langa zidurile cetatii Neamtului – este convins ca aici salasluiesc duhuri, caci multi le-au auzit chemand. Oamenii se apara aprinzand focul, vorbindu-le cailor, cantand (Ionut se apara cantand impotriva nalucilor provocate de belsugul si taria miresmelor).
Samoila si Onofrei … se duceau cu graba spre sesul Moldovei si taceau… avand stiut ca-i primejdie sa slobozi cuvant la miezul noptii… Atuncea pasesc pe iazuri stemele, ca niste muieri subtiratice infasurate in borangicuri aurii.
In roman apar cai nazdravani : Catalan, calul lui Stefan a nechezat de trei ori si batalia de la Baia a fost castigata.
________________________________________________________________________________
MIHAI EMINESCU
poet na\ional ]i universal
iracolul eminescian a stat insa in faptul de a fi dobandit o limba in acelasi timp noua si proaspata”. Pentru aceasta, spune Tudor Vianu, “Eminescu n-a trebuit sa se lupte cu limba, asa cum au facut unii din emulii sai de mai tarziu. I-a fost de ajuns sa se aseza in curentul limbii si sa-si inalte panzele in directia in care sufla duhul ei”.
Creator pentru care poezia nu este un exercitiu exterior, ci un mod profund de existenta, Eminescu nu putea sa nu-si puna problemele esentiale ale artei scrisului, sa nu se intrebe in legatura cu menirea sa de poet si cu sensul artei sale. Aceste chestiuni nu au luat insa la el forma unor docte teoretizari, ci, cu exceptia unor articole, au imbracat vesmantul insusi al poeziei, in creatii avind, in totalitate su partial, caracter de arta poetica.
Trei idei fundamentale domina conceptia despre poezie a lui Emindescu: 1) necesitatea absoluta ca poetul sa aiba ideal inalt, ceea ce exclude compromisul, scrisul in vederea obtinerii unor avantaje materiale; 2) necesitatea unei perfecte concordante intre continutul ideatic si forma expresiei poetice si 3) in raport cu natura, arta nu trebuie sa fie o simpla copie, ci o transfigurare a lumii reale intr-o lume fictiva, rod al geniului poetic.
Specificul unei literaturi nationale este reprezentat de inglobarea tuturor operelor valoroase creeate de scriitorii unui popor, de-a lungul timpului. Cele mai importante teme care se situeaza in specificul national al creatiei eminesciene sunt: natura, folclorul si istoria. In plan national, Eminescu este exponentul nedesmintit al pamantului nostru, “este expresia integrala a sufletului romanesc” (N. Iorga).
In cadrul literaturii universale patrund numai operele care intr-o forma artistica desavarsita exprima teme si motive majore in literatura nationala dar mai ales universala: lirica de meditatie sociala (Memento mori, Junii corupti,Ai nostri tineri, Epigonii, Imparat si proletar, Scrisoarea I), lirica iubirii si a naturii ( Floare albastra, Dorinta, Craiasa din povesti, Calin),precum si motive din filozofie (Luceafarul, Scrisoarea I, Memento mori).
Prin creatiile sale, Eminescu ne inalta in universalitate, stapanind universul cuvantului poetic.
Viata lui Eminescu este una exemplara. Nu este viata unui sfant si nici a unui erou in sensul consacrat de biografiile care idealizeaza. Este viata unui geniu care a trait permanent cu privirea atintita spre inaltele idealuri: de arta, de cunoastere, nationale, de puritate sufleteasca si de daruire, care a trait aproape exclusiv prin si pentru opera sa, neacceptand compromisuri si daruind acestor idealuri tot ce avea mai bun in propria fiinta, pana la negarea de sine.
Au mai putina importanta data precisa si locul nasterii poetului, daca a fost 20 decembrie 1849 sau 15 ianuarie 1850, la Botosani sau la Ipotesti. Are insa importanta copilaria, fascinata de padure, de basme, de doine. Au importanta toate peregrinarile sale prin tara, care l-au facut, inca adolescent, sa cunoasca aproape toate tinuturile romanesti, cu oamenii, graiul si traditiile lor istorice si culturale. Studiile de la Cernauti si mai cu seama cele de la Viena si Berlin ne prezinta un Eminescu insetat de cunoastere, un pasionat al lecturii, nu in vederea obtinerii unor posturi bine remunerate ori a unor titluri academice, pe care nu le-a obtinut, de altfel niciodata, ci numai din dorinta de a-si imbogati mintea. Datele astfel acumulate, cunoasterea temeinica a vechilor carti romanesti, rezultand astfel, o asimilare aproape completa a istoriei neamului nostru, s-au integrat organic in opera sa.
Activitatea de revizor scolar a lui Eminescu, precum si aceea de ziarist la Curierul de Iasi si mai ales la Timpul scot la lumina spiritul sau de dreptate si altruismul, generozitatea totalei daruiri de sine in sustinerea unei idei de interes general.
Franturi din portretul lui Eminescu se reflecta in propria opera. O bine cunoscuta postuma releva timpuria sa dragoste pentru natura:
“Fiind baiet, paduri cutreieram / Si ma culcam ades langa izvor,/ Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam / S-aud cum apa suna-ncetisor; / Un freamat lin trecea din ram in ram / Si un miros venea adormitor. / Astfel ades eu nopti intrege am mas, / Bland inganat de-al valurilor glas.”
Ecoul unei regretate si remediabil trecute copilarii rasuna in sufletul poetului cu amintirea multimii de basme si traditii populare care i-au fermecat primii ani de viata si au lasat urme puternice in opera sa:
“Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri / Si niciodata n-or sa vie iara, / Cacinuma-ncanta azi cum ma miscara / Povesti si doine, ghicitori, eresuri // Ce fruntea-mi de copil o-nseninara, / Abia-ntelese, pline de-ntelesuri-.”
Conceptia lui Mihai Eminescu despre poezie si misiunea poetului se cristalizeaza nu in studii sistematice ci in intreaga sa opera. Mentionam, insa si cateva dintre creatiile sale in care intalnim atat idei din poetica romantica pasoptista, cat si din filozofia geniului solitar:Oda (in metru antic), Epigonii, Glossa, Criticilor mei, Icoana si privaz, Eu nu cred nici in Iehova, Odin si poetul, Iambul, Numai poetul...,In zadar in colbul scolii etc.
Eminescu se situeaza singur in categoria scriitorilor romantici - in poezia Eu nu cred nici in Iehova: “Nu ma-ncantati nici cu clasici,/ Nici cu stil curat si antic- /Toate-mi sunt deopotriva, // Eu raman ce-am fost: romantic”.
Prin Glossa, Eminescu se inscrie in clasicitate: pretuirea artei antice, promovarea idealurilor de bine, frumos, adevar, echilibru, prefectiune, claritatea stilului. Imposibilitatea unei integrari intr-o lume mediocra il face pe poet sa rosteasca sarcastic: “Privitor ca la teatru. Tu in lume sa te-nchipui: /Joace unul si pe patru / Totusi tu ghici-vei chipu-i,/ Si de plange, de se cearta, / Tu in colt petreci in tine / Si-ntelegi din a lor arta / Ce e rau si ce e bine”.
In Epigonii defineste poezia in antiteza cu stiinta: “Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita / Unor lucruri nexistente; carte trista si-ncalcita, / Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra. / Ce e poezia? Inger palid cu priviri curate,/ Voluptos joc de icoane si cu glasuri tremurate, /Strai de purpura si aur peste tarana cea grea”. In conceptia eminesciana, poezia este o creatie pura, curata, un joc de imagini si sunete, o transfigurare a realului, o posibila proiectie a perfectiunii in eternitate.
Semnalam conceptia eminesciana in ceea ce priveste legatura artei cu viata (In zadar in colbul scolii, Criticilor mei): ”E usor a scrie versuri / Cand nimic nu ai a spune” sau : “Nu e carte sa inveti / Ca viata s-aiba pret - / Ci traieste, chinuieste / Si de toate patimiste / S-ai s-auzi cum iarba creste.”
Se autodefineste in Iambul : “De mult ma lupt catand in vers masura” sau in Oda (in metru antic) : “De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, / Pe-al meu propriu rug , ma topesc in flacari.../ Pot sa mai reinviu luminos din el ca / Pasarea Phoenix?”.
Visul de nemurire, comparabil cu zborul pasarilor, este exprimat sublim in poezia testamentara, arta poetica Numai poetul.., comparabila cu Testamentul lui Ienachita Vacarescu: “Lumea toata-i trecatoare / Oamenii se trec si mor / Ca si miile de unde, / Ce un suflet le patrunde, / Treierand necontenit / Sanul marii infinit.// Numai poetul, / Ca pasari ce zboara / Deasupra valurilor, / Trece peste nemarginirea timpului: / In ramurile gandului,/ In sfintele lunci, / Unde pasari ca el / Se intrec in cantari”.
Aceste motive apartin unor curente de idei de circulatie universala, dar geniul poetului, modelul sau inegalabil de interpretare, este omniprezent.
Dragostea si natura sunt teme romantice permanente in creatia lui Eminescu. Ele sunt de o mare inportanta pentru statutul dualist al poetului (national si universal) deoarece imbina cu succes lirica binecunoscuta a dragostei, cu cea a naturii, dar nu a unei naturi impersonale, generalizate, ci cu un puternic caracter national. Natura cunoaste la Eminescu doua ipostaze: una terestra si alta cosmica. Natura terestra se manifesta la Eminescu in rotirea vesnica a anotimpurilor.
Natura este umana, ocrotitoare, calda, intima sau trista, rece, in deplina concordanta cu starile sufletesti ale poetului.
G. Ibraileanu atrage atentia asupra faptului ca: “In privinta sentimentului naturii si a picturii ei, vom observa ca in prima faza Eminescu este mai obiectiv, mai dezinteresat. E drept, el nu are nici un pastel, nici o poezie consacrata numai naturii. Dar cum am vazut in poeziile lui de dragoste subiectiva, natura adesea - daca nu primeaza - e pe acelasi plan cu dragostea. Iar poezia obiectiva, unde natura e un cadru, cadrul ia proportii intinse, ca de pilda in Calin, in partea finala. In faza a doua, natura e intotdeauna in functiune de sentiment, si foarte adesea expresia starilor de suflet. In orice caz este cadrul strict necesar al vietii.
M. Eminescu este insa unul dintre marii poeti ai evocarii spatiului cosmic. Mentionam cateva momente relevante din literatura si cultura universala, avand in vedere ca si cosmicul ca si timpul sunt teme prezente in creatia eminesciana: Epopeea creatiunii lumii, din literatura asirobabiloniana, Hesiod - Teogonia (nasterea zeilor), in literatura graca; Imnul creatiunii Rig-Veda (in traducere de Mihai Eminescu), in literatura indiana; Lucretiu - Despre natura lucrurilor si Ovidiu - Metamorfoze - in literatura latina; Victor Hugo - Crestinismul - in literatura franceza si Mihai Eminescu - Rugaciunea unui dac , Scrisoarea I, Luceafarul - in literatura romana.
La M. Eminescu se intrepatrund motive si stari sufletesti, precum: apa, codrul, teiul, izvorul, luna, stelele, floarea albastra, cornul, luceferi, extazul, duiosia, luciditatea, exaltarea, sarcasmul, revolta. Dragostea cunoaste dimensiuni, de la suferinta, iubiri pierdute: Si daca..., Floare albastra, Lacul, Pe langa plopii fara sot, la dragostea fara speranta: De cate ori, iubito..., Daca iubesti fara sa speri, Sara pe deal, la dragostea implinita: Calin, Povestea teiului, De ce te temi.
In evocarea dragostei, natura este bogat colorata: flori de tei, trandafiri rosii, nuferi galbeni, flori albastre, romanite, ceea ce da o nota luminoasa in care olfactivul, vizualul dau mister dragostei. Natura se intuneca si ea, marea devenind leaganul somnului si al mortii, codrul - imparat slavit.
G. Calinescu situeaza natura - ca peisaj - in Moldova. Simbolul unor motive este revelator: teiul sfant - mireasma imbatatoare; singuratatea - plopul; copilaria- ciresul, nucul, marul; iubirea juvenila - liliacul; rusticitatea - salcamul. Apare, in poezia eminesciana, o vegetatie lacustra: rachita, dalia, nufarul. Fauna, in schimb, este saraca: calul (alb, negru), cerbul, ciuta, pasari, fluturi. Natura apare in ipostaza feminitatii - iubita, logodnica, mireasa, plansul apei.
Tudor Vianu subliniaza faptul ca Eminescu, ca si Leopard si Vigny, se refugiaza in natura si “aceasta nu ramane fara ecou la durerile lui”.
Floarea albastra, inmiresmata de tinerete si de gratie, adreseaza invitatia vicleana la iubire visatorului care uita de viata fugara, in cele mai inalte ganduri care-l abstrag, contrapunandu-i vraja codrului, luminisul secret, refugiu pentru schimbul de sarutari. Tonul invitatiei de dragoste este inconfundabil in Floare albastra. In poezia Lasa-ti lumea se identifica “labirintul iubirii” pe care poetul ar dori sa-l strabata alaturi de iubita, pe cararile intortocheate ale padurii batrane, sub scanteia astrelor. In Dorinta se sugereaza “o scufundare afara din timpul istoric”, in sanul vesnic al pamantului, “pentru a atinge o pace care este foarte blanda figura a mortii”. Visul de dragoste se modeleaza aici “dupa cantecul izvoarelor singuratice si dupa mangaietoarea cadenta a vantului, dezvaluind sufletului esenta misterioasa a vietii universale, strabatuta de sufletul invizibil - boare, suflet, gand: “Vom visa un vis ferice, / Ingana-ne-vor c-un cant / Singuratece izvoare ,/ Blanda batere de vant, // Adormind de armonia / Codrului batut de ganduri ,/ Flori de tei de-asupra noastra / Or sa cada randuri-randuri”.
In poezia Si daca..., iubita este prezenta in ramura care bate in geam, in plopii care se leagana, in stelele care licaresc in vant, pentru a descoperi luna deasupra lacului: “Si daca ramuri bat in geam/ Si se cutremur plopii, /E ca in minte sa te am /Si-ncet sa te apropii”.
Peste varfuri, exprima dorul in “esenta lui cea mai pura - nazuinta catre implinire pe care noi o cautam aici pe pamant, fara a ajunge vreodata la ea, caci a o atinge ar insemna a realiza “Absolutul” ”.
De la drama sentimentala din adolescenta, din 1866, si pana la liedurile de iubire cu care s-a intors in coloanele de debut ale Familiei din 1883 cu: S-a dus amorul..., Cand amintirile...,Adio, Ce e amorul?, Pe langa plopii fara sot..., Si daca... “poezia de iubire a lui Eminescu a trecut prin toate treptele divinei comedii dantesti. Ea a cunoscut infernul, purgatoriul, paradisul”.
Titu Maiorescu atragea atentia asupra acestui fapt inca din 1889: “Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se pot aplica lui Eminescu in acceptiunea de toate zilele. Ca si Leopardi in Aspasia, el nu vedea in femeia iubita decat o copie imperfecta a unui prototip nerealizabil” . De aici Luceafarul cu versurile de la sfarsit: “Ce-ti pasa tie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?// Traind in cercul vostru stramt / Norocul va petrece. / Ci eu in lumea mea ma simt / Nemuritor si rece”.
Meditatia istorica si satira sociala in poezia eminesciana sunt dominate de caracterul meditativ, elegiac si satiric.
Elelgiacul se identifica mai ales in marile poeme Memento mori, Egipetul, Muresanu. Imparat si proletar .Ideea laitmotiv este cea a raului, a rautatii: “samburele lumii-i eterna rautate”. Raul este conservat, formele se schimba, dar raul a ramas.
Statutul de national, descoperit in meditatia istorica, se impleteste si aici cu cel universal, omniprezent in satira sociala si temele filozofice.
Viziunea satirica se releva in poezii cum sunt: Junii corupti, Epigonii, Ai nostri tineri, Scrisoarea I, Scrisoarea II, Scrisoarea III, Criticilor mei, Glossa.
Memento mori trece in revista istoria omenirii pe epoci - de la cele mai vechi pana la caderea lui Napoleon. “Mai putin epic ca Legenda secolelor a lui V. Hugo - spune Perpessicius -, poemul realizeaza aceasta succesiune a civilizatiilor acoperite de nisip, intr-un registru descriptiv, in largi panouri evocatoare”. Poemul cuprinde 1302 versuri - dovedind predilectia poetului pentru creatii dintre cele mai extinse.
In Scrisoarea III Eminescu realizeaza o ampla meditatie asupra trecutului din perspectiva prezentului si a prezentului din perspectiva trecutului, geniul fiind aici reprezentat de omul politic.
Oprindu-ne succint asupra temei Folclorul, izvor de inspiratie la Eminescu, aducem ca argument, in deschidere, aprecierea lui G. Calinescu, apreciere care fixeaza tiparele creatiei poetice, din perspectiva legaturii poetului cu literatura populara: “Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si, cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism poporan”.
Si tot G. Calinescu, sublinia faptul ca poezia Revedere este poezia cu cea mai fireasca infatisare poporana, care cuprinde idei culte inalte. “Codrul vorbind este un mit desavarsit, fiindca simbolul poetic pe care-l contine (inertia indiferenta a spetelor) starneste peste tot procesul intelectual”.
