Referate...

Referate din diferite domenii, informatii, cunostinte toate la indemana tuturor....

Eclipsa

Ce cauzeaza o eclipsa ?

Eclipsele au loc cand Luna se muta intr-o pozitie de aliniere directa cu Soarele si cu Pamantul. Exista doua tipuri fundamentale de eclipsa – lunara si solara.
Majoritatea oamenilor au vazut cel putin o eclipsa totala de luna. Aceasta are loc cand intreaga Luna trece prin umbra Pamantului. In acest caz Soarele si Luna se afla in parti opuse Pamantului. Daca vedeti o eclipsa de luna (vizibila doar noaptea in anumite timpuri cu Luna plina) se va observa cum stralucitorul disc al Lunii se va inegri - cateodata va capata o culoare rosu-aramie – pentru perioade de o ora sau mai mult.
Dar eclipsa de luna nu egaleaza nici pe departe magnificul specatacol oferit de rarele si minunatele eclipse totale de luna care au loc cand Luna trece direct printre Soare si Pamant. In acele momente cand Luna trece printre Pamant si Luna se poate observa cum aceasta se “suprapune” peste Soare, partea intunecata a Lunii obscurand total Soarele.
O a treia categorie de eclipsa are loc cand umbra Lunii trece peste Pamant dar acest tip de eclipsa nu este destul de lunga pentru a atinge suprafata; conul de umbra se micsoreaza pana a atinge Pamantul. Acest efect se intampla cand Luna este destul de departe in orbita ei fata de Pamant. Luna apare mai mica si nu este capabila sa acopere complet Soarele. Cand Luna este centrata pe Soare, un inel de lumina ramane vizibil peste margini. Acest tip de eclipsa este numit eclipsa inelara.
Desi eclipsele solare si lunare au loc cu o anumita frecventa comparabila, totusi este mai normal sa asistam la mai multe eclipse lunare. Aceasta de datoreaza faptului ca Luna intunecata poate fi vazuta de oriunde dintr-o jumatate de Pamant in timpul eclipsei.
Este remarcabil totusi faptul ca eclipsele de Soare au totusi loc. Ele sunt posibile datorita faptului ca Soarele si Luna observate de pe Pamant ca avand aceleasi dimensiuni. Diametrul Soarelui care este de 400 de ori mai mare decat cel al Lunii se afla la o distanta de 400 de ori mai mare decat Luna de Pamant. Aceasta conditie permite Lunii sa acopere Soarele. Daca de fapt diametrul Lunii (2160 de mile) ar fi fost cu 140 de mile mai mic atunci Luna nu ar fi fost destul de mare pentru a acoperi Soarele si o eclipsa totala de Soare nu ar fi fost niciodata vizibila de oriunde de pe Pamant.

Efecte ale eclipselor

O eclipsa totala de Soare incepe aproape insesizabil. Luna isi incepe trecerea peste fata Soarelui un mic punct apare pe partea vestica a marginii Soarelui.
Aceasta faza progreseaza cam o ora dar putine lucruri dau indicii despre apropiere intunericului. Dar in ultimele minute premergatoare intunericului, lumina Soarelui dispare foarte repede.
In timpul eclipsei un fenomen interesant are loc. Linii inguste alternative de intuneric si lumina pot fi vazute ondulandu-se in parelel pe suprafete netede. Acestea se numesc benzi de umbra si sunt rezultatul luminii Soarelui distorsionate de neregularitatiile din atmosfera Pamantului si sunt cel mai bine observate pe pereti.
Dintr-o data cerul se inegreste. Umbra Lunii se misca cu cateva mii de mile pe ora aduce odata cu ea un dramatic efect de noapte. Cerul aproape de orizont apare inca luminos si acest fapt cauzeaza o lumina rosie si un neobisnuit efect de umbra. Intunericul in timpul zilei nu este asa de negru precum este noaptea dar in aceste conditii participa la crearea unui efect luminos unic.
In centrul acestui cer intunecat are loc spectacolul eclipsei – coroana Soarelui. Aceasta coroana straluceste in toate directiile in jurul disc solar intunecat. De un milion de ori mai slaba decat adevarata lumina a Soarelui, adevarata glorie a coroanei este vizibila doar in timpul unei eclipse totale de soare.
Intunericul eclipsei se face simtit in lumea plantelor si a animalelor. Pasarile inceteaza sa mai zboare. Florile isi inchid petalele ca si cand noaptea s-ar fi instalat cu adevarat. Temperatura scade dramatic in urma trecerii umbrei Lunii.
Memoria acestei experiente este permanenta. Frumusetea neasemuita a coroanei nu se poate asemana cu nimic. Pur si simplu nu exista nimic la fel de frumos si unic ca aceasta.
Coroana vizibila in eclipsa totala de Soare din 11 iulie 1991 in La Paz, Baja California, Mexico.