In Ce te legeni...,poetul da expresie sentimentului singuratatii, sentiment provocat de scurgerea timpului, de trecerea vremii”.
Capodoperele eminesciene Scrisoarea I, Glossa,si Luceafarul pun in valoare marea capacitate de sinteza filozofica si de creatie, ceea ce a determinat variate analize, unele exhaustive, altele partiale.
Teme aproape comune: conditia omului de geniu, cosmogonia, timpul si mai ales perfectiunea artistica, constituie laitmotivul creatiilor mentionate.
Scrisoarea I, poem cu o structura romantica, filosofica, abordeaza relatia omului de geniu cu timpul si societatea marginita, nasterea, evolutia si dramatica previziune a stingerii sistemului cosmic.
Poemul releva dubla ipostaza a omului de geniu, a cugetatorului - pe de-o parte, meditatia filosofica asupra marilor probleme, precum si satira determinata de relatia omului de geniu cu societatea incapabila de a intelege conditia geniului.
Se identifica in poem motive cum sunt: timpul, identitatea oamenilor in fata mortii, cosmogonia, conditia geniului.Ideile poetice se inscriu in contextul unor sentimente de dezavuare, compasiune si amaraciune. Tonul general este cel elegiac.
Si in Scrisoarea I se identifica o bivalenta a timpului: timpul cosmic - simbolizat de “luna” - care deschide si inchide poemul:”Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,/ iar din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate / De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe toate.// Intre ziduri, printre arbori ce se scutura in floare, / Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare !”.
Timpul muritor - simbolizat de “ceasornic”- deschide poemul : “Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare-/ Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare...”.Ceea ce retine atentia in mod deosebit in poem este nasterea si moartea cosmosului.
Cu poezia Glossa, capodopera de factura clasica, cu valoare gnomica, in care reflectiile si sentintele au gravitatea unor inscriptii, aduce in literatura noastra teme si motive cum sunt: timpul- cu dimensiunile sale: “fugit irreparabile tempus”, ”fortuna labilis” si ”vanitas vanitatum”: viata ca teatru, prezentul etern.
Si in poemul Luceafarul motivul timpului constituie principalul motiv de inspiratie.
Timpul “Domniei celei lungi”, echivalent cu Vesnicia, in Luceafarul se poate identifica in raportul dintre dorinta si timp, dintre vointa si miscare, cu un cuvant - devenirea: “Nasterea timpului coincide cu dorinta de viata in Luceafarul”. Devenirea nu poate insa exista in infinitul imobil, in “eterna repetare ciclica”. Dorinta lui Hyperion, dorinta careia i se opune demiurgul, “Dumnezeu”. Luceafarul va ramane deasupra acestei zone, in care nu exista succesiune de generatii, de nasteri si morti, “intr-un cuvant nu exista timp”.
Poemul Luceafarul sintetizeaza izvoarele de inspiratie eminsciana:izvoarele folclorice (Fata din gradina de aur, basmul cules de germanul Richard Kunisch), motivul zburatorului; izvoare filozofice - filosofia lui Arthur Shopenhauer in legatura cu genul si omul comun; izvoare mitologice - mitologia greaca, indiana, crestina si izvoare biografice - propria experienta de viata a poetului. Izvoarele mentionate stau la baza intregii creatii eminesciene.
Pornind de la ideea ca, prin Luceafarul, Eminescu se intrece pe sine, Tudor Vianu, intuind in poem, “o sinteza a categoriilor lirice mai de seama ale creatiei poetului”, preciza (in Studii de literatura romana): “Daca moartea ar voi ca in noianul vremurilor viitoare intreaga opera poetica a lui Eminescu sa se piarda dupa cum lucru s-a intamplat cu atatea opere ale antichitatii, si numai Luceafarul sa se pastreze, stranepotii nostri ar putea culege din ea imaginea esentiala a poetului”.
Idila terestra reprezinta implinirea aspiratiei spre fericire a perechii pamantesti, si nu o neputinta morala a Catalinei. Hyperion intelege si raspunde chemarii, lumina sa revasandu-se peste norocul fetei: “-Cobori in jos luceafar bland/ Alunecand pe-o raza,/ Patrunde-n codru si in gand, / Norocu-mi lumineaza !”.
Astfel, poemul dezvolta, ca si alte creatii eminesciene, motivul iubirii care eternizeaza. Aici, iubirea neinteleasa este datorata incapacitatii femeii de a retine sensurile adanci ale patimii spre vesnicie. Zoe Dumitrescu-Busulenga fixeaza in studiul sau asupra lui Eminescu sensurile adanci ale poemului: “...rasplata jertfei sale: cunoasterea. Acum el va afla ca ingerul - simbol al desavarsirii, al puritatii - nu este in iubita, ci tot in el; ca el nu ar avea nevoie sa se inalte prin ea, ci ea, fiinta de lut, ar fi trebuit sa nazuiasca spre culmile spiritului pe care-l stapanea el”.
Constituita prin sinteza izvoarelor folclorice ale lirismului, cu cateva din marile directii ale poeziei si gandirii europene - sinteza savarsita intr-o structura creatoare purtand pecetea geniului - opera lui Eminescu, poet al visului cosmic si mitologic, isi are locul propriu atat in literatura romana, cat si in cea universala.
________________________________________________________________________________
Mihail Sadoveanu
Aprecieri introductive Mihail Sadoveanu, scriitor deosebit de prolific, lasa posteritatii o opera care se intinde pe o jumatate de secol, avand “amploarea unei intregi literaturi, a literaturii intregi a unui popor, ca si cea populara” (Garabet Ibraileanu) , indreptatind caracterizarea lui George Calinescu care aprecia ca “esenta operei lui Sadoveanu sta in dimensionalitate, in granduare”. Raportat la curentele literare, Mihail Sadoveanu a fost caracterizat de critica literara drept un realist cu viziune romantica si un romantic care aduce detalii ca un realist, un contemplativ.
Caracteristici ale prozei Sadoveanu este in primul rand un povestitor, in traditia unor ilustri inaintasi, Ion Neculce si Ion Creanga, remarcandu-se printr-o extraordinara capacitate de a se contopi cu lumea evocata, astfel incat un singur narator, autorul insusi, in postura unui adevarat rapsod, povesteste viata de azi sau din trecut participand afectiv la cele povestite si inplicand cititorul-ascultator la o asemenea participare afectiv-subiectiva ce nu puermite detasarea obiectiva, ci indeamna adesea la o reflectie meditativa asupra conditiei umane. Povestirea sadoveniana capata rezonante de poem sau balada, pastrand accente de revolta si un profund sentiment de nemultumire, generat de nevoia de libertate si demnitate a eroului sadovenian, care este adesea taranul roman intr-o infinitate de ipostaze, confirmand marturisirea autorului: “taranul a fost principalul meu erou”. Intr-o epoca in care se cultiva cu predilectie poezia citadina, Mihail Sadoveanu a imbogatit substantial traditia poeziei de inspiratie rurala. Eroii sadovenieni din povestirile de inspiratie rurala sunt oameni cu o anumita structura sufleteasca, oameni blajini si intelepti, cu un acut simt al dreptatii, al libertatii si demnitatii, aparatori ai unor principii etice fundamentale. George Calinescu considera ca “miscarile regresive” sunt o caracteristica a literaturii sadoveniene. Rabdatori in suferinta, taranii lui Sadoveanu tin vesnic in sufletul lor dureri nestinse si se retrag in mijlocul naturii, fugind de forte ostile, fie rabufnesc cu violenta implinindu-si dreptatea si mentinand nealterat sentimentul demnitatii umane. De altfel titlul volumului de povestiri din 1904, “Dureri inabusite” este sugestiv pentru retragerea in durerea interiorizata, devenita o taina ce greu se lasa dezvaluita, eroii izolandu-se in tacere si singuratate. Adevarul, dreptatea, demnitatea, iubirea patimasa alcatuiesc universul sufletului taranesc in povestiri dramatice ca: “In drum spre Harlau”, “Pacat boieresc”, “O umbra”, “Hotul”, “O poveste de demult” cuprinse in volumele “Dureri inabusite”, “Povestiri”, “O istorie de demult”. Sadoveanu neaga orasul, considerat ca un spatiu al instrainarii, in care eroii traiesc drame ale dezechilibrului sufletesc, in timp ce satul conserva cele mai valoroase elemente de spiritualitate romaneasca. In ceea ce priveste romanele lui Sadoveanu, George Calinescu le clasifica astfel: romane ale regresiunii, cu intriga lirica (“Apa mortilor”);romane patetice, cu intriga nestructurala (“Haia Sanis”); romanul miscarilor milenare, cu intriga antropologica (“Baltagul”); romanul nemiscarii milenare, cu intriga mitologica (“Noptile de Sanziene”). Tendinta de retragere din fata civilizatiei moderne alienate este evidenta si in romanul istoric sadovenian. Creator al romanului de evocare istorica in literatura romana, Sadoveanu asociaza trecutului natura, folclorul, filozofia populara, care se regaseste in permanenta in fundalul istoric. Cunoscator al cantecelor batranesti, al legendelor si al baladelor, scrierile de evocare istorica sadoveniana sunt constructii baladesti. Sadoveanu reconstituie mitica varsta a inceputurilor (“Creanga de aur”), vremurile de glorie ale domniei lui Stefan cel Mare (“Fratii Jderi”), decaderea falnica a tarii in timpul Ducai Voda (“Zodia cancerului”). Preocupat de figura celui mai stralucit voevod al nostru, Sadoveanu scrie trilogia “Viata lui Stefan cel Mare”, avand ca reper evocarea unui moment din istoria nationala, legat de domnia lui Stefan cel Mare, in vremea caruia Moldova cunoscuse apogeul infloririi economice, spirituale, maximum de stabilitate, trilogia valorificand nu numai cronicile moldovene si in mod deosebit “Letopisetul Tarii Moldovei” de Grigore Ureche, ci si creatia folclorica, oglindind figura marelui domn. Se simte mereu o existenta pe doua taramuri: real si fantastic, o atmosfera miraculoasa si legendara in care se proiecteaza o lume viteaza, mareata, care dezvaluie tainele naturii si ale oamenilor. O spiritualitate autohtona traieste in preajma padurii, muntelui, cu practici primitive. Istoria este proiectata in fantastic si monumental. Considerat de Garabet Ibraileanu “cel mai mare poet si pictor din literatura romana”, Sadoveanu prin intreaga sa opera dezvaluie frumusetea si armonia peisajului natural romanesc, adanca comuniune a omului cu natura.
Concluzionand se poate afirma ca dincolo de marile teme ale creatii sadoveniene: viata satului romanesc, evocarea trecutului istoric, natura, targul de provincie monoton si asfixiat, teme care se regasesc in toata creatia sadoveniana caci “ele se repeta in varietate” (George Calinescu), tot farmecul lui Sadoveanu, ca artist, sta in naratie, vocatia lui fiind aceea de povestitor. Prezentul este o realitate adesea trista, care are ca fundal o alta realitate, un trecut devenit obiect de filozofare si contemplatie. Din perspective ca acestea, scriitorul aude vocea lucrurilor si descifreaza tacerea oamenilor, practica plasticizarea fabulosului si transpune realul in legenda. In esenta, arta lui Sadoveanu, de natura simfonica, se releva intr-o viziune totala a istoriei si a luminii.
Admin- Admin
- Mesaje : 423
Puncte : 434
Reputatie : 3
Data de inscriere : 18/02/2010
Varsta : 38
Localizare : Ciuhoi -
romana
Admin Mier Mar 10, 2010 3:17 am
Mihail Sadoveanu – prezentare generala
Sadoveanu este un scriitor cu individualitate distincta in literatura romana si universala. Este un realist cu viziune romantica si un romantic care aduce detalii ca un realist, un contemplativ.
Scriitorul evoca istoria unui popor, dandu I dimensiuni mitice, individualizand o. el este in primul rand un povestitor, iar povestirea capata rezonante de poem sau balada, pastrand accente de revolta si un profund sentiment de nemultumire, generat de nevoia de libertate. In acest sens, descoperim tendinta de retragere in trecut, si de rezistenta in fata civilizatiei (“Hanu Ancutei”, “Tara de dincolo de negura”).
Indivizii sunt conditionati istoric si social, supusi legii sau lipsei de legi, careia I se substituie “legea baltagului”, nescrisa: fapta unuia devine fapta tuturor, sangele cere sange si mortii poruncesc celor vii.
Eroii lui Sadoveanu sunt exponentii unor categorii, tipuri sau arhetipuri, exemplare pentru umanitate prin faptele lor. Originalitatea operei este data de capacitatea scriitorului de a se contopi cu lumea evocata, astfel incat un singur narator, autorul insusi, povesteste viata din trecut si cea de azi.
O categorie de personaje sunt taranii, al caror univers spiritual ii obliga sa considere mandria muncii cea mai de pret in viata omului. Sadoveanu descrie retragerea taranilor din fata civilizatiei, precum si sentimentul dezradacinarii si al alienarii. Satul sau este vazut in procesul de pauperizare a taranului in lupta cu administratia, cu boierii.
Personajele capata fizionomia si dimensiunea locului in care traiesc. In primele creatii inspirate din lumea satului, se resimt influente naturaliste. Mai tarziu, scriitorul insista asupra explicarii relatiilor sociale dintr personaje, opera sa devenind un adevarat studiu social, moral si psihologic.
Mihail Sadoveanu este un creator de atmosfera; universul prozei sale cu subiect din viata targurilor este inchis, sufocant, in el se consuma destinele tragice ale familiei burgheze si mic burgheze inecate de prejudecati. Mediul este sufocant, existenta este stearsa. Dar spiritele aspira spre o alta lume, ele nu raman sa se ofileasca, incearca sa se salveze – depasirea conditiei se rezolva insa tragic.
Conditia istorica a individului presupune, la Sadoveanu, introducerea personajului in spatiu si timp, in formula evocarii. Scriitorul creeaza romanul istoric romanesc. Lucrarile se intemeiaza pe o larga informare, autorul explorand epopeea, istoria mediteraneean, hindusa, povestirea laica persana si araba, balada si basmul romanesc, cronicarii, scrierile lui Nicoale Iorga. Sadoveanu reconstituie epic istoria Moldovei din timpul lui Stefan cel Mare pana la Duca Voda, dezvoltata intr o tema unica, lupta pentru independenta nationala si dreptate sociala.
Istoria Moldovei este prezentata in trei etape: secolul al XV lea (Stefan cel Mare), secolul al XVI lea (Ion Voda cel Viteaz), secolul al XVII lea (Stefan Tomsa, Vasile Lupu, Duca Voda). Pe langa personajele cunoscute in romane istorice, scriitorul creeaza arhetipuri, modele exemplare care traiesc intr o patrie eterna. Sadoveanu opune, astfel, elementele de permanenta ale unei culturi impresionante prin vechime si profunzime celor nestatornice si alunecatoare.
Autorul insusi devine personaj prezent in istorie; interferand planurile temporale, subliniaza vechimea si departarea. Desi situate in timp, personajele gandesc in vremuri si mai vechi, mai de demult, iar povestire, nuantata de sugestii, prin gesturi haiducesti, romantice, extraordinare, devine poem, capata dimensiuni de balada.
________________________________________________________________________________
Miorita
Capodopera absoluta a literaturii noastre populare, dovada geniului artistic al poporului roman, este rezultatul unui proces de creatie seculara, textul baladei armonizand un numar variabil de motive poetice cu existenta independenta in folclor.
“Miorita” sintetizeaza o experienta de viata milenara, pentru a o ridica, prin transfigurare artistica la rang de valoare general-umana.
Datarea genezei baladei este de fapt imposibila, pentru ca ea este rezultatul unei contaminari succesive intre temele majore ale folclorului nostru.
Tema baladei “Miorita” o constituie o drama din viata pastoreasca, din timpul transhumantei.
Subiectul este simplu: conflictul se naste intre trei ciobani: “Unu-i moldovan/Unu-i ungurean/Si unu-i vrancean”. Cel moldovean, mai vrednic: “are oi mai multe/Mandre si cornute/Si cai invatati/Si caini mai barbati”. Ceilalti doi, cu sufletul cotropit de invidie, si-au pus in gand sa-l omoare pe cel moldovean.
O miorita nazdravana il instiinteaza pe baci de complotul pus la cale. Se pune astfel in evidenta o prima semnificatie a operei: infruntarea dintre bine si rau. Deznodamantul nu ne este cunoscut; nu stim daca ciobanul a fost omorat, dar ii cunoastem gesturile, atitudinea, gandurile in fata mortii.
Partea lirica, urmand celei epice, contine testamentul baciului si rugamintea adresata mioritei de a alina durerea maicutei sale.
Din intreaga poezie izbucneste navalnic, ca un fluviu, vitalitatea dintotdeauna a omului din popor, dragostea oierului fata de indeletnicirea sa, fata de arta, de viata, de natura si, mai ales, iubirea filiala fat pentru mama sa.
In structura compozitional a baladei se pot distinge doua mari parti: una epica, in care sunt narate faptele, si una lirica si dramatica, in care se exprima gandurile si sentimentele ciobanasului aflat in fata mortii.
Motivele fundamentale pe care se sprijina balada sunt:
1• motivul transhumantei
2• motivul complotului
3• motivul mioarei nazdravane
4• motivul testamentului
5• motivul maicutei batrane
6• motivul alegoriei moarte-nunta
In text, cele sase motive se distribuie in trei parti. Prima parte corespunde motivelor transhumantei si complotului, cea de-a doua apartine celui de-al treilea motiv, iar ultima parte celor trei motive finale. Cele trei parti sunt legate sintactic prin conjunctiile “dar” si “iar” cu valoare adversativa sau copulativa.
Prima parte, o adevarata expozitiune, are un caracter epic, ce reprezinta imaginea cadrului natural in care se succed faptele. Astfel, personajele sunt plasate in spatiul romanesc, intr-o atmosfera de calm si seninatate specifica inceputurilor. Metaforele ne introduc intr-o natura de basm, intr-un loc al fericirii in care pastorul se simte linistit.
Ciobanii sunt prezentati vag la inceput, fiind incadrati in coordonatele spatio-temporale carora apartin, pentru ca din primele versuri se deduce si timpul desfasurarii actiunii. E toamna, tarziu, cand turmele coboara la iernat, intr-o miscare mereu repetata numita transhumanta.
In secventa urmatoare, epicul devine intunecat de gravitatea complotului. Echilibrul se strica. Se creaza un contrast puternic intre atmosfera paradisiaca din primul tablou si dramatismul situatiei, sugerat de complot-intriga.
Hotararea de omor este determinata de cauze economice, de invidia determinata de averea mai mare a ciobanului moldovean, care e mai “ortoman”. Faptele cu valoare informativa sunt enumerate cu o detasare obiectiva. Poetul anonim se abate de la acest ton o singura data cand, printr-un dativ etic (“ca sa mi-l omoare”), marcheaza participarea sa afectiva la cele relatate, dar si dramatismul situatiei in care se afla ciobanasul.
Partea a doua a baladei, desfasurarea, este dramatica in totalitate ca urmare a comportamentului mioritei.
Autorul staruie mai intai asupra nelinistii oii nazdravane, evidentiind zbuciumul ei puternic si rau prevestitor “Dar cea miorita/Cu lana plavita/De trei zile-ncoace/Gura nu-i mai tace/Iarba nu-i mai place”. Dramaticul are acum ca modalitate fundamentala de expresie dialogul. Prin dialog se releva relatia stransa dintre animalul credincios si stapan, reciprocitatea sentimentelor dintre ei, perfecta armonie dintre om si profesiunea sa.
Acum intervine elementul fabulos, de basm, prin personificarea mioarei, ce ii aduce la cunostinta ciobanului hotararea de omor. Tensiunea dramatica este gradata. Printr-un limbaj afectiv, oita isi indeamna stapanul: “Da-ti oile-ncoace” sau “Iti cheama s-un cane”. Complotul este comunicat abia la sfarsit, cu grija de a nu speria: “Ca l-apus de soare/Vreau sa mi
te-omoare”. Autorul popula utilizeaza diminutivele exclusiv in momentele de mare intensitate lirica (“bolnavioara”, “fluieras”, “draguta”, “ciobanel”), pentru a spori substanta dramatica a baladei.
Raspunsul baciului, construit in partea a trei a baladei, da contur confruntarii omului cu moartea, capacitatii acestuia de a patrunde tainele universului. Acum se structureaza motivul testamentuluisi al alegoriei moarte-nunta.
De aici incolo, creatorul popular converteste totul intr-un emotionant monolog liric, prin care ciobanasul isi exprima ultimele dorinte inaintea presupusei morti.
Sentimentul de profunda dragoste fata de viata este oglindit de atasamentul fata de indeletnicirea sa. Ciobanul nu isi poate imagina despartirea, chiar si dupa moarte, de stana, oile sau cainii sai.
Folosirea paralelismului, evidenta in pasajul fluierelor, este un procedeu caracteristic intregii poezii folclorice. Stihurile sunt acum un fel de refrene, laitmotive ce apar la intervale egale, puse in evidenta anaforica (repetarea unor cuvinte la inceputul versurilor) a diminutivului “fluieras” si a adverbului “mult”.
Dramatismul creste, pe fondul unei seninatati a confruntarii omului cu moartea, sentiment izvorat din intelegerea profunda a alcatuirii universului, din experienta mitica, retraita, a baciului moldovean, atingan culmile tragismului in metafora totala, absoluta “cu lacrimi de sange”.
Urmatorul motiv, cel al alegoriei moarte-nunta, adevarat punct culminant, este si partea cea mai concentrata ca substanta poetica.
Dorinta ciobanului este ca lumea sa afle ca petrecera sa din viata a fost o nunta, la care insa “a cazut o stea” (semnificand inchiderea perspectivei fericirii). Se mai realizeaza aici si o incarcatura poetica maxima, constand in incifrarea alegorica a unei realitati etnografice: mortilor tineri, necasatoriti (“nelumiti”) li se organizeaza inmormantarea ca o nunta.
Apar acum si simbolorile nelipsite din ceremonialul nuptial: mireasa, nasii, preotii, lautarii si nuntasii, ca si obiectele rituale traditionale (cununa, lumanarile), ce sunt figurate prin elemente al cadrului natural (brazi, paltinasi, munti, pasari) si cosmic (soarele, luna, stelele). Contopirea cu natura, in virtutea unei vechi credinte traditionale, este sugerata de enumerarea de elemente naturale.
Apare insa aici si sentimentul tragic izvorat din neputinta de a stabili dupa moarte legaturi cu mediul uman, reprezentat de mama. Motivul maicutei batrane da glas dragostei si grijei pentru mama pe care nu vrea s-o indurereze. Cunoscand bine semnificatiile, ea nu trebuie sa afle despre caderea stelei, amanunt care i-ar dezvalui imediat realitatea petrecuta.
Momentul, dramatic prin excelenta, prilejuieste o descriere portretistica deosebita, ce sporeste lirismul. Poetul popularo evoca pe maicuta intr-o chinuitoare cautare. Gesturile sale: “Din ochi lacrimand/Pe camp alergand/Pe toti intreband/Si la toti zicand” sunt expresia iubirii materne. Nu este vorba aici de o mama anume, ci de personificarea dragostei plina de ingrijorare si sacrificiu a mamei eterne.
Imaginea mamei este conturata numai printr-un epitet (“batrana”) si un detaliu vestimentar ce indica lumea oierilor (“cu braul de lana”). Zbuciumul fiintei indurerate este foarte bine evidentiat de cele patru verbe la gerunziu, aflate in rima, care prin grupul sonor
“-and”, sugereaza un lung geamat dureros. Efectul este impresionant din punct de vedere stilistic-eufonic si da motivului o functie estetica.
Portretul ciobanul, de o frumusete parca ireala, este comunicat in text prin intermediul stilului direct, transfigurat de sentimentele mamei. El exprima idealul de cuceritoare barbatie pe care si l-a format, de-a lungul veacurilor, poporul nostru: “Mandru ciobanel/Tras printr-un inel;/Fetisoara lui/Spuma laptelui/Mustacioara lui/Spicul graului/Perisorul lui/Pana corbului/Ochisorii lui/Mura campului”. Frumusetea fizica a ciobanasului este o completare a frumusetii morale. Iubirea de natura, dragostea de viata, de munca zilnica, grija cu care se gandeste la soarta oilor si a mamei sale sunt calitati sufletesti pe care poetul popular tine sa le puna in evidenta.
Balada se incheie simetric prin repetarea alegoriei moarte-nunta, ce accentueaza caracterul liric.
“Miorita” face loc, dupa ultimul vers, meditatiei asupra sensului ei adanc, mai indepartat, un sens filozofic. Privind moartea ca pe un fenomen natural, ciobanul se gandeste la destinul lui si al celor apropiati (oile, mama) in eventualitatea mortii. El este preocupat de savarsirea tuturor oranduielilor traditionale, pentru implinirea lui ca om (nunta cosmica) si pentru a-si asigura prezenta postuma in mediul pastoral, atat de familiar.
Originea “Mioritei” nu este cunoscuta. Ea poate sa fi pornit de la un fapt real, ori sa fi fost, la inceput, doar un bocet, un colind, sau chiar rezultatul intreg al fictiunii. Cert este ca “Miorita” este numai a noastra, a romanilor.
Balada este o specie a genului epic popular in versuri, cunoscuta si sub denumirea de cantec batranesc, cu un subiect fantastic, legendar, istoric sau familiar, ale carui versuri se canta sau sunt recitate, acompaniate la un instrument. (balade: fantastice, vitejesti, istorice, haiducesti, pastoresti, familiale)
________________________________________________________________________________
O scrisoare pierduta
de I.L.Caragiale
Capodopera dramatugiei lui Caragiale este O scrisoare pierduta (1884) şi îşi păstrează o regretabilă actualitate. Ar fi minunat să nu-l mai înţelegem pe Caragiale, pentru că ar însemna că Farfuridi, Caţavencu, Tipătescu, Dandanache nu mai exista. Caragiale critică în acesată comedie farsa alegerilor din trecut. Conţinutul piesei este încă mult mai bogat vizând moravurile politice şi ale vieţii de familie din epoca respectivă.
Cadrul temporal
Nu întâmplător Caragiale plasează acţiunea în timpul alegerilor, pentru că în lupta pentru putere cade orice mască şi omul se arată aşa cum este în realitate, în stare de orice pentru a obţine puterea. Din această perspectivă lupta electorală nu este o luptă de principii, ci de interese personale. Suntem în anul de graţie 1883.
Cadrul spaţial
Acţiunea piesei se petrece într-un oraş de provincie, capitala unei judeţi de munte. Intenţionat autorul nu precizează numele localităţii, sugerând astfel că farsa alegerilor este acelaşi peste tot.
Titlul piesei
Forma articulată cu articol nehotărât sugerează că este vorba doar de unul din multele texte particulare, folosite ca mijloc de şantaj în lupta politică.
Intriga piesei este declanşată de pierderea unui scrisori compromiţătoare, trimisă de Tipătescu, prefectul judeţului, lui Zoe, soţia lui Trahanache. Plimbarea scrisorii de la un personaj la celălat luminează caractere, psihologii. Ea îi dă putere celui care o are în stăpânire, şi produce spaimă celui care o pierde. Lupta politică pentru desemnarea unui candidat se dă între Farfuridi sprijinit de Trahanache şi Brânzovenescu, şi Nae Caţavencu.
Găsind scrisoarea compromiţătoare Caţavencu o foloseşte ca mijloc de şantaj în lupta politică, dacă nu va fi sprijinit de Trahanache şi Tipătescu, va publica scrisoarea în gazeta pe care o conduce - Răcnetul Carpaţilor.
Cei doi şantajaţi recurg şi ei la ameninţări şi cel din urmă ajung la şantajul cu o poliţă falsificată de Caţavencu. Când lupta dintre cei doi atinge punctul culminant, apare candidatul de la centru, Agamiţă Dandanache, despre care autorul preciza: mai prost ca Farfuridii, şi mai canalie decât Caţavencu.
Repetarea procedeului -Dandanache câştigă tot prin şantajul cu o scrisoare pierdută- sugerează că în lupta politică a vremii şantajului cu un text particular era un mijloc frecvent folosit.
Problematica piesei se poate reduce la două cuvinte: politica şi amorul. Este însă mai complexă. În primul rând Caragiale critică farsa alegerilor din trecut, dezvoluind o tristă realitate: pierderea unei scrisori copromiţătoare hotăreşte viaţa politică unui orăşel.
Dramaturgul surprinde mijloacele necinstite, folosite în lupta politică, corupţia şi demagogia politicienilor. În acelaşi timp pune în evidenţă incultura, prostia unor politicieni din vremea sa.
Aceste trăsături negative dovedite în lupta politică caracterizează şi viaţa intimă de familie. Inmoralitatea, corupţia definesc deopotrivă viaţa politică şi viaţa de familie.
Concluzia piesei este amară. În lupta politică nu reşeşte cel mai bun, ci cel mai priceput, mai abil în lupta pentru putere.
Satira este cuprinzătoare şi necruţătoare. Personajele sunt definite comlex, prin fapte, nume, libaj. Aceste personaje prind viaţă datorită preţioaselor indicaţii scenice ale autorului. Caragiale îşi pune personajele să vorbească, să ţine discursuri din care practic se autodesfiinţează, demonstrându-şi prostia, inclutura, demagogia. Personajele îmbină trăsături general valabile cu trăsături particulare, individuale. Astfel Caţavencu este demagogul latrans. Zoe este soţia infidentă, amantă. Tipătescu este junele prim (amantul). Dandanache este prostul vanitos.
Nae Caţavencu este reprezentantul tinerii burghezi locale, candidatul grupului, tânăr inteligent şi independent. Este directorul ziarului Răcnetul Carpaţilor, stăpânit de o dorinţă profundă de parvenire politică. Etse tipul politicianului demagog, corupt, în strare de orice pentru a-şi atinge scopul. Deviza sa este scopul scuză mijloacele, a spus nemuritorul Gambetta. Pentru a câştiga lupta politică Caţavencu nu ezită să folosească şantajul. Atâta vreme cât are scrisoarea este orgolios, agresiv, inflexibil. După ce pierde scrisoarea devine umil, linguşitor, supus. Principala trăsătură a lui Caţavencu este capacitatea de a se adopta la orice situaţie. El este mereu pregătit să schimbe masca. Discursurile sale pun în evidenţă demagogia, inclultura, lipsa de logică. El ştie să emoţioneze, să plângă, să influenţeze ascultătorii. Caţavencu este un actor desăvârşit: când se urcă la tribună el îşi intră în rol. Caţavencu ştie să simuleze orice emoţie, orice sentiment. Noţiunile de ţară, popor, progres, reprezintă pentru el simple lozinci în lupta electorală:
CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre multţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. - Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor!… Onorabili concetăţeni!… Fraţilor!… (plânsul îl îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare.)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… (de-abia
se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!… (acelaşi joc de amândouă părţile)… la progresul ei! (asemenea crescendo)… la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitore.)
Patriotismul lui Caţavencu este de paradă, este un fars patriotism, care ascundă o puternică dorinţă de parvenire. Exprimarea lui Caţavencu cuprinde numeroase contradicţii, greşeli demonstrând incultura, lipsa de logică: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire…;…după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani…; Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastră! Scopul pentru care luptă Caţavencu este că România să fie bine, şi tot românul să prospere (să îmbogăţeze). Presupune că eşecul lui Caţavencu este momentan, pentru că un individ atât de bine înzestrat pentru lupta politică trebuie să câştige la primul prilej.
Farfuridi:
Împreună cu Brânzovenescu alcătuieşte un cuplu comic prin prostie, incultură, lipsa de logică. Viaţa ordonată de care face atâta caz Farfuridi este o aparenţă, o iluzie pentru că în mintea personajului domneşte haosul: Şi eu am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la douăsprezece fix mă duc la târg.; Eu am n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg…; Şi-eu am n-am înfăţişare la douăsprezece fix mă duc la tribunal.
Obsesia personajului este de a nu fi păcălit, înşelat. Cu toate acestea acceptă trădarea, dacă o cer interesele partidului sau ale persoanei: Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar să ştim şi noi! Şi Farfuridi ţine discursuri, în realitate antidiscursuri prin care îşi dovedeşte permanent prostia. Foloseşte şi el enunţuri adversative greşite: Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători!
Memorabilă este scena conceperii telegramei cătră centru, când Farfuridi şi Brânzovenescu dovedesc o prostie dezarmantă: Trebuie să ai curaj ca mine, trebuie să o iscăleşti, o dăm anonimă!
Un alt exemplu semnificativ pentru exprimare ilogică este părerea lui Farfuridi despre revizuirea constituţiei: Din două una, daţi-mi voie: ori să revizuiească, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale…
În piesă Farfuridi este o victimă rămânând înafara manevrelor electorale.
Agamiţă Dandanache:
Numele personajului provine din Agamemnon. Diminuirea acestora şi îmbinarea lui cu Dandanache sugerează ridicolul şi ramolismul (senilitatea). Chiar autorul defineşte: Mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu. Agamiţă este foarte priceput în lupta politică din moment ce câştigă lupta electorală. Este la fel de corupt ca ceilalţi, folosind şi el mijloace necinstite ca şantajul cu un text particular, dar mai ticălos, pentru că nu restituie scrisoarea cu intenţia de a o folosi şi în alte situaţii: Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac aşa prostie? Mai trebuie s-aldată… La un caz iar… pac! la „Răsboiul”.
Exprimarea lui Dandanache cuprinde multe greşeli. Este ilogică; dacă ceilalţi sunt în stare să ţine discursuri, Dandanache nu este în stare să facă acest lucru, pentru că nu poate: În sănătatea alegătorilor… cari au probat patriotism şi mi-au acordat…(nu nemereşte) asta… cum să zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu care familia mea de la patuzsopt în Cameră, şi ei ca rumânul imparţial, care va să zică… cum am ziţe… în sfârşit să trăiească! (Urale şi ciocniri.)
Veşnicul luptător de la patruzsopt este profitorul care ştie să descurce; este personajul român o caricaturizare a farsului patriotism şi alicherismului politic.
Cetăţeanul turnamentat reprezintă marea masă anonimă a alegătorilor. Ticul său verbal Eu cu cine votez? demonstrează totala dezorientare a alegătorilor, care rămân înafara tuturor manevrelor politice. Ameninţat de demagogia electotrală, de trecerile dintr-o tabără în alta, cetăţeanul turnamentat dovedeşte mereu o naivitate dezarmantă. Părerea şi votul său nu au importanţă, pentru că alegerea candidatului nu se face pe faţă, în mod cinstit, ci prin manevre necinstite în care câştigă cel mai necinstit.