Eclipsele de Soare si de Luna

Cele mai spectaculoase fenomene ceresti, pe care le poate vedea un pamântean - în afara cometelor - sunt, fara îndoiala, eclipsele de Soare si cele de Luna. Stim ca Pamântul se roteste în jurul Soarelui si Luna se roteste în jurul Pamântului. Datorita miscarilor de revolutie ale Pamântului si ale Lunii se întâmpla ca cele trei corpuri sa se gaseasca pe aceeasi dreapta, situatie în care se produc eclipsele. În functie de modul în care sunt aliniate Soarele, Pamântul si Luna, eclipsele pot fi: de Luna (daca Pamântul este situat între Soare si Luna) si de Soare (daca Luna se afla între Soare si Pamânt). Deci, eclipsele de Luna sunt posibile numai în perioadele de Luna plina, iar cele de Soare nu se pot produce decât în perioadele de Luna noua. Daca planul orbitei lunare si planul orbitei Pamântului în jurul Soarelui ar coincide, atunci la fiecare Luna noua am avea eclipsa de Soare, iar la fiecare Luna plina am avea eclipsa de Luna. Însa, datorita unghiului de 5 grade format de planele celor doua orbite, eclipsele pot avea loc numai când, în fazele de Luna noua si Luna plina, Luna se afla în apropierea punctelor de intersectie a celor doua orbite (numite noduri ),deci odata la 6 luni, pe an putându-se produce maxim 7 eclipse .
Prin eclipsa se întelege fenomenul prin care un astru fara lumina intra în conul de umbra al unei planete, deci este lipsit de lumina Soarelui. De exemplu Luna poate fi eclipsata de catre Pamânt; Luna aflându-se atunci în umbra Pamântului, si nu mai primind lumina de la Soare, noi o vom vedea întunecata.
Eclipsele de Luna pot fi: totale - când Luna intra în întregime în conul de umbra al Pamântului si partiale - când Luna intra numai în parte în conul de umbra al Pamântului. Eclipsa de Luna începe prin intrarea acesteia în penumbra Pamântului si continua cu intrarea (totala sau partiala) a Lunii în umbra Pamântului. În timpul eclipsei totale de Luna, discul lunar nu este complet invizibil, ci are o culoare rosie-închis, fiind luminata în acest timp numai de razele refractate si dispersate de catre marginile atmosfere terestre. Traversarea conului de umbra al Pamântului dureaza cel mult 2 ore. O eclipsa de luna este vizibila din orice punct de pe Pamânt unde Luna este deasupra orizontului si deci poate fi observata de pe jumatate din suprafata Pamântului.
Spre deosebire de eclipsa de Luna, care poate fi vazuta de orice observator, eclipsarea totala a Soarelui poate fi observata numai din punctele suprafetei terestre care sunt acoperite de umbra Lunii.Eclipsele de Soare sunt: partiale - când discul Lunii acopera partial discul Soarelui, totale - când discul Lunii în întregime discul solar si inelare - când discul lunar acopera numai regiunea centrala a discului solar. Luna fiind un corp opac, atunci când se afla între Soare si Pamânt (pe aceeasi linie cu acesta) opreste o parte din lumina Soarelui si pe Pamânt va cadea umbra Lunii. În aceea regiune de pe Pamânt unde cade umbra discului lunar se va observa o "eclipsa" totala de Soare. În acelasi timp în alt loc de pe Pamânt, unde cade penumbra Lunii, Soarele va fi partial acoperit si va fi observata o "eclipsa" partiala de Soare. Eclipsele totale se pot produce datorita relatiei care exista între dimensiunile Soarelui, Pamântului sI Lunii si datorita distantelor Soare-Pamânt, respectiv Pamânt-Luna, asfel încât lungimea conului de umbra al Lunii este mai mare decât distanta de la Luna la suprafata Pamântului.
Eclipsele totale de Soare nu pot fi vazute decât de pe zone foarte restrânse ale suprafetei terestre datorita faptului ca umbra Lunii pe Pamânt este relativ mica, având diametrul maxim 270 km. Miscarea de rotatie a Pamântului (de la vest la est) precum si miscarea de revolutie a Lunii pe orbita sa în jurul Pamântului fac ca umbra Lunii sa se deplaseze continuu pe suprafata terestra, cu o viteza de aproximativ ( 600 km/h, mai mare decât viteza avioanelor cu elice) ceea ce da nastere unei "benzi de totalitate". Într-un loc dat durata eclipsei totale de Soare nu depaseste 7,5 minute. În acelasi loc de pe suprafata Pamântului eclipsele totale de Soare sunt foarte rare putând fi observate o data la 200-300 de ani. Înca din vechime eclipsele au fost prezise cu multa usurinta deoarece s-a observat ca se repeta dupa aproximativ 18 ani, 11 zile si 7 ore. Aceasta perioada a fost numita "ciclul Saros". Fiecare ciclu Saros contine 70 de eclipse dintre care 41 de Soare si 29 de Luna. ( Desi sunt mai putin numeroase, eclipsele de Luna par mai frecvente fiind vizibile de pe jumatatea globului unde Luna este deasupra orizontului, în momentul eclipsei.)
Babilonienii au descoperit cum sa anticipeze eclipsele, iar grecul Thales a învatat trucul de la ei. Se spune despre el ca a prezis ca în Asia Mica avea sa se produca o eclipsa de Soare în anul 585 î.e.n. si a avut dreptate. De fapt, armatele a doua tari din zona, Media si Lydia, se pregateau sa înceapa batalia atunci când s-a produs eclipsa. Cele doua armate au fost atât de înspaimântate de acest semn rau, încât s-au grabit sa încheie pace si au revenit acasa fara sa fi luptat. Astronomii din zilele noastre au facut calculul invers, pentru a afla data exacta a eclipsei, care s-a produs în 28 mai 585 î.e.n. Asfel, batalia anulata este primul eveniment din istoria umanitatii a carui data este cunoscuta cu precizie. În tara noastra ultima eclipsa totala de Soare a fost vazuta la 15 februarie 1961, durata maxima a eclipsei fiind de 2 min. 30 s. si traversând România la sud de Drobeta Turnu-Severin, Pitesti, Târgoviste, Ploiesti, Braila, linia centrala situându-se tangenta la granita sudica a tarii. Urmatoarele eclipse totale de Soare vizibile în tara noastra, vor avea loc la 11 august 1999 si la 7 octombrie 2135. În data de 11 august 1999 vom vedea, cum în plina zi Soarele va fi acoperit încet de discul Lunii. Banda de totalitate va traversa tara noastra, linia centrala trecând prin Vulcan, Pitesti, Bucuresti. Aradul se situeaza de aceasta data în banda de totalitate.

Inceputurile Universului



Departe de suprafata Pamantului, dincolo de ceea ce pare o cupola uriasa presarata cu stele, se intinde nemarginitul Univers, realitate ce pare izvorata din cele mai fantastice si tulburatoare visuri. Ascuns de barierele timpului si spatiului, Universul a fost in cea mai mare parte a vremii necunoscut, neexplorat, ramanand dincolo de posibilitatile de cunoastere ale omului.
Dar aceste bariere ale imposibilului au inceput sa se deschida in fata realizarilor omului. Prin geniul sau creator, el a reusit sa ridice putin cate putin valul ce acoperea enigmele Cosmosului, privind uimit la noile cai ce se deschideau in fata. A trebuit sa modifice multe din ideile pe care le avea asupra energiei si raspandirii substantei din Univers, dar cea mai importanta cucerire a fost intarirea convingerii ca nu exista lucruri imposibil de cunoscut.

Din cele mai vechi timpuri omul a contemplat bolta instelata, intrebandu-se: ce este cerul? Ce legi ii guverneaza miscarea? Dar singurul lucru pe care il putea face era sa observe cele circa 6000 de stele vizibile cu ochiul liber si sa le noteze pozitiile in asa numitele constelatii. El nu avea de unde sa stie ca Soarele este o stea si ca stelele isi datoreaza neobosita stralucire focului termonuclear care arde in adancul lor. Nu avea de unde sa stie ca planetele - asa a numit el aceste stele ratacitoare pe bolta cereasca - cu toata stralucirea lor nu erau stele, ci corpuri intunecate a caror lumina era reflectarea, ca intr-o oglinda, a celei primite de la Soare.

Pana acum cateva secole, dintr-o mandrie explicabila prin nivelul de atunci al conostintelor sale, omul si-a plasat planeta, Pamantul, in centrul Universului, considerand-o inconjurata de toate celelalte corpuri ceresti. Abia in anul 1543, astronomul polonez Nicolas Copernic a "indraznit" sa rastoarne aceasta imagine. El a demonstrat ca Pamantul se misca in jurul Soarelui si nu invers, punand bazele a ceea ce numim noi azi Sistemul Solar .

Organizarea Sistemului Solar propusa de Copernic (sistem care se numeste si heliocentric, adica cu Soarele in centru) a fost o idee revolutionara pentru timpul sau. Dar sistemul heliocentric propus de Copernic a fost aspru criticat de Biserica Catolica, institutie care, din considerente religioase adoptase sistemul geocentric, adica cel care avea in centrul sau Pamantul. Pentru ca au sustinut si dezvoltat ideea heliocentrica, nu putini invatati au avut de suferit din ordinul Bisericii.

Totusi ideea lui Copernic era inca departe de realitate, deoarece el considera ca Soarele este centrul intregului Univers. Modelul lui a predominat insa pana in epoca moderna, pana la inventarea fotografiei si a marilor telescoape. Abia in prima jumatate a secolului XX marile intrumente astronomice au aratat ca unele "stele neclare", numite de astronomi "nebuloase", nu sunt doar niste nori de gaz in apropierea noastra, in Sistemul Solar, ci reprezinta galaxii, vaste aglomerari de stele, aflate la distante uriase de Pamant.

Soarele, Pamantul si planetele celelalte, impreuna cu stelele vizibile si inca multe altele ce nu pot fi vazute de ochiul liber, fac si ele parte dintr-o astfel de galaxie, galaxia noastra. Vazuta de undeva, din mare departare, ea are forma de disc, cu o usoara umflatura in centru. Deoarece Sistemul Solar este situat in planul de simetrie al discului, acesta poate fi vazut in serile senine sub forma unei benzi luminoase care brazdeaza cerul, banda numita Calea Lactee.

In zilele noastre, instrumentele perfectionate si sondele spatiale au largit enorm orizontul cunoasterii. Imaginile obtinute cu ajutorul telescoapelor au atins frontiere de nebanuit ale Universului, de miliarde de ani lumina, iar analiza lor atenta arata o densitate neinchipuit de mare de galaxii. De pilda, numai in regiunea de pe cer delimitata de cele patru stele ce formeaza constelatia Carul Mare, cu ajutorul unui telescop pot fi vazute (pe cliseele fotografice) ... un milion de galaxii!

Lasand la o parte incercarile de explicatii, mai mult sau mai putin fundamentate stiintific, care au fost date pentru intelegerea Universului, de-a lungul unei istorii zbuciumate, in prezent cucerirea treptata a legilor obiective ale naturii a permis oamenilor de stiinta sa elaboreze un scenariu al modelului lumii in care traim, reusind sa fixeze in timp si in spatiu originea si evolutia Universului. A Universului din care face parte imensitatea de galaxii, printre care si galaxia noastra, din care face parte Sistemul Solar si ... Pamantul.

In incercarile sale de a explora trecutul Universului, care se estimeaza la miliarde de ani, omul este foarte aproape de situatia unui fluture cu viata de o zi care, traind in padure, nu are cum sa observe cresterea copacilor. Oricum insa, omul are cum sa deduca evolutia unui copac din padure, de pilda. El poate gasi semintele copacilor, lastari, copaci maturi, cat si ramasitele copacilor batrani si uscati. In felul acesta, prin imaginatie si rationament el poate deduce cum apare, creste si moare un copac.

Acelasi lucru este valabil si cu ciclurile din natura, care sunt insa mult mai mari si mult mai lente. De pilda, chiar si steaua cu viata cea mai scurta - caci si stelele se nasc si mor - dureaza cat milioane de vieti omenesti. Examinand insa un mare numar de stele in diferite stadii ale dezvoltarii lor, se poate intelege usor ciclul nasterii si mortii stelelor. Acest proces din Univers este continuu si zilnic deschis observatiilor.

Astronomia, stiinta generala care studiaza structura si evolutia astrilor, a Universului, urmarind fenomenele pe care i le ofera cerul, ca o carte larg deschisa, prezinta omului contemporan un Univers care pulseaza de energie si, totodata, schema evolutiei sale.

Istoria Universului nostru incepe la un moment care a fost stabilit acum circa 16 miliarde de ani, cand toata substanta si energia care ne inconjoara pana la cele mai nebanuite departari a fost concentrata intr-un volum foarte mic ca o mica sfera foarte fierbinte. Din cauze inca necunoscute de stiinta mica sfera a inceput sa se dilate, ca un fel de explozie uriasa, racindu-se pe masura ce isi marea volumul. Materialul primordial din care era alcatuita sfera a inceput sa se modeleze in particule materiale - protoni, neutroni si electroni - care, prin ciocniri si asocieri repetate, au fortmat atomii celor mai simple elemente chimice - hidrogenul si heliul. Totodata s-a facut simtita forta gravitationala, care face ca doua corpuri sa se atraga reciproc.