Ghiţă Pristanda este tipul funcţionarului servil, linguşitor, incorect (afacerea cu steagurile). Complet lipsit de principii morale el trece cu uşurinţă dintr-o tabără în cealaltă. Ticul său verbal Famile mare renumeraţie mică după buget sugerază că personajul este preocupat mereu de câştig. Un alt cuvănt pe care îl repete este curat, ajungând la celebra formulă curat murdar. Ghiţă Pristanda este mereu de partea celui puternic, dar este servil, linguşitor şi cu cei învinşi momentan, pentru că acesta ar putea să fie învingătorii de mâine.
Trahanache este preşedintele partidului local de guvernământ, al Comitetului Permanent, al Comitetului Electoral, a Comitetului Şcolar şi altor comitete şi comiţii. Ca şef de partid, Trahanache face parte dintr-un sistem în care îşi îndeplineşte perfect rolul, pentru că are experienţă şi cunoaşte manevrele politice. Ticul său verbal Ai putinţică răbdare este o încercare de a câştiga timp, pentru a calcula pasul următor. Trahanache este în stare de orice pentru a păstra imaginea de cetăţean onorabil, şi de om venerabil. Deşii ţine la morală, la principii, la onorarea lui de familist, Trahanache tolerează din interes relaţia dintre soţia sa Zoe Trahanache şi prefectul Tipătescu. Exprimarea personajului este ilogică, greşită: Unde nu e moral, acolo e corupţie şi o societate fară prinţipuri, vrea să zică că nu le are. Critica literară vede în Tipătescu un homopolicus perfect, adaptat societăţii sale. Spre deosebire de Caţavencu, Trahanache şi-a atins toate scopurile: el vrea doar să-şi păstreze locul câstigat. Personajul este ridicol tocmai prin contradicţia dintre aparenţă şi esenţă. El, omul obsedat de familie şi morală, nu-şi pune nici măcar un moment problema că scrisoarea ar putea să cuprinde un fapt real, copromiţător. Deci pe el deranjează pierderea scrisorii şi nu adevărul cuprins în ea.
Zoe Trahanache este soţia lui Trahanache şi amanta lui Tipătescu. Femeie voluntară, ambiţioasă, deşii nu deţine nici o funcţie în realitate îl manevrează pe toţi. Zoe nu-şi pierde siguranţa de sine nici când Caţavencu ameninţa cu publicarea scrisorii. Ştie să conducă bine şi bărbatul şi amantul, obţinând maximul de profit din această situaţie.
Tipătescu este prietenul lui Zaharia Trahanache şi amantul lui Zoe. În calitate de prefect el conduce judeţul după bunul său plac. După pierderea scrisorii îi promite lui Caţavencu funcţii şi dă ordin să fie arestat. Este singurul personaj care se exprimă corect, dar asemenea cerolalte personaje este corupt neruşinat în stare să folosească orice mijloc în lupta politică. El descoperă poliţele falsificate prin care încearcă să şantajeze pe Caţavencu. Un singur moment îşi pierde capul, când îi propune lui Zoe să fugă împreună. În rest Tipătescu se stăpâneşte perfect, reprezentând omul politic care şi-a realizat toate ambiţiile. Neliniştit, inmoral el nu ezită să înşeală încredera celui mai bun prieten, Zaharia Tipătescu.
Comicul
Caragiale este un maestru al comicului. Şi în această comedie sub învelişul râsului se ascunde satira. Dramaturgul sancţionând defectele oamenilor şi ale societăţii. Şi în comedia lui Caragiale sursa comicului este contradicţia dintre aparenţă şi esenţa, dintre ceea ce vor să pară personajele şi ceea ce sunt ele în realitate. Aparenţa este de cinste, corectitudine, amabilitate, dar realitatea este cu totul alta: corupţie, parvenitism, demagogie. Astfel Caţavencu, Dandanache, Zoe, Trahanache, Prisanda sunt surprinşi în renunţarea lor de la condiţia ideală pe care ar trebui să o reprezinte (Zoe în contrast cu o femeie cinstită, Caţavencu în contrast cu adevăratul politician).
Sunt prezente în această comedie diferite nuanţe ale comicului.
Comicul de caracter
Criticii literari au observat că dramaturgul Caragiale deplasează accentul de pe deformitatea exterioară a personajelor comice pe deformitatea interioară, intelectuală: prostia, ticăloşia, ipoclizia. În acest sens cu excepţia lui Tipătescu toate personajele sunt comice prin ceea ce fac şi ceea ce spun. Comicul este provocat de suficienţa, lipsa de logică a personajelor.
Comicul de limbaj este mai bine realizat. Limbajul folosit de personaje ne dă informaţii preţioase despre identitatea personajelor, despre origine, profesiune , nivel de cultură, inteligenţă, aparenţa politică. Cu puţine excepţii personajele se exprimă greşit, folosind pleonasme, truisme, contradicţii, nonsensuri. Toate aceste greşeli de limbă sunt o inepuizabilă sursă de râs, dar pun în lumină nivelul intelectual şi sufletesc al acestor personaje.
Pronunţarea greşită a unor cuvinte: andrisant, bampir, plebicist, renumeraţie (Pristanda);capitalişti (Farfuridi).
Ticurile sau autonomismele verbale:
Farfuridi: La douăsprezece trecute fix.
Pristanda: curat (murdar)
Trahanache: Stimabile; Ai putinţică răbdare.
Contradicţia în termeni: După lupte seculare, care au durat aproape 30 de ani.
Truismele
Un popor care nu merge înainte stă pe loc.
O societate fără prinţipuri, care va să zica că nu le are…
Nonsensuri
O mulţime de nonsensuri sunt prezente în discursul lui Farfuridi despre reviziunea constituţiei.
Comicul numelelor ocupă un loc importatnt, fiind nu numai o sursă de râs, de amuzament, ci şi un instrument a satirei. Astfel aluziile culinare (legate de alimentate) -Farfuridi, Brânzovenescu-; diminutivele ridicole -Agamiţă Dandanache-; rădăcinile semnificative -Caţavencu- sugerează trăsături ale posesorilor acestora: prostia, senilitatea şi demagogia .
Vorbind despre talentul lui Caragiale în caracterizarea personajelor prin nume, criticul Ibreleanu preciza: Numele din opera comică a lui Caragiale le dau impresia că fac parte din personajele pe care le denumesc… La prima lectură sau reprezentare a unei comedii a lui Caragiale, simţim că personajele nu puteau să aibă alt nume, în orice caz că au numele lor.
Piesa este remarcabilă în primul rând prin arta compoziţiei. Tehnica este aceea a amplificării treptate a conflictului. Iniţial apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe care sunt alarmaţi de un eveniment petrecut înafară şi dezvăluit parţial. Apoi în prim plan apare Caţavencu şantazistul şi astfel se realizează conflictul fundamental a piesei. La acest conflict fundamental autorul adaugă o serie de conflicte noi, secundare,astfel încât acţiunea se complică progresiv, modalitate cunoscută sub numele de tehnică bulgărului de zăpadă.
_________________________________________________________________________________
Mihail Sadoveanu – opera literară
Mihail Sadoveanu este creatorul romanului istoric românesc. Este un mare povestitor, alături de Jon Neculce (perioada veche) şi de Jon Creangă (perioada marilor clasici).
Mihail Sadoveanu a lăsat o operă monumentală concretizată în peste 100 de volume.
Se debutează cu o schiţă Domnişoar N. din Fălticeni, într-o revistă din Bucureşti, în 1897. Din 1901 Mihail Sadoveanu colaborează la revista Sămănătorul, fiind coaptat în redacţia acestei reviste. Anul 1904 înseamnă marea intrare a lui Mihail Sadoveanu în literatura română prin debutul editorial cu patru cărţi: Povestiri, Crâşma lui moş Precu, Dureri înăbuşite, Soimii.
Referindu-se la acest aspect, Nicolae Iorga preciza că anul 1904 trebuie numit anul literar Mihail Sadoveanu. Acest debut editorial anunţă încă de pe acum marile teme ale creaţiei sadoveniene: viaţa celor mulţi şi necăjiţi, interesul pentru istorie, dragostea faţă de natură.
În acelaşi timp cele patru cărţi evidenţiază excepţionalul talent de povestitor al lui Mihail Sadoveanu. În 1907 apare la Iaşi revista Viaţa românească şi Mihail Sadoveanu va deveni un colaborator al acesteia.
Romanele istorice:
Soimii (1904), Neamul Şoimăreştilor (1915), Zodia cancerului sau vremea Ducă-i Vodă (1929), Creanga de aur (1933), Viaţa lui Ştefan cel Mare (1934), Fraţii Jderi : Ucenicia lui Ionuţ (1935), Izvorul Alb (1936), Oamenii Măriei sale (1942), Nicoară Potcoavă (1952)
Romane sociale:
Baltagul (1930), Strada Lăpuşneanu, Însemnările lui Neculai Manea, Mitrea Cocor
Opere închinate naturii:
Împărăţia apelor, Valea Frumoasei, Ţara de dincolo de negură, Poveştile de la Bradu, Strâmb, Istorisiri de vânătoare
Povestiri:
Bordeienii, Hanu-Ancuţei (1929), Dureri înăbuşite, Apa mărilor
Viaţa târgurilor de provincie:
Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933), Barca liniştii, Haia Sanis, Floare ofilită
Lucrări memorialiste:
Anii de ucenicie, Cele mai vechi amintiri
Pentru meritele sale Mihail Sadoveanu a fost primit în Academie, rostind cu acest prilej un discurs de recepţie Poezia populară.
După al doilea război mondial Mihail Sadoveanu a fost recunoscut ca o mare personalitate a vieţii politice şi literare. A fost preşedintele Uniunii Scriitorilor.
În anii obsedantului deceniu Mihail Sadoveanu face nişte compromisuri, scriind romanele Mitrea Cocor şi Păuna mică, romane complet lipsite de orice valoare literară. Din vasta operă sadoveniană se remarcă proza istorică de foarte bună calitate, operele închinate naturii şi cele care evocă atmosfera apăsătoare a târgurilor de provincie.
Întreaga operă trăieşte prin excepţionalul talent de povestitor al autorului.
_________________________________________________________________________________
Vasile Alecsandri - “Pasteluri”
-prezentare generala
Pastelul este o specie a genului liric cunoscuta in aceasta forma numai in literatura romana, creata si dusa la celebritate de Vasile Alecsandri intr-un ciclu de versuri, numit chiar “Pasteluri”. Poeziile au aparut (cu doua exceptii) in revista “Convorbiri literare” in perioada 1868-1869.
Sfidand sabloanele, Alecsandri se fixeaza la geografia autohtona, si individualizeaza un colt de natura lipsit de sublimitate. El descrie o zona cuprinsa intre deal si campie, echilibrata sub raportul temperaturii, al formelor de viata vegetala, al rotatiei anotimpurilor, una din ipostazele veridice ale pamantului romanesc.
Universul “Pastelurilor” e strabatut de euforie vitala si optimism cosmic. El implica regularitatea ciclurilor naturii, armonia randuielilor firii, ordinea imanenta a creatiei. Anotimpurile vin si pleaca: Toamna rugineste lunca, aduce nori suri si vanturi fioroase; Iarna acopera cu troiene campurile, scoate lupii la prada in noptile cu vifornita; primavara se anunta cu intoarcerea cocotilor si randunelelor, prin elanul exploziv al mugurilor si iesirea plugarilor la munca; vara rodeste holdele cu ploi fertile si soare cald, rasplatind osteneala seceratorilor. Zilele se scurg calme: Inserarea urmeaza diminetii, linistea satului adormit si oracaitul broastelor succed muncii harnice si invalmasitei agitatii diurne. Fortele naturii, vantul, ploaia, viscolul se integreaza marelui mecanism planetar, repetandu-si lucrarea, la ceasurile sorocite. Oamenii insisi participa la jubilatia universala; ei sunt zugraviti, in mod precumpanitor, in doua atitudini , simple si permanente: in zbenguierile dragostei si in incordarea activitatii productive. Ei reprezinta mai putin taranimea unei societati determinate si mai mult tipului unei umanitati atemporale, apartinand nemijlocit naturii si incorporandu-se ei.
Cu “Pastelurile” Alecsandri atinge treapta deplinei maturizari a talentului. Versul isi pastreaza simplitatea, cursivitatea, limpezimea. Formula compozitioanala, de obicei de patru strofe, recurge la o mica inscenare, terminata adesea in poanta, pentru destinderea atmosferei. Imaginea, bazata pe perceptie, traduce momentan senzatia, fara digresiuni sau paranteze. Tabloul e dinamic si concis. Timpul “Pastelurilor” este invariabil prezentul, intrucat poezia ne implica in postura de spectatori. Desenul esentializeaza, surprinzand conturul obiectelor, mai ales miscarile si detaliile. Dese comparatii gratioase (“Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi”), sau pline de o calma maiestate (“Fumuri albe se ridica in vazduhul scanteios/Ca inaltele coloane unui templu meiestos”), intaresc sentimentul de seninatate clasica.
Legate de artele plastice (pastel=desen in creion moale, usor colorat), aceste poezii manifesta preocuparea pentru satisfacerea unor exigente specifice: compozitie, colorit, echilibru. Corespondenta sentiment / natura (romantica) este subliniata de faptul ca tabloul este insufletit de o prezenta umana, care sprijina degajarea unui sens; dar e descrisa obiectiv, cu ochii unui privitor din afara.
Sadoveanu este un scriitor cu individualitate distincta in literatura romana si universala. Este un realist cu viziune romantica si un romantic care aduce detalii ca un realist, un contemplativ.
Scriitorul evoca istoria unui popor, dandu I dimensiuni mitice, individualizand o. el este in primul rand un povestitor, iar povestirea capata rezonante de poem sau balada, pastrand accente de revolta si un profund sentiment de nemultumire, generat de nevoia de libertate. In acest sens, descoperim tendinta de retragere in trecut, si de rezistenta in fata civilizatiei (“Hanu Ancutei”, “Tara de dincolo de negura”).
Indivizii sunt conditionati istoric si social, supusi legii sau lipsei de legi, careia I se substituie “legea baltagului”, nescrisa: fapta unuia devine fapta tuturor, sangele cere sange si mortii poruncesc celor vii.
Eroii lui Sadoveanu sunt exponentii unor categorii, tipuri sau arhetipuri, exemplare pentru umanitate prin faptele lor. Originalitatea operei este data de capacitatea scriitorului de a se contopi cu lumea evocata, astfel incat un singur narator, autorul insusi, povesteste viata din trecut si cea de azi.
O categorie de personaje sunt taranii, al caror univers spiritual ii obliga sa considere mandria muncii cea mai de pret in viata omului. Sadoveanu descrie retragerea taranilor din fata civilizatiei, precum si sentimentul dezradacinarii si al alienarii. Satul sau este vazut in procesul de pauperizare a taranului in lupta cu administratia, cu boierii.
Personajele capata fizionomia si dimensiunea locului in care traiesc. In primele creatii inspirate din lumea satului, se resimt influente naturaliste. Mai tarziu, scriitorul insista asupra explicarii relatiilor sociale dintr personaje, opera sa devenind un adevarat studiu social, moral si psihologic.
Mihail Sadoveanu este un creator de atmosfera; universul prozei sale cu subiect din viata targurilor este inchis, sufocant, in el se consuma destinele tragice ale familiei burgheze si mic burgheze inecate de prejudecati. Mediul este sufocant, existenta este stearsa. Dar spiritele aspira spre o alta lume, ele nu raman sa se ofileasca, incearca sa se salveze – depasirea conditiei se rezolva insa tragic.
Conditia istorica a individului presupune, la Sadoveanu, introducerea personajului in spatiu si timp, in formula evocarii. Scriitorul creeaza romanul istoric romanesc. Lucrarile se intemeiaza pe o larga informare, autorul explorand epopeea, istoria mediteraneean, hindusa, povestirea laica persana si araba, balada si basmul romanesc, cronicarii, scrierile lui Nicoale Iorga. Sadoveanu reconstituie epic istoria Moldovei din timpul lui Stefan cel Mare pana la Duca Voda, dezvoltata intr o tema unica, lupta pentru independenta nationala si dreptate sociala.
Istoria Moldovei este prezentata in trei etape: secolul al XV lea (Stefan cel Mare), secolul al XVI lea (Ion Voda cel Viteaz), secolul al XVII lea (Stefan Tomsa, Vasile Lupu, Duca Voda). Pe langa personajele cunoscute in romane istorice, scriitorul creeaza arhetipuri, modele exemplare care traiesc intr o patrie eterna. Sadoveanu opune, astfel, elementele de permanenta ale unei culturi impresionante prin vechime si profunzime celor nestatornice si alunecatoare.
Autorul insusi devine personaj prezent in istorie; interferand planurile temporale, subliniaza vechimea si departarea. Desi situate in timp, personajele gandesc in vremuri si mai vechi, mai de demult, iar povestire, nuantata de sugestii, prin gesturi haiducesti, romantice, extraordinare, devine poem, capata dimensiuni de balada.
________________________________________________________________________________
Miorita
Capodopera absoluta a literaturii noastre populare, dovada geniului artistic al poporului roman, este rezultatul unui proces de creatie seculara, textul baladei armonizand un numar variabil de motive poetice cu existenta independenta in folclor.