Desigur, evenimentele prezentate mai sus au fost deduse teoretic de oemenii de stiinta si ele explica foarte bine evolutia ulterioara a Universului. Evenimentele s-au desfasurat intr-o extrem de lunga perioada de timp. Ipoteza prevede ca au trebuit sa treaca milioane de ani de la acea presupusa explozie pentru ca in Universul timpuriu particulele elementare sa se combine, formand atomi de hidrogen si heliu, ca prime compozitii chimice. O data cu stabilirea compozitiei chimice a Universului, evenimentele au luat un curs ce poate fi mai usor imaginat pe baza fenomenelor chimice si fizice cunoscute. Astfel, se presupune ca atomii de hidrogen si heliu, sub actiunea fortelor de atractie care se manifesta intre ei, s-au aglomerat la inceput in nori uriasi, apoi, pe masura ce fortele de atractie se manifestau din ce in ce mai puternic, norii s-au fragmentat in formatiuni mai mici, indepartandu-se unii de altii. Acum imaginea Universului era cea a unui spatiu imens in care se miscau in toate directiile nori fierbinti de hidrogen si heliu care insa se spargeau in continuare, in interiorul lor, in fragmente din ce in ce mai mici si mai reci. Situatia poate fi comparata cu producerea picaturilor de ploaie intr-un nor: prin racirea norului, se formeaza mici picaturi de apa, dar care inca mai fac parte din nor (pana cand ating conditiile de ploaie). Tot astfel, un nor de hidrogen si heliu (care a fost numit protogalaxie), se poate fragmenta in "mici picaturi de gaz", mai reci, care schimba oarecum structura protogalaxiei din care fac parte.

Cat de mare erau " picaturile de gaz" dintr-o protogalaxie? Doar cateva luni lumina (fata de cea a protogalaxiei care era de un milion de ori mai mare!) Dar lucrul cel mai important este ca aceste "picaturi de nor", reci si totodata intunecate, erau "embrioni de stele" sau
"protostele"

Acum gravitatia incepea sa fie principalul motor al evolutiei materiei din Univers. Ea actiona din ce in ce mai puternic in micile aglomerari intunecate de gaz, care astfel se strangeau din ce in ce mai mult spre centrul lor, comprimandu-se. Dar prin comprimare gazul se incalzeste, tot asa cum se incalzeste capatul unei pompe de bicicleta cand este folosita la umflarea unei roti. In interiorul protostelelor insa temperatura creste enorm si o data cea a fost atinsa temperatura de zece milioane de grade, intre nucleele de hidrogen din zona centrala incepe sa se produca reactii termonucleare.

Reactiile termonucleare reprezinta, in mare, un foc de o natura cu totul diferita de cel care este cunoscut in cazul arderii combustibililor obisnuiti. Focul termonuclear degaja o caldura si o lumina de o intensitate colosala, langa care nu ar putea rezista nici un fel de substanta obisnuita.

In momentul in care s-a aprins focul termonuclear, protosteaua a devenit stea. Ne putem imagina acest moment din istoria Universului. Totul in jur era haotic si stralucirea norilor incandescenti de hidrogen si heliu incepea sa se stinga in spatele fragmentelor intunecate pe care le-au format. Brusc, o mica scanteie de lumina a stralucit rosiatica in intuneric... A palapait, s-a stins, apoi a izbucnit intr-o stralucire de diamant, ramanand ca un briliant luminos pe catifeaua intunecata a haosului, aruncand o lumina constanta. Aceasta prima stea a fost curand urmata de altlele, de diferite dimensiuni si straluciri, si treptat, in curs de milioane si milioane de ani, Universul a inceput sa se apropie de forma pe care o cunoastem azi.

Universul timpuriu era insa steril, ca un desert stancos lipsit de viata deoarece la inceput au fost formati doar atomi de hidrogen si heliu, din "oceanul" de particule elementare rezultate in urma "marii explozii". Elementele chimice mai grele, inclusiv cele componente ale vietii ca oxigenul, azotul, carbonul si fosforul inca nu existau. Producerea unor astfel de atomi s-a dovedit a fi dramatica, solicitand un "mare sacrificiu cosmic": moartea stelelor!

Numai prin moartea stelelor, in miezul lor se puteau naste acele elemente chimice care permit aparitia vietii. Ciclurile de nastere si de moarte a stelelor au continuat timp de circa 10 miliarde de ani. Grupuri de galaxii - care sunt aglomerati vaste de stele, praf si gaz - unele sferice, altele in forma de elipsoid sau chiar lipsite de forma precisa - se indepartau continuu unele de altele. Din aceasta multime de galaxii, unele au evoluat spectaculos, luand frumoase forme spirale, rotindu-se incet, ca uriase roti ceresti.

Evenimente importante din istoria astronomiei


De obicei se afirmă că astronomia este una din cele mai vechi ştiinţe. Se mai menţionează că începuturile astronomiei ar data din epoca culturii asiro-babiloniene, care înflorea în Mesopotamia, cu circa 3 – 4 000 de ani î.e.n. Cercetări relativ recente consideră acest început al astronomiei în negura preistoriei, în perioada când omul de Cro Magnon, un veritabil “homo sapiens”, venea să înlocuiască omul de Neanderthal. Este aproximativ anul 35 000 î.e.n., din care par să dateze o serie de oase pe care erau gravate fazele Lunii. În realitate credem că începuturile astronomiei sunt şi mai vechi, ele putându-se situa în momentul apariţiei poziţiei bipede la om, ceea ce i-a permis să vadă şi să observe CERUL.
Date mai sigure, bazate pe înscrisuri, avem din epoca marilor civilizaţii indo-europene, în special al civilizaţiei antice greceşti. Dacă am căuta să exemplificăm cu nume ilustre unele realizări ale astronomiei elenistice, nu putem să nu cităm pe unii din marii săi filosofi. Astfel, Tales din Milet (sec. VII - VI î.e.n.) era considerat şi iscusit astronom. Un alt nume celebru este cel al lui Pitagora (c. 560 – c.500 î.e.n.), care denumeşte cerul COSMOS şi declară că Pământul are formă sferică. Parmenide din Eleea (c.540 – 450) care, după Teophrast, ar fi susţinut şi el teoria sfericităţii Pământului, ar mai fi afirmat, după cum menţionează Plutarh, că “Luna mişcându-se în jurul Pământului iluminează nopţile cu o lumină împrumutată”.
Viziuni şi concepţii aproape de realitate a susţinut şi Democrit din Abdera (460 - 360 î.e.n.), care nu numai că a preconizat existenţa atomilor, dar a şi interpretat corect aspectul albicios al Căii Lactee, prin prezenţa a nenumărate stele slabe pe care ochiul omenesc nu le poate distinge, fapt ce a putut fi confirmat după circa 2 000 de ani prin primele observaţii telescopice ale lui Galilei.
Timp de 2 000 de ani cunoştinţele despre Univers şi astrele ce-l populează s-au acumulat graţie activităţii neobosite ale unor savanţi ca Brahe, Copernic, Galilei, Kepler, Newton, Gauss, Herschel şi alţii până în prezent.
Aristah din Samos (310 – 230 î.e.n.). A fost elev al lui Straton din Lampsakos şi de la el s-a păstrat o singură lucrare, Despre dimensiunile şi distanţele Soarelui şi Lunii unde încearcă să determine distanţele până la Lună şi Soare. În ceea ce priveşte concepţia cosmologică a lui Aristah, lui i se atribuie admiterea pentru Pământ a unei mişcări combinate.
Hiparh din Niceea (c.190 – c.125 î.e.n.). Este considerat cel mai mare astronom al antichităţii greceşti. El ajunge la o foarte exactă apreciere a lungimii anului, considerându-l ca având 365 zile şi un sfert fără 1/300 dintr-o zi. El apreciază foarte exact şi durata lunii sinodice, la 29 zile 12 ore 44 minute şi 2,5 secunde (valoarea acceptată azi se termină cu 2,8 secunde). O altă contribuţie a lui Hiparh este alcătuirea unui catalog de stele, conţinând peste 850 obiecte. În acest catalog el împarte stelele vizibile cu ochiul liber în 6 clase de strălucire, clasificare care, cu unele perfecţionări, s-a păstrat până azi. Hiparh a introdus sistemul hexazecimal, sistem folosit înainte numai de babilonieni, după care cercul se împarte în 360º, fiecare grad fiind compus din 60’, fiecare minut având la rândul său 60’’.
Claudiu Ptolemeu (c.90 – c.168). În afara dezvoltării sistemului geocentric care-i poartă numele şi a acelui catalog cu 1025 stele aduse la epocă, Ptolemeu a mai avut şi alte contribuţii remarcabile: descoperă ecveţia Lunii şi calculează paralaxa Lunii cu destul de mare precizie.
Nicolaus Copernic (1473 – 1543). Prin 1512-1513, apare în manuscris lucrarea cu titlul Nicolai Copernici de hypothesibus motuum coelestium a se constitutis commentariolus, cunoscută mai ales sub titlul prescurtat Commentariolus (Micul comentariu), în care Copernic îşi expune, într-o formă simplă, nematematizată, principalele teze ale heliocentrismului. Opera nemuritoare a lui Copernic are titlul De revolutionibus orbium coelestium, libri VI, lucrare care a fost scoasă abia în anul 1835, după agitaţia făcută de Galilei cu descoperirile sale telescopice, când aproape toate confirmările în favoarea teoriei heliocentrice fuseseră obţinute.
Tycho Brache (1546 – 1601). A determinat precesia echinocţiilor la 51’’ pe an, cu lichidarea definitivă a “trepidaţiei”. Tot el mai determină cu precizie înclinarea eclipticii la 23º31’ şi mişcarea anuală a perigeului Soarelui la 45’’ (în loc de 61’’). Catalogul său cu poziţiile precise a 777 stele nu avea o eroare mai mare de 1’.
Galileo Galilei (1564 – 1642). După 1609, când Galilei îşi construieşte singur o serie de lunete, începe să observe cerul şi face câteva descoperiri de o importanţă capitală. În primul rând, observând Luna, descoperă munţii lunari şi formaţiunile caracteristice, asemănătoare craterelor vulcanice sau circurilor. Desenând o hartă a Lunii, destul de rudimentară, Galilei denumeşte zonele mai închise “mări”. Observând câmpurile stelare, el descoperă nenumărate stele noi: în Pleiade (Cloşca cu pui) vede 36 de stele, iar în Calea Lactee, o mulţime de stele. Observând planeta Jupiter, Galilei descoperă în câteve zile cei 4 sateliţi mai mari. Galilei mai observă petele solare şi le interpretează corect, determinând şi perioada de rotaţie a Soarelui. Principala operă astronomică a lui Galilei este Dialogo…, în care el compară cele 2 sisteme ale lumii, cel ptolemeic şi cel copernican, ceea ce atrage mânia clerului, care, prin intermediul inchiziţiei îi intentează un proces rămas celebru în urma căruia este silit să abjure. După această abjurare legenda spune că Galilei ar fi pronunţat celebra expresie “E pur si move !” (Şi totuşi se mişcă !).
Johann Kepler (1571 – 1630). În anul 1609 apare lucrarea lui Kepler Astronomia nova…, în care sunt enunţate primele două legi, din cele trei, cunoscute sub numele de “legile lui Kepler”. Legea I spune că “planetele se mişcă pe orbite eliptice, având Soarele în unul din focare”; legea a II-a spune că “raza vectoare mătură arii egale în timpuri egale”. În anul 1619 publică Harmonices Mundi, în care apare şi legea a III-a: “pătratele perioadelor siderale de revoluţie sunt proporţionale cu cuburile semiaxelor mari.”. Pentru cele trei legi de mişcare ale planetelor, Kepler a fost supranumit “legiuitorul cerului”.
Cristian Huygens (1629 – 1695). Descoperă inelul lui Saturn, şi cel mai strălucitor satelit al lui Saturn - Titan.
Isaac Newton (1642 – 1727). Newton construieşte primul telescop cu oglindă. În cartea a III-a a lucrării Philosophiae naturalis principia mathematica (Principiile matematice ale filosofiei naturale), Newton analizează mişcarea Lunii, planetelor şi cometelor. Pe baza acestei lucrări fundamentale se va constitui o nouă ramură a astronomiei, mecanica cerească.
Wiliam Herschel (1738 – 1822). Cea mai mare realizare a lui Herschel a fost descoperirea planetei Uranus(1781). Ca realizări în sistemul solar mai putem cita descoperirea a doi sateliţi ai lui Uranus, Titania şi Oberon, şi rotaţia sa anormală, descoperirea a doi sateliţi ai planetei Saturn, Mimas şi Enceladus, măsurarea perioadei de rotaţie a lui Saturn şi a inelelor sale, descoperirea variaţiilor sezoniere pe planeta Marte şi interpretarea benzilor de pe Jupiter ca fenomene din atmosfera sa. El mai descoperă radiaţiile infraroşii, determină forma galaxiei noastre şi descoperă foarte multe stele duble, care se mişcă în jurul centrului de masă comun, ascultând de legea atracţiei universale.
Urbain J. J. Le Verrier (1811 – 1877). Calculează locul unde se află planeta Neptun aceasta fiind descoperită în 1846 de Johann Gottfried Galle. Determină exact deplasarea periheliilor planetelor.
Clyde William Tombaugh . Descoperă planeta Pluto(1930).