“Miorita” sintetizeaza o experienta de viata milenara, pentru a o ridica, prin transfigurare artistica la rang de valoare general-umana.
Datarea genezei baladei este de fapt imposibila, pentru ca ea este rezultatul unei contaminari succesive intre temele majore ale folclorului nostru.
Tema baladei “Miorita” o constituie o drama din viata pastoreasca, din timpul transhumantei.
Subiectul este simplu: conflictul se naste intre trei ciobani: “Unu-i moldovan/Unu-i ungurean/Si unu-i vrancean”. Cel moldovean, mai vrednic: “are oi mai multe/Mandre si cornute/Si cai invatati/Si caini mai barbati”. Ceilalti doi, cu sufletul cotropit de invidie, si-au pus in gand sa-l omoare pe cel moldovean.
O miorita nazdravana il instiinteaza pe baci de complotul pus la cale. Se pune astfel in evidenta o prima semnificatie a operei: infruntarea dintre bine si rau. Deznodamantul nu ne este cunoscut; nu stim daca ciobanul a fost omorat, dar ii cunoastem gesturile, atitudinea, gandurile in fata mortii.
Partea lirica, urmand celei epice, contine testamentul baciului si rugamintea adresata mioritei de a alina durerea maicutei sale.
Din intreaga poezie izbucneste navalnic, ca un fluviu, vitalitatea dintotdeauna a omului din popor, dragostea oierului fata de indeletnicirea sa, fata de arta, de viata, de natura si, mai ales, iubirea filiala fat pentru mama sa.
In structura compozitional a baladei se pot distinge doua mari parti: una epica, in care sunt narate faptele, si una lirica si dramatica, in care se exprima gandurile si sentimentele ciobanasului aflat in fata mortii.
Motivele fundamentale pe care se sprijina balada sunt:
1• motivul transhumantei
2• motivul complotului
3• motivul mioarei nazdravane
4• motivul testamentului
5• motivul maicutei batrane
6• motivul alegoriei moarte-nunta
In text, cele sase motive se distribuie in trei parti. Prima parte corespunde motivelor transhumantei si complotului, cea de-a doua apartine celui de-al treilea motiv, iar ultima parte celor trei motive finale. Cele trei parti sunt legate sintactic prin conjunctiile “dar” si “iar” cu valoare adversativa sau copulativa.
Prima parte, o adevarata expozitiune, are un caracter epic, ce reprezinta imaginea cadrului natural in care se succed faptele. Astfel, personajele sunt plasate in spatiul romanesc, intr-o atmosfera de calm si seninatate specifica inceputurilor. Metaforele ne introduc intr-o natura de basm, intr-un loc al fericirii in care pastorul se simte linistit.
Ciobanii sunt prezentati vag la inceput, fiind incadrati in coordonatele spatio-temporale carora apartin, pentru ca din primele versuri se deduce si timpul desfasurarii actiunii. E toamna, tarziu, cand turmele coboara la iernat, intr-o miscare mereu repetata numita transhumanta.
In secventa urmatoare, epicul devine intunecat de gravitatea complotului. Echilibrul se strica. Se creaza un contrast puternic intre atmosfera paradisiaca din primul tablou si dramatismul situatiei, sugerat de complot-intriga.
Hotararea de omor este determinata de cauze economice, de invidia determinata de averea mai mare a ciobanului moldovean, care e mai “ortoman”. Faptele cu valoare informativa sunt enumerate cu o detasare obiectiva. Poetul anonim se abate de la acest ton o singura data cand, printr-un dativ etic (“ca sa mi-l omoare”), marcheaza participarea sa afectiva la cele relatate, dar si dramatismul situatiei in care se afla ciobanasul.
Partea a doua a baladei, desfasurarea, este dramatica in totalitate ca urmare a comportamentului mioritei.
Autorul staruie mai intai asupra nelinistii oii nazdravane, evidentiind zbuciumul ei puternic si rau prevestitor “Dar cea miorita/Cu lana plavita/De trei zile-ncoace/Gura nu-i mai tace/Iarba nu-i mai place”. Dramaticul are acum ca modalitate fundamentala de expresie dialogul. Prin dialog se releva relatia stransa dintre animalul credincios si stapan, reciprocitatea sentimentelor dintre ei, perfecta armonie dintre om si profesiunea sa.
Acum intervine elementul fabulos, de basm, prin personificarea mioarei, ce ii aduce la cunostinta ciobanului hotararea de omor. Tensiunea dramatica este gradata. Printr-un limbaj afectiv, oita isi indeamna stapanul: “Da-ti oile-ncoace” sau “Iti cheama s-un cane”. Complotul este comunicat abia la sfarsit, cu grija de a nu speria: “Ca l-apus de soare/Vreau sa mi
te-omoare”. Autorul popula utilizeaza diminutivele exclusiv in momentele de mare intensitate lirica (“bolnavioara”, “fluieras”, “draguta”, “ciobanel”), pentru a spori substanta dramatica a baladei.
Raspunsul baciului, construit in partea a trei a baladei, da contur confruntarii omului cu moartea, capacitatii acestuia de a patrunde tainele universului. Acum se structureaza motivul testamentuluisi al alegoriei moarte-nunta.
De aici incolo, creatorul popular converteste totul intr-un emotionant monolog liric, prin care ciobanasul isi exprima ultimele dorinte inaintea presupusei morti.
Sentimentul de profunda dragoste fata de viata este oglindit de atasamentul fata de indeletnicirea sa. Ciobanul nu isi poate imagina despartirea, chiar si dupa moarte, de stana, oile sau cainii sai.
Folosirea paralelismului, evidenta in pasajul fluierelor, este un procedeu caracteristic intregii poezii folclorice. Stihurile sunt acum un fel de refrene, laitmotive ce apar la intervale egale, puse in evidenta anaforica (repetarea unor cuvinte la inceputul versurilor) a diminutivului “fluieras” si a adverbului “mult”.
Dramatismul creste, pe fondul unei seninatati a confruntarii omului cu moartea, sentiment izvorat din intelegerea profunda a alcatuirii universului, din experienta mitica, retraita, a baciului moldovean, atingan culmile tragismului in metafora totala, absoluta “cu lacrimi de sange”.
Urmatorul motiv, cel al alegoriei moarte-nunta, adevarat punct culminant, este si partea cea mai concentrata ca substanta poetica.
Dorinta ciobanului este ca lumea sa afle ca petrecera sa din viata a fost o nunta, la care insa “a cazut o stea” (semnificand inchiderea perspectivei fericirii). Se mai realizeaza aici si o incarcatura poetica maxima, constand in incifrarea alegorica a unei realitati etnografice: mortilor tineri, necasatoriti (“nelumiti”) li se organizeaza inmormantarea ca o nunta.
Apar acum si simbolorile nelipsite din ceremonialul nuptial: mireasa, nasii, preotii, lautarii si nuntasii, ca si obiectele rituale traditionale (cununa, lumanarile), ce sunt figurate prin elemente al cadrului natural (brazi, paltinasi, munti, pasari) si cosmic (soarele, luna, stelele). Contopirea cu natura, in virtutea unei vechi credinte traditionale, este sugerata de enumerarea de elemente naturale.
Apare insa aici si sentimentul tragic izvorat din neputinta de a stabili dupa moarte legaturi cu mediul uman, reprezentat de mama. Motivul maicutei batrane da glas dragostei si grijei pentru mama pe care nu vrea s-o indurereze. Cunoscand bine semnificatiile, ea nu trebuie sa afle despre caderea stelei, amanunt care i-ar dezvalui imediat realitatea petrecuta.
Momentul, dramatic prin excelenta, prilejuieste o descriere portretistica deosebita, ce sporeste lirismul. Poetul popularo evoca pe maicuta intr-o chinuitoare cautare. Gesturile sale: “Din ochi lacrimand/Pe camp alergand/Pe toti intreband/Si la toti zicand” sunt expresia iubirii materne. Nu este vorba aici de o mama anume, ci de personificarea dragostei plina de ingrijorare si sacrificiu a mamei eterne.
Imaginea mamei este conturata numai printr-un epitet (“batrana”) si un detaliu vestimentar ce indica lumea oierilor (“cu braul de lana”). Zbuciumul fiintei indurerate este foarte bine evidentiat de cele patru verbe la gerunziu, aflate in rima, care prin grupul sonor
“-and”, sugereaza un lung geamat dureros. Efectul este impresionant din punct de vedere stilistic-eufonic si da motivului o functie estetica.
Portretul ciobanul, de o frumusete parca ireala, este comunicat in text prin intermediul stilului direct, transfigurat de sentimentele mamei. El exprima idealul de cuceritoare barbatie pe care si l-a format, de-a lungul veacurilor, poporul nostru: “Mandru ciobanel/Tras printr-un inel;/Fetisoara lui/Spuma laptelui/Mustacioara lui/Spicul graului/Perisorul lui/Pana corbului/Ochisorii lui/Mura campului”. Frumusetea fizica a ciobanasului este o completare a frumusetii morale. Iubirea de natura, dragostea de viata, de munca zilnica, grija cu care se gandeste la soarta oilor si a mamei sale sunt calitati sufletesti pe care poetul popular tine sa le puna in evidenta.
Balada se incheie simetric prin repetarea alegoriei moarte-nunta, ce accentueaza caracterul liric.
“Miorita” face loc, dupa ultimul vers, meditatiei asupra sensului ei adanc, mai indepartat, un sens filozofic. Privind moartea ca pe un fenomen natural, ciobanul se gandeste la destinul lui si al celor apropiati (oile, mama) in eventualitatea mortii. El este preocupat de savarsirea tuturor oranduielilor traditionale, pentru implinirea lui ca om (nunta cosmica) si pentru a-si asigura prezenta postuma in mediul pastoral, atat de familiar.
Originea “Mioritei” nu este cunoscuta. Ea poate sa fi pornit de la un fapt real, ori sa fi fost, la inceput, doar un bocet, un colind, sau chiar rezultatul intreg al fictiunii. Cert este ca “Miorita” este numai a noastra, a romanilor.
Balada este o specie a genului epic popular in versuri, cunoscuta si sub denumirea de cantec batranesc, cu un subiect fantastic, legendar, istoric sau familiar, ale carui versuri se canta sau sunt recitate, acompaniate la un instrument. (balade: fantastice, vitejesti, istorice, haiducesti, pastoresti, familiale)
________________________________________________________________________________
O scrisoare pierduta
de I.L.Caragiale
Capodopera dramatugiei lui Caragiale este O scrisoare pierduta (1884) şi îşi păstrează o regretabilă actualitate. Ar fi minunat să nu-l mai înţelegem pe Caragiale, pentru că ar însemna că Farfuridi, Caţavencu, Tipătescu, Dandanache nu mai exista. Caragiale critică în acesată comedie farsa alegerilor din trecut. Conţinutul piesei este încă mult mai bogat vizând moravurile politice şi ale vieţii de familie din epoca respectivă.
Cadrul temporal
Nu întâmplător Caragiale plasează acţiunea în timpul alegerilor, pentru că în lupta pentru putere cade orice mască şi omul se arată aşa cum este în realitate, în stare de orice pentru a obţine puterea. Din această perspectivă lupta electorală nu este o luptă de principii, ci de interese personale. Suntem în anul de graţie 1883.
Cadrul spaţial
Acţiunea piesei se petrece într-un oraş de provincie, capitala unei judeţi de munte. Intenţionat autorul nu precizează numele localităţii, sugerând astfel că farsa alegerilor este acelaşi peste tot.
Titlul piesei
Forma articulată cu articol nehotărât sugerează că este vorba doar de unul din multele texte particulare, folosite ca mijloc de şantaj în lupta politică.
Intriga piesei este declanşată de pierderea unui scrisori compromiţătoare, trimisă de Tipătescu, prefectul judeţului, lui Zoe, soţia lui Trahanache. Plimbarea scrisorii de la un personaj la celălat luminează caractere, psihologii. Ea îi dă putere celui care o are în stăpânire, şi produce spaimă celui care o pierde. Lupta politică pentru desemnarea unui candidat se dă între Farfuridi sprijinit de Trahanache şi Brânzovenescu, şi Nae Caţavencu.
Găsind scrisoarea compromiţătoare Caţavencu o foloseşte ca mijloc de şantaj în lupta politică, dacă nu va fi sprijinit de Trahanache şi Tipătescu, va publica scrisoarea în gazeta pe care o conduce - Răcnetul Carpaţilor.
Cei doi şantajaţi recurg şi ei la ameninţări şi cel din urmă ajung la şantajul cu o poliţă falsificată de Caţavencu. Când lupta dintre cei doi atinge punctul culminant, apare candidatul de la centru, Agamiţă Dandanache, despre care autorul preciza: mai prost ca Farfuridii, şi mai canalie decât Caţavencu.
Repetarea procedeului -Dandanache câştigă tot prin şantajul cu o scrisoare pierdută- sugerează că în lupta politică a vremii şantajului cu un text particular era un mijloc frecvent folosit.
Problematica piesei se poate reduce la două cuvinte: politica şi amorul. Este însă mai complexă. În primul rând Caragiale critică farsa alegerilor din trecut, dezvoluind o tristă realitate: pierderea unei scrisori copromiţătoare hotăreşte viaţa politică unui orăşel.
Dramaturgul surprinde mijloacele necinstite, folosite în lupta politică, corupţia şi demagogia politicienilor. În acelaşi timp pune în evidenţă incultura, prostia unor politicieni din vremea sa.
Aceste trăsături negative dovedite în lupta politică caracterizează şi viaţa intimă de familie. Inmoralitatea, corupţia definesc deopotrivă viaţa politică şi viaţa de familie.
Concluzia piesei este amară. În lupta politică nu reşeşte cel mai bun, ci cel mai priceput, mai abil în lupta pentru putere.
Satira este cuprinzătoare şi necruţătoare. Personajele sunt definite comlex, prin fapte, nume, libaj. Aceste personaje prind viaţă datorită preţioaselor indicaţii scenice ale autorului. Caragiale îşi pune personajele să vorbească, să ţine discursuri din care practic se autodesfiinţează, demonstrându-şi prostia, inclutura, demagogia. Personajele îmbină trăsături general valabile cu trăsături particulare, individuale. Astfel Caţavencu este demagogul latrans. Zoe este soţia infidentă, amantă. Tipătescu este junele prim (amantul). Dandanache este prostul vanitos.
Nae Caţavencu este reprezentantul tinerii burghezi locale, candidatul grupului, tânăr inteligent şi independent. Este directorul ziarului Răcnetul Carpaţilor, stăpânit de o dorinţă profundă de parvenire politică. Etse tipul politicianului demagog, corupt, în strare de orice pentru a-şi atinge scopul. Deviza sa este scopul scuză mijloacele, a spus nemuritorul Gambetta. Pentru a câştiga lupta politică Caţavencu nu ezită să folosească şantajul. Atâta vreme cât are scrisoarea este orgolios, agresiv, inflexibil. După ce pierde scrisoarea devine umil, linguşitor, supus. Principala trăsătură a lui Caţavencu este capacitatea de a se adopta la orice situaţie. El este mereu pregătit să schimbe masca. Discursurile sale pun în evidenţă demagogia, inclultura, lipsa de logică. El ştie să emoţioneze, să plângă, să influenţeze ascultătorii. Caţavencu este un actor desăvârşit: când se urcă la tribună el îşi intră în rol. Caţavencu ştie să simuleze orice emoţie, orice sentiment. Noţiunile de ţară, popor, progres, reprezintă pentru el simple lozinci în lupta electorală:
CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre multţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. - Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor!… Onorabili concetăţeni!… Fraţilor!… (plânsul îl îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare.)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… (de-abia
se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!… (acelaşi joc de amândouă părţile)… la progresul ei! (asemenea crescendo)… la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitore.)
Patriotismul lui Caţavencu este de paradă, este un fars patriotism, care ascundă o puternică dorinţă de parvenire. Exprimarea lui Caţavencu cuprinde numeroase contradicţii, greşeli demonstrând incultura, lipsa de logică: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire…;…după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani…; Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastră! Scopul pentru care luptă Caţavencu este că România să fie bine, şi tot românul să prospere (să îmbogăţeze). Presupune că eşecul lui Caţavencu este momentan, pentru că un individ atât de bine înzestrat pentru lupta politică trebuie să câştige la primul prilej.
Farfuridi:
Împreună cu Brânzovenescu alcătuieşte un cuplu comic prin prostie, incultură, lipsa de logică. Viaţa ordonată de care face atâta caz Farfuridi este o aparenţă, o iluzie pentru că în mintea personajului domneşte haosul: Şi eu am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la douăsprezece fix mă duc la târg.; Eu am n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg…; Şi-eu am n-am înfăţişare la douăsprezece fix mă duc la tribunal.
Obsesia personajului este de a nu fi păcălit, înşelat. Cu toate acestea acceptă trădarea, dacă o cer interesele partidului sau ale persoanei: Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar să ştim şi noi! Şi Farfuridi ţine discursuri, în realitate antidiscursuri prin care îşi dovedeşte permanent prostia. Foloseşte şi el enunţuri adversative greşite: Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători!
Memorabilă este scena conceperii telegramei cătră centru, când Farfuridi şi Brânzovenescu dovedesc o prostie dezarmantă: Trebuie să ai curaj ca mine, trebuie să o iscăleşti, o dăm anonimă!