Luna este satelitul natural al Pamantului, nu are lumina proprie, ea reflecta lumina pe care o primeste de al Soare.Nu are atmosfera, iar departarea medie fata de Pamant este de numai 384 mii km.
Luna se deplaseaza pe orbita sa cu o viteza medie de 1024 km/s, ceea ce inseamna ca, miscandu-se in jurul Pamantului, revine in dreptul aceleiasi stele dupa un interval de timp de 27 zile, 7 ore 43 minute si 11,47 secunde.Acest interval de timp se numeste perioada siderala.
Pe de alta parte, Luna se roteste in jurul axei sale intr-o perioada de timp egala cu perioada de miscare in jurul Pamantului, fapt pentru care ea arata mereu aceeasi fata spre Pamant.In figura 1 am reprezentat soarele (S), Pamantul (T) si Luna (L), in pozitia initiala fiind socotite punctele : S,T1 si L1.Dupa un interval de timp egal cu perioada siderala a Lunii, cele trei corpuri se vor gasi in punctele : S,T2 si L2.Pentru ca Luna sa ajunga iarasi in pozitie coliniara cu Soarele si Pamantul, in L3, va trebui sa mai treaca un anumit interval de timp.In modul acesta se vede ca perioada sinodica – interval de timp dintre doua conjunctii este mai mare decat perioada siderala.Perioada sinodica se determina observational si este egala cu 29 zile, 12 ore, 44 minute si 2,8 secunde.




Luna nu are lumina proprie, ea putand fi observata datorita luminii solare pe care o reflecta.De aceea, noi nu putem vedea decat portiunea iluminata de Soare, dar nici pe aceasta in intregime, ci numai partea care este orientata spre Pamant.Aceasta este cauza principala a fazelor lunare, explicarea lor fiind data in fig.2.
Faza ,,Luna Noua“ o avem atunci cand spre Pamant este orientata suprafata neiluminata de Soare.Apoi apare o fasie iluminata, o ,,secere”, care creste din ce in ce mai mult pana cand Luna ajunge la 900 fata de pozitia corespunzatoare fazei ,,Luna Noua”.In acest timp spre observatorul terestru va fi orientata jumatate din jumatatea iluminata a suprafetei lunare si avem faza ,,Primul Patrar”
In continuare, observatorul vede din ce in ce mai mult din suprafata iluminata, iar la 1800 de la faza ,,Luna Noua” lumina Soarelui va ilumina intreaga suprafata pe care Luna o arata Pamantului, avem faza ,,Luna Plina”.Urmeaza apoi faza ,,Ultimul Patrar” , la care Luna prezinta observato-rului terestru jumatate din cealalta jumatate de suprafata iluminata, adica iarasi este vizibil numai un sfert din suprafata Lunii.