Un alt exemplu semnificativ pentru exprimare ilogică este părerea lui Farfuridi despre revizuirea constituţiei: Din două una, daţi-mi voie: ori să revizuiească, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale…
În piesă Farfuridi este o victimă rămânând înafara manevrelor electorale.
Agamiţă Dandanache:
Numele personajului provine din Agamemnon. Diminuirea acestora şi îmbinarea lui cu Dandanache sugerează ridicolul şi ramolismul (senilitatea). Chiar autorul defineşte: Mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu. Agamiţă este foarte priceput în lupta politică din moment ce câştigă lupta electorală. Este la fel de corupt ca ceilalţi, folosind şi el mijloace necinstite ca şantajul cu un text particular, dar mai ticălos, pentru că nu restituie scrisoarea cu intenţia de a o folosi şi în alte situaţii: Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac aşa prostie? Mai trebuie s-aldată… La un caz iar… pac! la „Răsboiul”.
Exprimarea lui Dandanache cuprinde multe greşeli. Este ilogică; dacă ceilalţi sunt în stare să ţine discursuri, Dandanache nu este în stare să facă acest lucru, pentru că nu poate: În sănătatea alegătorilor… cari au probat patriotism şi mi-au acordat…(nu nemereşte) asta… cum să zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu care familia mea de la patuzsopt în Cameră, şi ei ca rumânul imparţial, care va să zică… cum am ziţe… în sfârşit să trăiească! (Urale şi ciocniri.)
Veşnicul luptător de la patruzsopt este profitorul care ştie să descurce; este personajul român o caricaturizare a farsului patriotism şi alicherismului politic.
Cetăţeanul turnamentat reprezintă marea masă anonimă a alegătorilor. Ticul său verbal Eu cu cine votez? demonstrează totala dezorientare a alegătorilor, care rămân înafara tuturor manevrelor politice. Ameninţat de demagogia electotrală, de trecerile dintr-o tabără în alta, cetăţeanul turnamentat dovedeşte mereu o naivitate dezarmantă. Părerea şi votul său nu au importanţă, pentru că alegerea candidatului nu se face pe faţă, în mod cinstit, ci prin manevre necinstite în care câştigă cel mai necinstit.
Ghiţă Pristanda este tipul funcţionarului servil, linguşitor, incorect (afacerea cu steagurile). Complet lipsit de principii morale el trece cu uşurinţă dintr-o tabără în cealaltă. Ticul său verbal Famile mare renumeraţie mică după buget sugerază că personajul este preocupat mereu de câştig. Un alt cuvănt pe care îl repete este curat, ajungând la celebra formulă curat murdar. Ghiţă Pristanda este mereu de partea celui puternic, dar este servil, linguşitor şi cu cei învinşi momentan, pentru că acesta ar putea să fie învingătorii de mâine.
Trahanache este preşedintele partidului local de guvernământ, al Comitetului Permanent, al Comitetului Electoral, a Comitetului Şcolar şi altor comitete şi comiţii. Ca şef de partid, Trahanache face parte dintr-un sistem în care îşi îndeplineşte perfect rolul, pentru că are experienţă şi cunoaşte manevrele politice. Ticul său verbal Ai putinţică răbdare este o încercare de a câştiga timp, pentru a calcula pasul următor. Trahanache este în stare de orice pentru a păstra imaginea de cetăţean onorabil, şi de om venerabil. Deşii ţine la morală, la principii, la onorarea lui de familist, Trahanache tolerează din interes relaţia dintre soţia sa Zoe Trahanache şi prefectul Tipătescu. Exprimarea personajului este ilogică, greşită: Unde nu e moral, acolo e corupţie şi o societate fară prinţipuri, vrea să zică că nu le are. Critica literară vede în Tipătescu un homopolicus perfect, adaptat societăţii sale. Spre deosebire de Caţavencu, Trahanache şi-a atins toate scopurile: el vrea doar să-şi păstreze locul câstigat. Personajul este ridicol tocmai prin contradicţia dintre aparenţă şi esenţă. El, omul obsedat de familie şi morală, nu-şi pune nici măcar un moment problema că scrisoarea ar putea să cuprinde un fapt real, copromiţător. Deci pe el deranjează pierderea scrisorii şi nu adevărul cuprins în ea.
Zoe Trahanache este soţia lui Trahanache şi amanta lui Tipătescu. Femeie voluntară, ambiţioasă, deşii nu deţine nici o funcţie în realitate îl manevrează pe toţi. Zoe nu-şi pierde siguranţa de sine nici când Caţavencu ameninţa cu publicarea scrisorii. Ştie să conducă bine şi bărbatul şi amantul, obţinând maximul de profit din această situaţie.
Tipătescu este prietenul lui Zaharia Trahanache şi amantul lui Zoe. În calitate de prefect el conduce judeţul după bunul său plac. După pierderea scrisorii îi promite lui Caţavencu funcţii şi dă ordin să fie arestat. Este singurul personaj care se exprimă corect, dar asemenea cerolalte personaje este corupt neruşinat în stare să folosească orice mijloc în lupta politică. El descoperă poliţele falsificate prin care încearcă să şantajeze pe Caţavencu. Un singur moment îşi pierde capul, când îi propune lui Zoe să fugă împreună. În rest Tipătescu se stăpâneşte perfect, reprezentând omul politic care şi-a realizat toate ambiţiile. Neliniştit, inmoral el nu ezită să înşeală încredera celui mai bun prieten, Zaharia Tipătescu.
Comicul
Caragiale este un maestru al comicului. Şi în această comedie sub învelişul râsului se ascunde satira. Dramaturgul sancţionând defectele oamenilor şi ale societăţii. Şi în comedia lui Caragiale sursa comicului este contradicţia dintre aparenţă şi esenţa, dintre ceea ce vor să pară personajele şi ceea ce sunt ele în realitate. Aparenţa este de cinste, corectitudine, amabilitate, dar realitatea este cu totul alta: corupţie, parvenitism, demagogie. Astfel Caţavencu, Dandanache, Zoe, Trahanache, Prisanda sunt surprinşi în renunţarea lor de la condiţia ideală pe care ar trebui să o reprezinte (Zoe în contrast cu o femeie cinstită, Caţavencu în contrast cu adevăratul politician).
Sunt prezente în această comedie diferite nuanţe ale comicului.
Comicul de caracter
Criticii literari au observat că dramaturgul Caragiale deplasează accentul de pe deformitatea exterioară a personajelor comice pe deformitatea interioară, intelectuală: prostia, ticăloşia, ipoclizia. În acest sens cu excepţia lui Tipătescu toate personajele sunt comice prin ceea ce fac şi ceea ce spun. Comicul este provocat de suficienţa, lipsa de logică a personajelor.
Comicul de limbaj este mai bine realizat. Limbajul folosit de personaje ne dă informaţii preţioase despre identitatea personajelor, despre origine, profesiune , nivel de cultură, inteligenţă, aparenţa politică. Cu puţine excepţii personajele se exprimă greşit, folosind pleonasme, truisme, contradicţii, nonsensuri. Toate aceste greşeli de limbă sunt o inepuizabilă sursă de râs, dar pun în lumină nivelul intelectual şi sufletesc al acestor personaje.
Pronunţarea greşită a unor cuvinte: andrisant, bampir, plebicist, renumeraţie (Pristanda);capitalişti (Farfuridi).
Ticurile sau autonomismele verbale:
Farfuridi: La douăsprezece trecute fix.
Pristanda: curat (murdar)
Trahanache: Stimabile; Ai putinţică răbdare.
Contradicţia în termeni: După lupte seculare, care au durat aproape 30 de ani.
Truismele
Un popor care nu merge înainte stă pe loc.
O societate fără prinţipuri, care va să zica că nu le are…
Nonsensuri
O mulţime de nonsensuri sunt prezente în discursul lui Farfuridi despre reviziunea constituţiei.
Comicul numelelor ocupă un loc importatnt, fiind nu numai o sursă de râs, de amuzament, ci şi un instrument a satirei. Astfel aluziile culinare (legate de alimentate) -Farfuridi, Brânzovenescu-; diminutivele ridicole -Agamiţă Dandanache-; rădăcinile semnificative -Caţavencu- sugerează trăsături ale posesorilor acestora: prostia, senilitatea şi demagogia .
Vorbind despre talentul lui Caragiale în caracterizarea personajelor prin nume, criticul Ibreleanu preciza: Numele din opera comică a lui Caragiale le dau impresia că fac parte din personajele pe care le denumesc… La prima lectură sau reprezentare a unei comedii a lui Caragiale, simţim că personajele nu puteau să aibă alt nume, în orice caz că au numele lor.
Piesa este remarcabilă în primul rând prin arta compoziţiei. Tehnica este aceea a amplificării treptate a conflictului. Iniţial apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe care sunt alarmaţi de un eveniment petrecut înafară şi dezvăluit parţial. Apoi în prim plan apare Caţavencu şantazistul şi astfel se realizează conflictul fundamental a piesei. La acest conflict fundamental autorul adaugă o serie de conflicte noi, secundare,astfel încât acţiunea se complică progresiv, modalitate cunoscută sub numele de tehnică bulgărului de zăpadă.
_________________________________________________________________________________
Mihail Sadoveanu – opera literară
Mihail Sadoveanu este creatorul romanului istoric românesc. Este un mare povestitor, alături de Jon Neculce (perioada veche) şi de Jon Creangă (perioada marilor clasici).
Mihail Sadoveanu a lăsat o operă monumentală concretizată în peste 100 de volume.
Se debutează cu o schiţă Domnişoar N. din Fălticeni, într-o revistă din Bucureşti, în 1897. Din 1901 Mihail Sadoveanu colaborează la revista Sămănătorul, fiind coaptat în redacţia acestei reviste. Anul 1904 înseamnă marea intrare a lui Mihail Sadoveanu în literatura română prin debutul editorial cu patru cărţi: Povestiri, Crâşma lui moş Precu, Dureri înăbuşite, Soimii.
Referindu-se la acest aspect, Nicolae Iorga preciza că anul 1904 trebuie numit anul literar Mihail Sadoveanu. Acest debut editorial anunţă încă de pe acum marile teme ale creaţiei sadoveniene: viaţa celor mulţi şi necăjiţi, interesul pentru istorie, dragostea faţă de natură.
În acelaşi timp cele patru cărţi evidenţiază excepţionalul talent de povestitor al lui Mihail Sadoveanu. În 1907 apare la Iaşi revista Viaţa românească şi Mihail Sadoveanu va deveni un colaborator al acesteia.
Romanele istorice:
Soimii (1904), Neamul Şoimăreştilor (1915), Zodia cancerului sau vremea Ducă-i Vodă (1929), Creanga de aur (1933), Viaţa lui Ştefan cel Mare (1934), Fraţii Jderi : Ucenicia lui Ionuţ (1935), Izvorul Alb (1936), Oamenii Măriei sale (1942), Nicoară Potcoavă (1952)
Romane sociale:
Baltagul (1930), Strada Lăpuşneanu, Însemnările lui Neculai Manea, Mitrea Cocor
Opere închinate naturii:
Împărăţia apelor, Valea Frumoasei, Ţara de dincolo de negură, Poveştile de la Bradu, Strâmb, Istorisiri de vânătoare
Povestiri:
Bordeienii, Hanu-Ancuţei (1929), Dureri înăbuşite, Apa mărilor
Viaţa târgurilor de provincie:
Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933), Barca liniştii, Haia Sanis, Floare ofilită
Lucrări memorialiste:
Anii de ucenicie, Cele mai vechi amintiri
Pentru meritele sale Mihail Sadoveanu a fost primit în Academie, rostind cu acest prilej un discurs de recepţie Poezia populară.
După al doilea război mondial Mihail Sadoveanu a fost recunoscut ca o mare personalitate a vieţii politice şi literare. A fost preşedintele Uniunii Scriitorilor.
În anii obsedantului deceniu Mihail Sadoveanu face nişte compromisuri, scriind romanele Mitrea Cocor şi Păuna mică, romane complet lipsite de orice valoare literară. Din vasta operă sadoveniană se remarcă proza istorică de foarte bună calitate, operele închinate naturii şi cele care evocă atmosfera apăsătoare a târgurilor de provincie.
Întreaga operă trăieşte prin excepţionalul talent de povestitor al autorului.
_________________________________________________________________________________
Vasile Alecsandri - “Pasteluri”
-prezentare generala
Pastelul este o specie a genului liric cunoscuta in aceasta forma numai in literatura romana, creata si dusa la celebritate de Vasile Alecsandri intr-un ciclu de versuri, numit chiar “Pasteluri”. Poeziile au aparut (cu doua exceptii) in revista “Convorbiri literare” in perioada 1868-1869.
Sfidand sabloanele, Alecsandri se fixeaza la geografia autohtona, si individualizeaza un colt de natura lipsit de sublimitate. El descrie o zona cuprinsa intre deal si campie, echilibrata sub raportul temperaturii, al formelor de viata vegetala, al rotatiei anotimpurilor, una din ipostazele veridice ale pamantului romanesc.
Universul “Pastelurilor” e strabatut de euforie vitala si optimism cosmic. El implica regularitatea ciclurilor naturii, armonia randuielilor firii, ordinea imanenta a creatiei. Anotimpurile vin si pleaca: Toamna rugineste lunca, aduce nori suri si vanturi fioroase; Iarna acopera cu troiene campurile, scoate lupii la prada in noptile cu vifornita; primavara se anunta cu intoarcerea cocotilor si randunelelor, prin elanul exploziv al mugurilor si iesirea plugarilor la munca; vara rodeste holdele cu ploi fertile si soare cald, rasplatind osteneala seceratorilor. Zilele se scurg calme: Inserarea urmeaza diminetii, linistea satului adormit si oracaitul broastelor succed muncii harnice si invalmasitei agitatii diurne. Fortele naturii, vantul, ploaia, viscolul se integreaza marelui mecanism planetar, repetandu-si lucrarea, la ceasurile sorocite. Oamenii insisi participa la jubilatia universala; ei sunt zugraviti, in mod precumpanitor, in doua atitudini , simple si permanente: in zbenguierile dragostei si in incordarea activitatii productive. Ei reprezinta mai putin taranimea unei societati determinate si mai mult tipului unei umanitati atemporale, apartinand nemijlocit naturii si incorporandu-se ei.
Cu “Pastelurile” Alecsandri atinge treapta deplinei maturizari a talentului. Versul isi pastreaza simplitatea, cursivitatea, limpezimea. Formula compozitioanala, de obicei de patru strofe, recurge la o mica inscenare, terminata adesea in poanta, pentru destinderea atmosferei. Imaginea, bazata pe perceptie, traduce momentan senzatia, fara digresiuni sau paranteze. Tabloul e dinamic si concis. Timpul “Pastelurilor” este invariabil prezentul, intrucat poezia ne implica in postura de spectatori. Desenul esentializeaza, surprinzand conturul obiectelor, mai ales miscarile si detaliile. Dese comparatii gratioase (“Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi”), sau pline de o calma maiestate (“Fumuri albe se ridica in vazduhul scanteios/Ca inaltele coloane unui templu meiestos”), intaresc sentimentul de seninatate clasica.
Legate de artele plastice (pastel=desen in creion moale, usor colorat), aceste poezii manifesta preocuparea pentru satisfacerea unor exigente specifice: compozitie, colorit, echilibru. Corespondenta sentiment / natura (romantica) este subliniata de faptul ca tabloul este insufletit de o prezenta umana, care sprijina degajarea unui sens; dar e descrisa obiectiv, cu ochii unui privitor din afara.
Admin- Admin
- Mesaje : 423
Puncte : 434
Reputatie : 3
Data de inscriere : 18/02/2010
Varsta : 38
Localizare : Ciuhoi -
romana
Admin Mier Mar 10, 2010 3:20 am
Tudor Arghezi
B. Marile teme ale liricii argheziene
1.Poezia filosofică:
-ars poetica: - Rugă de seară 1910;
-Testament 1927;
-Portret 1927;
-lirica existenţă: -în căutarea lui Dumnezeu: -Psalmi 1910;
-confruntarea cu moartea: -Duhovnicească 1927;
-De-a v-aţi ascuns 1927;
-De ce-aş fi trist 1961;
-lirica sociogonică: -Cântare omului 1956;
2.Poezia socială:
-Cuvinte potrivite 1927;
-Cântare omului 1956;
-Flori de mucigai 1931;
-1907-Peizaje 1955;
3.Poezia de dragoste:
-Cuvinte potrivite 1927;
-Versuri de seară 1935;
4.Poezia jocului a boabei si a fărâmei:
-Cuvinte potrivite (Cântec de adormit Miţura)
-Buruieni
-Marţişoare
-Prisaca
-Cartea cu jucării (proze)
1.Poezia filozofică argheziană se adapă din singuratatea, ca fiinţa gânditoare a omului pe pământ. Sursa ei se află în permanenta căutare a unui "Dumnezeu" care refuză a se arăta şi care determină o stare sufletească de permanentă pendulare între credinţă şi tăgadă. Poetul acceptă şi refuză succesiv existenţa dumnezeirii, trecând prin cele mai felurite şi contradictorii stări de spirit .Eşecul lui Arghezi de a ajunge la revelaţia divină l-a condus pe acesta la o viziune panteistică asupra vieţii atâta vreme cât cerul ramâne mut.(Psalmii)
O temă bine reprezentată în poezia filozofică este aceea a confruntării omului cu moartea în care distingem trei atitudini:
a) spaima de nefiinţă, de neant (Duhovnicească)
b) acceptarea ca pe un dat firesc, in sens mioritic, a mortii (De-a v-aţi ascuns)
c) spaima de moarte care este atenuată de gândul că, atât cât trăieşte,omul se ilustrează prin realizările şi împlinirile sale (De ce-aş fi trist ?)
2.Poezia socială în concepţia lui Tudor Arghezi este una de angajare socială,de participare activă la transformarea naturii şi a omului însuşi, a societăţii aşa cum vedem în Rugă de seară, Testament, Belşug, Plugule, Caligula, Blesteme, Cântare omului, 1907-Peizaje.
3.Poezia erotică arghezienă se resimte de influenţa eminesciană. Poezii de dragoste întâlnim în volumele Cuvinte potrivite [Melancolie, Toamna, Despărţire, Creion (obrajii tăi mi-s dragi), Creion (Trecînd pe puntea-ngustă)] şi volumul Versuri de seară.
Două atitudini se pot defini in trăirea sentimentului de dragoste:
a) Una de reticenţă, de amânare a clipei erotice (Melancolie, , Creion (Obrajii tăi mi-s dragi)
b) Împlinirea erotică care este urmarită şi exprimată în ambianta universului casnic din care natura vegetală şi animală, în toată bogăţia, varietatea şi splendoarea ei, nu poate lipsi.
Femeia devine stapâna acestui univers, ea fertilizează acest univers în care bărbatul devine sub influenţa pozitivă a femeii un luptator şi un demiurg (Mireasa, Căsnicie, Mirele ).
4.Tudor Arghezi continuă tradiţia lui Emil Gârleanu şi a lui George Topîrceanu în descrierea universului mărunt, al vieţuitoarelor fără cuvânt. Nicăieri ca până la el lumea vieţuitoarelor fără cuvânt, de la gâzele minuscule, la felurimea păsărilor (cocoşi, rândunele, vrăbii, lăstuni, etc) şi patrupedelor casnice (vaci,măgari, iezi, purcei, căţei, pisici, etc) n-a căpatat un contur mai unitar şi mai complex zeitatea umană, în cele mai felurite ipostaze, de la copil pâna la matur. Poetul se coboară pâna la dimensiunea ludică a vieţii.Din toată această poezie (Cântec de adormit Miţura, Versuri de seară, Buruieni, Marţişoare, Cartea cu jucării, Copilăreşti, Prisaca ), reiese gingăşie, inocenţă, prospeţime si delicateţe. Universul e mărunt, atitudinea e de joc, dar mesteşugul poetului e neîntrecut şi metafora se insiunează firesc în text pentru a sublinia că esenţele cele mari ale vietii există şi în lumea măruntă de cele mai multe ori adevărate şi mai convingătoare ,în orice caz statornice, decât in lumea gravă a oamenilor.
_________________________________________________________________________________
NICHITA STĂNESCU - Universul poetic
Nichita Stănescu s-a impus ca unul dintre cei mai interesanţi şi valoroşi creatori de poezie modernă; ca o recunoaştere a valorii creaţiei sale, i s-a conferit în 1975, la Viena, premiul Herder, iar în 1982, în Iugoslavia, premiul “Cununa de Aur”.
Nichita Stănescu este mai interesat, mai emoţionat de idee decât de sentiment. Calea care să-i satisfacă nevoia de siguranţă ducea spre disciplinele riguroase ale spiritului, spre geometrie şi fizică. Critica literară consideră că de la Ion Barbu, poezia românească nu a mai cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare ca în cazul lui Nichita Stănescu.
Poetul s-a situat într-o ascendenţă “nobilă”: prin tendinţa de a ajunge până la esenţa liricului, el se apropie de Eminescu şi Blaga; prin forţa inovaţiei la nivelului limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de încifrare a mesajului în formule de maximă abstractizare, se apropie de Ion Barbu.
Criticul Eugen Simion defineşte poezia lui Nichita Stănescu “poezia poeziei”. Stănescu însuşi afirma: “poezia nu este numai artă, este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii”. De-a lungul întregii sale creaţii se disting încercări de a defini concepţia sa despre cunoaştere prin artă, despre echilibrul dintre conţinutul şi forma poeziei, despre relaţia poetului cu cuvântul. Poezii pe această temă: “Ars poetica”, “Arta poeziei”, “Arta poetică”, “Arta scrisului”, “Autoportret”, “Poezia”, “Poetul ca şi soldatul”, “Căutarea tonului”, “Poetul”, “Tonul”, “Timbrul”.
Nichita Stănescu demontează elementele artei, pe care le reaşează după o ordine proprie. În poemul “Nod 33”, poetul încearcă să lămurească, să descifreze această ordine proprie: “Am gândit un mod atâta de dulce / De a izbi două cuvinte / De parcă iarba verde ar înflori / Iar florile s-ar ierbi.”.
Prima etapă - Lirica sentimentelor, adolescentină, în care predomină idealurile romantice, subiectul cunoaşterii este eul liric în jurul căruia se circumscrie lumea reală.
În primele două volume (“Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”), majoritatea poeziilor sunt de dragoste, erosul este un prilej de a comunica frământatele întâmplări alre fiinţei interioare, care sunt mai puternice decât ale condiţiei fizice date. Iubirea produce o senzaţie de plutire, zborul se naşte din dragoste ca o coloană a infinitului între pământ şi cer.
În poezia “Cântec”: “Du-mă, fericire, în sus şi izbeşte-mi / Tâmpla de stele, până când / Lumea mea prelungă şi în nesfârşire / Se face coloană sau altceva / Mult mai înalt şi mult mai curând.”, starea de iubire e starea din afara incertitudinii, este “cântecul de izbândă a sunetului şi a luminii”. Iubirea este o stare lirică complexă, este o ieşire din somn, motivul fundamental fiind cel al răsăritului: “Soarele saltă din lucruri strigând / Clatină muchiile surde şi grave.” (“O călătorie în zori”).
A doua etapă - Lirica necuvintelor, maturităţii creatoare începe cu volumul “Dreptul la timp”. Vizionalismul lui Nichita Stănescu se abstractizează, viziunea asupra spaţiului şi timpului se schimbă.
Poemul “Enghidu” este un poem despre moarte. Pierzându-şi prietenul Enghidu, uriaşul Ghilgameş descoperă sentimentul morţii, necunoscut până atunci. Poetul, din perspectiva abstractă a durerii dă o definiţie afectivă a timpului: “trecerea durerii în trecerile timpului”. Timpul este o absenţă care crează şi o creaţie care nu se poate numi: “Ceea ce nu e, fără de margini este / Pretutindenea călătoreşte, pete mari întâlnind / Cărora Timp le spun / [...] / Ceea ce nu e, fără Timp este, ca amintirea / E asemenea văzului mâinilor / Asemenea / Auzului ochilor”.
Miturile nu apar doar cu sensurile lor iniţiale, cu sunt un pretext pentru a transmite o stare lirică complexă. În poemul “Enghidu” este un pretext pentru a comunica durerea generată de scurgerea ireversibilă a timpului, scurgere care înseamnă moarte.
În poemul “Către Galateea”, poetul reînvie mitul Galateei, care este atât opera cât şi femeia neîndurătoare. Creatorul modern cere îndurarea de a fi de la cea creată de el.
Volumul “11 Elegii” este considerat cea mai bună carte a lui Nichita Stănescu. Poetul dezvoltă un număr de raporturi care delimitează poezia şi existenţa poetului. Punctul de plecare este criza de natură existenţială pe care poetul încearcă să o depăşească prin meditaţie. Stilul acestor poezii este solemn şi ermetic, ex. “Elegia întâia”: “Totul este inversul totului / Spune Nu doar acela / Care îl ştie pe Da / Însă el care ştie totul / La Nu şi la Da are foile rupte” (Nu poţi nega ceva ce nu cunoşti; pe măsură ce cunoşti mai mult eşti mai conştient de relativitatea lucrurilor sale).
De fapt, elegiile sunt “definiţii” filosofico-lirice ale unor concepte fundamentale ale existenţei poetului. În elegii tema este suferinţa de diviziune, tânjirea după unitate: “Durere a ruperii în două a lumii / Ca să-mi pătrundă prin ochii, doi / Durere a ruperii în două a sunetelor / Lumii, / Ca să-mi lovească timpanele, două” (“Elegia 4”). Refacerea unităţii primordiale nu este posibilă până când poetul nu va şti limba ierbii, a sâmburilor, a stelelor.
În “Elegia a 10-a”, poetul îşi exprimă dorinţa de a atinge prin intermediul gândirii poetice neauzul, nevăzul, negustul, nepipăitul, deci de a exprima inexprimabilul. Spiritul suferă de ceea ce nu poate cuprinde, de imposibilitatea de a materializa imaterialul: “Dar eu nu sunt bolnav. Sunt bolnav / De ceva între auz şi vedere / De un fel de ochi, un fel de ureche / Neinventată de ere.”. Această aventură spirituală se încheie prin acceptarea realului, prin întoarcerea la lumea fenomenală.
În ultima elegie, poetul exprimă întoarcerea propriul pământ: “A fi în lăuntrul fenomenelor, mereu / În lăuntrul fenomenelor / A fi sămânţă şi a te sprijini / De propriul tău pământ”. Poetul reia această temă în volumele următoare, “Alfa” şi “Oul şi sfera”.
În volumul “Laus Ptolemei”, cele două căi de cunoaştere poezia şi matematica, care apar şi în lirica lui Barbu tind să fie reduse la limbajul unic iniţial şi iniţiatic. Principala temă a acestui volum este refacerea simbolurilor.
În volumul “Necuvintele”, poetul abordează o altă perspectivă a lucrurilor şi anume privirea din afară într-o intenţie nouă de stăpânire a universului. Poezia este “ochiul care plânge, lacrima celui care trebuie să fie fericit”.
În ultima etapă, numită lirica frigului, tema fundamentală este moartea. Volumele de poezii din această etapă sunt “Măreţia frigului”, “Noduri şi semne”, “Epica Magna”, “Operele imperfecte”. Moartea este o experienţă limită, însemnând întoarcerea în mit, în necuvânt. Moartea este o încheiere metaforică a aventurii spirituale a eului poetic în spaţiul cunoaşterii.
Criticul literar Aurel Martin consemna că universul liricii lui Nichita Stănescu este “o pădure de simboluri”. Ca toţi marii poeţi, Nichita Stănescu a fost fascinat de esenţe, de ceea ce exprimă sau ascunde fenomenalul. Poetul a încercat să pătrundă dincolo de lumita cunoaşterii, descoperind că tainele nu se lasă învinse, nu-şi divulgă nucleul intim.
Poetul a avut însă vocaţia de a pătrunde impenetrabilul, de a-şi închipui realităţi indefinibile. De aici frecvenţa în vocabularul său a cuvintelor construite cu prefixul ne, acestea valorificând simultan o afirmaţie şi o negaţie.
Întreaga sa lirică pendulează între polii centralizatori, între da şi nu, între lumină şi întuneric, între iluzie şi real, între stare de veghe şi stare de vis. Modernitatea şi valoarea liricii sale rezidă în viziunea poetică originală şi în limbajul poetic. Poetul conferă cuvântului independenţă, considerându-l creator de lumi: “Numai cuventele zburau între noi / Înainte şi înapoi, / Vârtejul lor putea fi aproape zărit / [...] / Ca să privesc iarba înclinată de / căderea unui cuvânt”. Limbajul său poetic este abstract, bazat pe metaforă şi parabolă.
În volumul “Cartea de recitire”, poetul distinge trei moduri de a crea poezia:
fonetic - bazat pe sonoritatea sunetelor, pe aliteraţie
morfologic - bazat pe mobilitatea cuvântului, la fel ca la Arghezi
sintactic - bazat pe construcţiile sintetice ca în cazul lui Barbu.
Nichita Stănescu experimentează un lirism semantic prin cultivarea simbolurilor existenţiale. El realizează mutaţii de sens prin consstrucţii sintactice aparent absurde, prin schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor (văzul mâinilor).
La nivelul expresiei poetice, poezia lui Nichita Stănescu este o ţesătură de noduri şi semne. Semnul este sensul convenţional al cuvântului, iar nodul este nucleul semantic al cuvântului poetic.
_______________________________________________________________________________
Mihail Sadoveanu:
Caracterizarea Vitoriei Lipan din Baltagul
În tot ce face şi spune este dragoste şi inteligenţă nativă şi o vitalitate care este a naturii însăşi. Vitoria Lipan este exemplară prin tărie şi perseverenţă.
Conform unui calendar natural ea îşi dă seama că întârzierea soţului său are o singură explicaţie: moartea. Ea se adresează preotului, face vrăji, apelează la autorităţi, dar experienţa o învaţă că trebuie să se bazeze pe ea însăşi, pentru că la ea e durerea.
În adâncul sufletului ei e convinsă de moartea soţului, dar dragostea, omenia, datoria nescrisă îi dictează că trebuie să-l caute şi să-i dea ultima cinstire cuvenită. Dragostea ei este profundă, păstrată de-a lungul anilor, după propria mărturisire: ca banul cel vechi.
Ştie să-şi rânduiască treburile gospodăriei, înainte de a pleca la drum. Înzestrată cu o inteligenţă nativă, ea îşi stabileşte opririle în locuri, unde ştie că va primi cât mai multe informaţii. Vitoria ştie să întrebe, să scoată adevărul de la oameni, să lege faptele şi să reconstituie mental drumul soţului ei. Ştie să fie prietenoasă, la nevoie umilă, chiar să mintă şi să învrăjbească pe cele două femei, soţiile lui Bogza şi Cuţui. În discuţiile cu cei doi simulează naivitatea şi neştiinţa, când în realitate este convinsă de vinovăţia celor doi. Treptat ea reconstituie faptele: În întuneric, începea să i se facă lumină. La Sabasa fuseră trei. Dincoace, peste muntele Stănişoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era… aici, între Sabasa şi Suha trebuia să găsească ea cheia adevărului.
În descoperirea crimei ea intuieşte că rolul decisiv îi va reveni câinelui pe care din fericire îl găseşte.
La început Vitoria se poartă prietenos cu cei doi ciobani, pentru a le adormi bănuielile. Tot timpul ea dovedeşte o stăpânire de sine ieşită din comun: Avea de căutat, de găsit şi de rânduit. De plâns a plânge mai pe urmă, acuma n-are vreme.
Vitoria este neobosită şi necruţătoare în descoperirea vinovaţilor. Trăsăturile femeii reies şi din secvenţa finală a romanului, aceea a dezvăluirii crimei şi a pedepsirii vinovaţilor. La început Vitoria se poartă frumos, invitându-i pe Bogza şi Cuţui să mănânce şi să bea. Treptat însă vorbirea ei devine aluzivă: spune despre baltagul lui Bogza, că e mai vechi, ştie mai multe despre trecut; mai târziu vede pe el pete de sânge. Vitoria ştie că cei doi sunt ucigaşii dar nu-i numeşte din prima clipă, ci îi supune unei tensiuni psihologice, care îi determină să-şi mărturisească vinovăţia.
De la insinuări, aluzii, Vitoria trece la povestirea faptelor şi numirea vinovaţiilor. Şi în această scenă dovedeşte inteligenţă nativă, isteţime şi stăpânire de sine.
Vitoria este o foarte bună cunoscătoare a oamenilor, ghicind adevărul din gesturi, vorbe, din expresia feţei. Ştie să desfăşoară o gamă largă de atitudini pentru a-şi atinge scopul. Este o femeie autoritară, voluntară, pe care nu o înfrânge nici drumul lung şi greu, nici oboseala, nici informaţiile rare şi puţine. Ea îşi pregăteşte drumul cu un adevărat ritual până în cele mai mici amănunte. În afară de inteligenţa nativă îi este de mare ajutor o bogată experienţă de viaţă.
În hotărârea ei de a-şi căuta soţul este nu numai iubire ci şi un aprig dor de dreptate, de pedepsire şi de răzbunare. Ea reconstituie cu ochii minţii itinerariul soţului şi crima care a avut loc.
Prin energie fizică şi morală, prin intelogenţa ei practică, hotărâre fermă şi consecvenţa cu care-şi urmăreşte scopul, Vitoria este un personaj reprezentativ pentru colectivitatea din care face parte.
B. Marile teme ale liricii argheziene
1.Poezia filosofică:
-ars poetica: - Rugă de seară 1910;
-Testament 1927;
-Portret 1927;
-lirica existenţă: -în căutarea lui Dumnezeu: -Psalmi 1910;
-confruntarea cu moartea: -Duhovnicească 1927;
-De-a v-aţi ascuns 1927;
-De ce-aş fi trist 1961;
-lirica sociogonică: -Cântare omului 1956;
2.Poezia socială:
-Cuvinte potrivite 1927;
-Cântare omului 1956;
-Flori de mucigai 1931;
-1907-Peizaje 1955;
3.Poezia de dragoste:
-Cuvinte potrivite 1927;
-Versuri de seară 1935;
4.Poezia jocului a boabei si a fărâmei:
-Cuvinte potrivite (Cântec de adormit Miţura)
-Buruieni
-Marţişoare
-Prisaca
-Cartea cu jucării (proze)
1.Poezia filozofică argheziană se adapă din singuratatea, ca fiinţa gânditoare a omului pe pământ. Sursa ei se află în permanenta căutare a unui "Dumnezeu" care refuză a se arăta şi care determină o stare sufletească de permanentă pendulare între credinţă şi tăgadă. Poetul acceptă şi refuză succesiv existenţa dumnezeirii, trecând prin cele mai felurite şi contradictorii stări de spirit .Eşecul lui Arghezi de a ajunge la revelaţia divină l-a condus pe acesta la o viziune panteistică asupra vieţii atâta vreme cât cerul ramâne mut.(Psalmii)
O temă bine reprezentată în poezia filozofică este aceea a confruntării omului cu moartea în care distingem trei atitudini:
a) spaima de nefiinţă, de neant (Duhovnicească)
b) acceptarea ca pe un dat firesc, in sens mioritic, a mortii (De-a v-aţi ascuns)
c) spaima de moarte care este atenuată de gândul că, atât cât trăieşte,omul se ilustrează prin realizările şi împlinirile sale (De ce-aş fi trist ?)