Fig 2. Fazele Lunii



In ultimul timp, s-a dovedit ca si planetele Mercur si Marte au relieful asemanator cu acela al Lunii, fapt de mare importanta pentru o serie de cercetari cu privire la trecutul sistemului solar.
In vederea descrierii discului aparent al Lunii, trebuie sa facem urmatoa-rele precizari : se numeste terminator curba care, pe discul lunar, separa partea iluminata de partea obscura; se numeste limb limita discului lunar.Din cauza fazelor lunare, limbajul Lunii poate sa fie un arc de cerc, semicerc sau cerc, pe cand terminatorul are curbura variabila.
Relieful lunar se poate pune in evidenta cu multa usurinta daca se fac observatii printr-o luneta oricat de mica sau chiar printr-un binoclu.In modul acesta, observatia ne arata ca suprafata Lunii este acoperita cu neregularitati care se observa foarte bine in vecinatatea terminatorului, unde aspectul Lunii are un caracter dantelat. De la terminator spre limb, relieful este mai putin pronuntat, deoarece exista mai multa lumina solara, motiv pentru care nu se pot distinge bine toate detaliile.
O examinare mai amanuntita arata ca relieful lunar este alcatuit din trei categorii de formatiuni : mari, continente si cratere.
Marile sunt regiuni vaste mai intunecoase si netede.Ele sunt denumite impropriu asa, deoarece pe Luna nu exista urme de apa. De asemenea si denumirea de continente este tot improprie, acestea din urma fiind regiuni deluroase sau muntoase care inconjura “marile“.Exista lanturi de munti care au inaltimea de 5-6 mii de metri, cum sunt Muntii Alpi, de exemplu.
Craterele sunt formatiunile care intr-adevar caracterizeaza relieful lunar.Ele sunt de forme si dimensiuni diferite, de la cele mai mari care pot depasi 200 km in diametru, cum este de exemplu Craterul Clavius si pana la cele de dimensiuni ,,microscopice”.
Relieful este destul de bine cunoscut si exista harti foarte detaliate cu denumiriile formatiunilor respective.Dupa lansarea navelor cosmice au fost intocmite harti si pentru partea ,,invizibila” a Lunii, este vorba de acea fata a Lunii care nu se poate observa de pe Pamant.Hartile cu relieful lunar ar fi deosebit de utile pentru astronomii amatori mai avansati care ar dori sa faca o supraveghere a suprafetei Lunii si, eventual, sa surprinda fie eruptia unui vulcan, fie caderea unui meteorit mai remarcabil.
Mentionez aici faptul ca la 26 octombrie 1956, in conul central al Craterului Alphonsus, astronomul sovietic N.A Kozirev de la Observatorul astrofizic din Crimeea, a observat o mica eruptie vulcanica.Este vorba de o izbucnire de gaze care au antrenat cu ele si praful lunar, observatia respectiva fiind efectuata vizual, printr-o luneta cautatoare prin care privea in timpul in care fotografia Luna.
Pe bolta cereasca Luna se deplaseaza de la est spre vest ca o consecinta a miscarii diurne.In plus Luna poate fi reperata si fata de stele pe un firma-ment in raport cu care ea are o miscare de la vest spre est, aceasta miscare fiind cauzata de miscarea ei orbitala in jurul Pamantului.Prin urmare, un astronom amator ar putea determina traiectoria Lunii “printre stele’.Apoi, avand in vedere faptul ca de la o faza la alta trecerea se face treptat, s-ar putea urmari procentajul de suprafata iluminata de Soare si vizibila la diferite momente.
In miscarea sa pe bolta cereasca, Luna acopera unele stele. In fine, un observator mai pretentios ar putea efectua observatii asupra miscarilor de libratie ale Lunii, libratia fiind un fel de “balansare” a satelitului nostru natural.Ea produce usoare oscilatii ale globului lunar in jurul unei pozitii mijlocii, care ne permit sa vedem cu ceva mai mult decat jumatate din suprafata Lunii.

SISTEMUL SOLAR

SISTEMUL SOLAR s-a format acum, aproximativ 4 miliarde de ani SI const n SOARE, cele nou planete care se nvrt in jurul lui I sateliii lor. Aceste planete sunt: MERCUR, VENUS, PAMANT, MARTE, JUPITER, SATURN, URANUS, NEPTUN, si PLUTO. Sistemul solar s-a format, probabi, dintr-un nor de gaze I praf care s-a desprins dintr-un nor mai mare. Forele gravitaionale au fcut ca norul s se nvrteasc I s se contracte. Centrul, devenind foarte compact, dens I extrem de fierbinte, a format SOARELE. Celelalte materiale au format un disc, care ngrmdindu-se, au format corpuri. In urma ciocnirii corpurilor I rcirii lor s-au format planetele.
SOARELE SOARELE este o mas gazoas, de mrime medie care are cldur I lumin proprie, I care conine 99.9% din toat materia din sistemul solar. Toate planetele, inclusiv PAMANTUL, fac o micare de revoluie n jurul SOARELUI. Cu toate c mai puin de jumtate din a miliarda parte din energia SOARELUI ajunge pe PAMANT n fiecare secund, este deajuns s susin viaa. Petele solare, care apar pe suprafaa SOARELUI ca nite pete negre, sunt regiuni mai reci de pe SOARE. Explozile solare - erupii de gaz I particule asociate cu petele solare – pot distruge comunicaiile I sistemul electric de pe PAMANT. Vntul solar, un uvoi de particule electrizate, strbate tot sistemul solar, cauznd AURORA BOREALA.