2.Poezia socială în concepţia lui Tudor Arghezi este una de angajare socială,de participare activă la transformarea naturii şi a omului însuşi, a societăţii aşa cum vedem în Rugă de seară, Testament, Belşug, Plugule, Caligula, Blesteme, Cântare omului, 1907-Peizaje.
3.Poezia erotică arghezienă se resimte de influenţa eminesciană. Poezii de dragoste întâlnim în volumele Cuvinte potrivite [Melancolie, Toamna, Despărţire, Creion (obrajii tăi mi-s dragi), Creion (Trecînd pe puntea-ngustă)] şi volumul Versuri de seară.
Două atitudini se pot defini in trăirea sentimentului de dragoste:
a) Una de reticenţă, de amânare a clipei erotice (Melancolie, , Creion (Obrajii tăi mi-s dragi)
b) Împlinirea erotică care este urmarită şi exprimată în ambianta universului casnic din care natura vegetală şi animală, în toată bogăţia, varietatea şi splendoarea ei, nu poate lipsi.
Femeia devine stapâna acestui univers, ea fertilizează acest univers în care bărbatul devine sub influenţa pozitivă a femeii un luptator şi un demiurg (Mireasa, Căsnicie, Mirele ).
4.Tudor Arghezi continuă tradiţia lui Emil Gârleanu şi a lui George Topîrceanu în descrierea universului mărunt, al vieţuitoarelor fără cuvânt. Nicăieri ca până la el lumea vieţuitoarelor fără cuvânt, de la gâzele minuscule, la felurimea păsărilor (cocoşi, rândunele, vrăbii, lăstuni, etc) şi patrupedelor casnice (vaci,măgari, iezi, purcei, căţei, pisici, etc) n-a căpatat un contur mai unitar şi mai complex zeitatea umană, în cele mai felurite ipostaze, de la copil pâna la matur. Poetul se coboară pâna la dimensiunea ludică a vieţii.Din toată această poezie (Cântec de adormit Miţura, Versuri de seară, Buruieni, Marţişoare, Cartea cu jucării, Copilăreşti, Prisaca ), reiese gingăşie, inocenţă, prospeţime si delicateţe. Universul e mărunt, atitudinea e de joc, dar mesteşugul poetului e neîntrecut şi metafora se insiunează firesc în text pentru a sublinia că esenţele cele mari ale vietii există şi în lumea măruntă de cele mai multe ori adevărate şi mai convingătoare ,în orice caz statornice, decât in lumea gravă a oamenilor.
_________________________________________________________________________________
NICHITA STĂNESCU - Universul poetic
Nichita Stănescu s-a impus ca unul dintre cei mai interesanţi şi valoroşi creatori de poezie modernă; ca o recunoaştere a valorii creaţiei sale, i s-a conferit în 1975, la Viena, premiul Herder, iar în 1982, în Iugoslavia, premiul “Cununa de Aur”.
Nichita Stănescu este mai interesat, mai emoţionat de idee decât de sentiment. Calea care să-i satisfacă nevoia de siguranţă ducea spre disciplinele riguroase ale spiritului, spre geometrie şi fizică. Critica literară consideră că de la Ion Barbu, poezia românească nu a mai cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare ca în cazul lui Nichita Stănescu.
Poetul s-a situat într-o ascendenţă “nobilă”: prin tendinţa de a ajunge până la esenţa liricului, el se apropie de Eminescu şi Blaga; prin forţa inovaţiei la nivelului limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de încifrare a mesajului în formule de maximă abstractizare, se apropie de Ion Barbu.
Criticul Eugen Simion defineşte poezia lui Nichita Stănescu “poezia poeziei”. Stănescu însuşi afirma: “poezia nu este numai artă, este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii”. De-a lungul întregii sale creaţii se disting încercări de a defini concepţia sa despre cunoaştere prin artă, despre echilibrul dintre conţinutul şi forma poeziei, despre relaţia poetului cu cuvântul. Poezii pe această temă: “Ars poetica”, “Arta poeziei”, “Arta poetică”, “Arta scrisului”, “Autoportret”, “Poezia”, “Poetul ca şi soldatul”, “Căutarea tonului”, “Poetul”, “Tonul”, “Timbrul”.
Nichita Stănescu demontează elementele artei, pe care le reaşează după o ordine proprie. În poemul “Nod 33”, poetul încearcă să lămurească, să descifreze această ordine proprie: “Am gândit un mod atâta de dulce / De a izbi două cuvinte / De parcă iarba verde ar înflori / Iar florile s-ar ierbi.”.
Prima etapă - Lirica sentimentelor, adolescentină, în care predomină idealurile romantice, subiectul cunoaşterii este eul liric în jurul căruia se circumscrie lumea reală.
În primele două volume (“Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”), majoritatea poeziilor sunt de dragoste, erosul este un prilej de a comunica frământatele întâmplări alre fiinţei interioare, care sunt mai puternice decât ale condiţiei fizice date. Iubirea produce o senzaţie de plutire, zborul se naşte din dragoste ca o coloană a infinitului între pământ şi cer.
În poezia “Cântec”: “Du-mă, fericire, în sus şi izbeşte-mi / Tâmpla de stele, până când / Lumea mea prelungă şi în nesfârşire / Se face coloană sau altceva / Mult mai înalt şi mult mai curând.”, starea de iubire e starea din afara incertitudinii, este “cântecul de izbândă a sunetului şi a luminii”. Iubirea este o stare lirică complexă, este o ieşire din somn, motivul fundamental fiind cel al răsăritului: “Soarele saltă din lucruri strigând / Clatină muchiile surde şi grave.” (“O călătorie în zori”).
A doua etapă - Lirica necuvintelor, maturităţii creatoare începe cu volumul “Dreptul la timp”. Vizionalismul lui Nichita Stănescu se abstractizează, viziunea asupra spaţiului şi timpului se schimbă.
Poemul “Enghidu” este un poem despre moarte. Pierzându-şi prietenul Enghidu, uriaşul Ghilgameş descoperă sentimentul morţii, necunoscut până atunci. Poetul, din perspectiva abstractă a durerii dă o definiţie afectivă a timpului: “trecerea durerii în trecerile timpului”. Timpul este o absenţă care crează şi o creaţie care nu se poate numi: “Ceea ce nu e, fără de margini este / Pretutindenea călătoreşte, pete mari întâlnind / Cărora Timp le spun / [...] / Ceea ce nu e, fără Timp este, ca amintirea / E asemenea văzului mâinilor / Asemenea / Auzului ochilor”.
Miturile nu apar doar cu sensurile lor iniţiale, cu sunt un pretext pentru a transmite o stare lirică complexă. În poemul “Enghidu” este un pretext pentru a comunica durerea generată de scurgerea ireversibilă a timpului, scurgere care înseamnă moarte.
În poemul “Către Galateea”, poetul reînvie mitul Galateei, care este atât opera cât şi femeia neîndurătoare. Creatorul modern cere îndurarea de a fi de la cea creată de el.
Volumul “11 Elegii” este considerat cea mai bună carte a lui Nichita Stănescu. Poetul dezvoltă un număr de raporturi care delimitează poezia şi existenţa poetului. Punctul de plecare este criza de natură existenţială pe care poetul încearcă să o depăşească prin meditaţie. Stilul acestor poezii este solemn şi ermetic, ex. “Elegia întâia”: “Totul este inversul totului / Spune Nu doar acela / Care îl ştie pe Da / Însă el care ştie totul / La Nu şi la Da are foile rupte” (Nu poţi nega ceva ce nu cunoşti; pe măsură ce cunoşti mai mult eşti mai conştient de relativitatea lucrurilor sale).
De fapt, elegiile sunt “definiţii” filosofico-lirice ale unor concepte fundamentale ale existenţei poetului. În elegii tema este suferinţa de diviziune, tânjirea după unitate: “Durere a ruperii în două a lumii / Ca să-mi pătrundă prin ochii, doi / Durere a ruperii în două a sunetelor / Lumii, / Ca să-mi lovească timpanele, două” (“Elegia 4”). Refacerea unităţii primordiale nu este posibilă până când poetul nu va şti limba ierbii, a sâmburilor, a stelelor.
În “Elegia a 10-a”, poetul îşi exprimă dorinţa de a atinge prin intermediul gândirii poetice neauzul, nevăzul, negustul, nepipăitul, deci de a exprima inexprimabilul. Spiritul suferă de ceea ce nu poate cuprinde, de imposibilitatea de a materializa imaterialul: “Dar eu nu sunt bolnav. Sunt bolnav / De ceva între auz şi vedere / De un fel de ochi, un fel de ureche / Neinventată de ere.”. Această aventură spirituală se încheie prin acceptarea realului, prin întoarcerea la lumea fenomenală.
În ultima elegie, poetul exprimă întoarcerea propriul pământ: “A fi în lăuntrul fenomenelor, mereu / În lăuntrul fenomenelor / A fi sămânţă şi a te sprijini / De propriul tău pământ”. Poetul reia această temă în volumele următoare, “Alfa” şi “Oul şi sfera”.
În volumul “Laus Ptolemei”, cele două căi de cunoaştere poezia şi matematica, care apar şi în lirica lui Barbu tind să fie reduse la limbajul unic iniţial şi iniţiatic. Principala temă a acestui volum este refacerea simbolurilor.
În volumul “Necuvintele”, poetul abordează o altă perspectivă a lucrurilor şi anume privirea din afară într-o intenţie nouă de stăpânire a universului. Poezia este “ochiul care plânge, lacrima celui care trebuie să fie fericit”.
În ultima etapă, numită lirica frigului, tema fundamentală este moartea. Volumele de poezii din această etapă sunt “Măreţia frigului”, “Noduri şi semne”, “Epica Magna”, “Operele imperfecte”. Moartea este o experienţă limită, însemnând întoarcerea în mit, în necuvânt. Moartea este o încheiere metaforică a aventurii spirituale a eului poetic în spaţiul cunoaşterii.
Criticul literar Aurel Martin consemna că universul liricii lui Nichita Stănescu este “o pădure de simboluri”. Ca toţi marii poeţi, Nichita Stănescu a fost fascinat de esenţe, de ceea ce exprimă sau ascunde fenomenalul. Poetul a încercat să pătrundă dincolo de lumita cunoaşterii, descoperind că tainele nu se lasă învinse, nu-şi divulgă nucleul intim.
Poetul a avut însă vocaţia de a pătrunde impenetrabilul, de a-şi închipui realităţi indefinibile. De aici frecvenţa în vocabularul său a cuvintelor construite cu prefixul ne, acestea valorificând simultan o afirmaţie şi o negaţie.
Întreaga sa lirică pendulează între polii centralizatori, între da şi nu, între lumină şi întuneric, între iluzie şi real, între stare de veghe şi stare de vis. Modernitatea şi valoarea liricii sale rezidă în viziunea poetică originală şi în limbajul poetic. Poetul conferă cuvântului independenţă, considerându-l creator de lumi: “Numai cuventele zburau între noi / Înainte şi înapoi, / Vârtejul lor putea fi aproape zărit / [...] / Ca să privesc iarba înclinată de / căderea unui cuvânt”. Limbajul său poetic este abstract, bazat pe metaforă şi parabolă.
În volumul “Cartea de recitire”, poetul distinge trei moduri de a crea poezia:
fonetic - bazat pe sonoritatea sunetelor, pe aliteraţie
morfologic - bazat pe mobilitatea cuvântului, la fel ca la Arghezi
sintactic - bazat pe construcţiile sintetice ca în cazul lui Barbu.
Nichita Stănescu experimentează un lirism semantic prin cultivarea simbolurilor existenţiale. El realizează mutaţii de sens prin consstrucţii sintactice aparent absurde, prin schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor (văzul mâinilor).
La nivelul expresiei poetice, poezia lui Nichita Stănescu este o ţesătură de noduri şi semne. Semnul este sensul convenţional al cuvântului, iar nodul este nucleul semantic al cuvântului poetic.
_______________________________________________________________________________
Mihail Sadoveanu:
Caracterizarea Vitoriei Lipan din Baltagul
În tot ce face şi spune este dragoste şi inteligenţă nativă şi o vitalitate care este a naturii însăşi. Vitoria Lipan este exemplară prin tărie şi perseverenţă.
Conform unui calendar natural ea îşi dă seama că întârzierea soţului său are o singură explicaţie: moartea. Ea se adresează preotului, face vrăji, apelează la autorităţi, dar experienţa o învaţă că trebuie să se bazeze pe ea însăşi, pentru că la ea e durerea.
În adâncul sufletului ei e convinsă de moartea soţului, dar dragostea, omenia, datoria nescrisă îi dictează că trebuie să-l caute şi să-i dea ultima cinstire cuvenită. Dragostea ei este profundă, păstrată de-a lungul anilor, după propria mărturisire: ca banul cel vechi.
Ştie să-şi rânduiască treburile gospodăriei, înainte de a pleca la drum. Înzestrată cu o inteligenţă nativă, ea îşi stabileşte opririle în locuri, unde ştie că va primi cât mai multe informaţii. Vitoria ştie să întrebe, să scoată adevărul de la oameni, să lege faptele şi să reconstituie mental drumul soţului ei. Ştie să fie prietenoasă, la nevoie umilă, chiar să mintă şi să învrăjbească pe cele două femei, soţiile lui Bogza şi Cuţui. În discuţiile cu cei doi simulează naivitatea şi neştiinţa, când în realitate este convinsă de vinovăţia celor doi. Treptat ea reconstituie faptele: În întuneric, începea să i se facă lumină. La Sabasa fuseră trei. Dincoace, peste muntele Stănişoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era… aici, între Sabasa şi Suha trebuia să găsească ea cheia adevărului.
În descoperirea crimei ea intuieşte că rolul decisiv îi va reveni câinelui pe care din fericire îl găseşte.
La început Vitoria se poartă prietenos cu cei doi ciobani, pentru a le adormi bănuielile. Tot timpul ea dovedeşte o stăpânire de sine ieşită din comun: Avea de căutat, de găsit şi de rânduit. De plâns a plânge mai pe urmă, acuma n-are vreme.
Vitoria este neobosită şi necruţătoare în descoperirea vinovaţilor. Trăsăturile femeii reies şi din secvenţa finală a romanului, aceea a dezvăluirii crimei şi a pedepsirii vinovaţilor. La început Vitoria se poartă frumos, invitându-i pe Bogza şi Cuţui să mănânce şi să bea. Treptat însă vorbirea ei devine aluzivă: spune despre baltagul lui Bogza, că e mai vechi, ştie mai multe despre trecut; mai târziu vede pe el pete de sânge. Vitoria ştie că cei doi sunt ucigaşii dar nu-i numeşte din prima clipă, ci îi supune unei tensiuni psihologice, care îi determină să-şi mărturisească vinovăţia.
De la insinuări, aluzii, Vitoria trece la povestirea faptelor şi numirea vinovaţiilor. Şi în această scenă dovedeşte inteligenţă nativă, isteţime şi stăpânire de sine.
Vitoria este o foarte bună cunoscătoare a oamenilor, ghicind adevărul din gesturi, vorbe, din expresia feţei. Ştie să desfăşoară o gamă largă de atitudini pentru a-şi atinge scopul. Este o femeie autoritară, voluntară, pe care nu o înfrânge nici drumul lung şi greu, nici oboseala, nici informaţiile rare şi puţine. Ea îşi pregăteşte drumul cu un adevărat ritual până în cele mai mici amănunte. În afară de inteligenţa nativă îi este de mare ajutor o bogată experienţă de viaţă.
În hotărârea ei de a-şi căuta soţul este nu numai iubire ci şi un aprig dor de dreptate, de pedepsire şi de răzbunare. Ea reconstituie cu ochii minţii itinerariul soţului şi crima care a avut loc.
Prin energie fizică şi morală, prin intelogenţa ei practică, hotărâre fermă şi consecvenţa cu care-şi urmăreşte scopul, Vitoria este un personaj reprezentativ pentru colectivitatea din care face parte.
Admin- Admin
- Mesaje : 423
Puncte : 434
Reputatie : 3
Data de inscriere : 18/02/2010
Varsta : 38
Localizare : Ciuhoi -
ninu- Stage 1
- Mesaje : 13
Puncte : 15
Reputatie : 0
Data de inscriere : 28/02/2010
Varsta : 34
Localizare : Ciuhoi
Pagina 2 din 2 • 1, 2
Pagina 2 din 2
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum|
|
|