MERCUR MERCUR este cea mai apropiat planet de SOARE. De pe suprafaa uscat a planetei, SOARELE apare de doua ori mai mare ca de pe PAMANT. Temperaturile de pe suprafaa planetei, care variaz cel mai mult din sistemul solar, pot ajunge amiaza la 427 de grade Celsius I pot scdea noaptea pn la –184 grade Celsius. Suprafaa lui MERCUR este acoperit de cratere, provenite din bombardamentele cu meteoriI I comete. MERCUR pare a fi fcut n majoritate din fier. Din cauza miezului de fier, planeta are cmp gravitaional, dar este prea mic I prea slab pentru a sustine mai mult de o subire atmosfer de vapori de sodiu I heliu.
VENUS VENUS este a II-a planet de la SOARE. Cu toate c distana pn la SOARE este de dou ori mai mare fa de cea a lui MERCUR, VENUS este cea mai cald planet din sistemul solar. O atmosfer subire I noroas format din dioxid de carbon, reine clduta solar I nvluie planeta cu un strat de acid sulfuric cauzat de erupiile vulcanice. Suprafaa planetei este format din cmpii ntinse i regiuni muntoase modelate de vulcani I de rurile de lav. Se crede c vulcanii continu s erup. Deoarece cantitatea dioxidului de sulf variaz, s-au depistat regiunile calde de pe planet.
PAMANTUL Este a III-a planet de la SOARE. Datorit distanei la care se afl de SOARE, prezena unei atmosfere protectoare I a unui amestec corect de substane organice, PAMANTUL este singura planet din sistemul solar care poate susine viaa. Este deasemenea singura planet pe care o substan (ca apa) exist n stare gazoas, lichid I solid. PAMANTUL este extrem de dinamic a crui scoar se recicleaz constant, datorit micrii continue a platfornelor.
MARTE Este a IV-a planet de la SOARE avnd ca dimensiune jumtate din mrimea PAMANTULUI. Deasemenea este nclinat pe o ax care are ca rezultat existena anotimpurilor. Aceste anotimpuri schimboare creaz pe planet vnturi care ating 161 k/h I care cauzeaz puternice furtuni de praf. MARTE are 2 sateliI care sunt probabil asteroizi capturai. Emisfera sudic a planetei este o suprafa stabil cu multe cratere. Si totuI, pe emisfera nordic se observ ruri ntinse de lav I vulcani gigantici consideraI ca fiind cei mai mari din sistemul solar.
O uria deschidere, numit Valles Marineris, este de cinci ori mai lung I de dou ori mai lat fa de Alpi. Nenumate canale ramificate strbat cmpiile care sunt strnse n apropierea Ecuatorului. Aceste canale se aseamn sistemului de ruri gsit pe PAMANT I s-ar fi putut forma cnd condiile de pe MARTE erau foarte diferite de cele de astzi.
JUPITER A V-a planet de la SOARE, JUPITER este cea mai mare planet din sistemul solar. Suprafaa lui JUPITER este de dou ori mai mare dect suprafaa total a celorlalte planete laolalt. Inconjurat de 16 sateliI, JUPITER seamn cu un sistem solar n miniatur. La fel ca o stea, este compus n majoritate din gaze I I genereaz propria-I cldur. Oamenii de tiin speculeaz c dac JUPITER ar avea de 70 sau de 100 de ori mai mult materie, ar fi o stea. Atnosfera planetei este fcut din benzi mictoare, de gaze. Dominanta “MAREA PATA ROSIE”, avnd diametrul de trei ori mai mare fa de cel al PAMANTULUI, este o furtun uria care a existat cel puin de cnd telescoapele observ JUPITERUL. O rotaie foarte rapid - odat la 10 ore - d lui JUPITER cele mai scurte zile din sistemul solar I ajut la formarea unui puternic cmp magnetic care este de nenumrate ori mai mare fa de cel al PAMANTULUI. Noaptea pe JUPITER este departe de a fi ntunecoas: cerul este luminat de cei 16 sateliI, o auror strlucitoare cauzat de cmpul magnetic I strlucirea fulgerelor gigantice.
SATURN Planeta SATURN este a VI-a planet de la SOARE. Este nconjurat de nenumrate inele formate din bucele mici de roc I ghea. Acestea pot fi resturile de la un satelit care a fost frmiat ntr-o coliziune cu un alt corp ceresc. SATURN are cel puin 24 de sateli iar unii dintre ei au urmele unor astfel de coliziuni. Densitatea uriaei planete este att de mic nct poate oluti pe ap, un indiciu c este fcut n majoritate din gaze de hidrogen I heliu. SATURN I genereaz propria-I cldur, probabil, deoarece gazele se separ n interiorul lui, printr-un proces similar celui de separare a uleului de oet. Aceast separare permite gazelor s transforme o parte din energia de micare, energie cinetic, n cldur. SATURN are un cmp magnetic puternic a crui poli coincid cu polii geografici.
URANUS Este a VII-a planet de la SOARE. Cea mai caracteristic particularitate este c se rotete pe o parte ajungnd doar pe un singur pol lumina solar. O teorie sugereaz c URANUS a fost lovit de un obiect mare,care l-a rsturnat. Obiectul a fost pulverizat iar resturile au format nori din vapori de ap I pulbere de roc. Mai trziu aceste resturi s-au strns formnd cei 15 sateliI I 11 inele care nconjoar planeta. O alt teorie susine c inelele s-au format din resturile create cnd civa din sateliii planetei au fost zdrobiI de meteoriI mai mici. Ca I NEPTUN, n mare parte URANUS este un ocean murdar de ap susinut de un miez de roc. Atmosfera format din hidrogen I heliu cu urme de metan d planetei culoarea albastru-cenuie.
NEPTUN Planeta NEPTUN este a VIII-a planet de la SOARE. Cu furtuni uriae care sufl cu o putere de zece ori mai mare dect cea a uraganelor – aproape deajuns s sparg bariera sunetului – NEPTUN este planeta din sistemul solar bntuit de vnturile cele mai puternice. V-a rmne de determinat ce cauzeaz aceste vnturi puternice. De patru ori mai mare dect PANANTUL I puin mai mic dect URANUS, NEPTUN probabil, nu are limite bine definite ntre straturi. Are un mic miez de roc topit nconjurat de un ocean amestecat cubucI de roc I noroi. Partea superioar a oceanului se gradeaz treptat ntr-o atmosfer compus din hidrogen I heliu. O mic cantitate de metan d planetei culoarea albstruie – gri.
PLUTO Este a IX-a planet de la SOARE, cu toate c orbita ei eliptic o aduce mai aproape ca NEPTUN de SOARE. Mica planet (25 de planete ca PLUTO ncap n MERCUR, urmtoarea planet ca micime) PLUTO pare a fi mai mult un asteroid fcut dintr-un amestec deroc, ghia, amoniac I metan. PLUTO I singurul ei satelit funcioneaz ca o planet dubl. CHARAN, satelitul lui PLUTO, este aproape jumtate din mrimea planetei I ar prea de pe cerul lui PLUTO ca fiind aproximativ de ase ori mrimea LUNII. Cele dou corpuri se rotesc n jurul unui punct balansat care se afl ntre ele. Cele dou corpuri mpart chiar atmosfera subire de nitrogen a lui PLUTO.

______________________________________________________________________________

SISTEMUL SOLAR



Sistemul solar este alcatuit din Soare, cele noua planete legate prin atractie de acesta, satelitii acestora, comete, meteoriti, gaz si praf interplanetar. Cele noua planete se afla in acelasi pla, ele se rotesc din vest spre est in jurul Soarelui. Un nor de meteoriti se afla intre planetele Marte si Jupiter. Sistemul Solar este invelit de un nor de nucleu de cometa (nor de tip Oort). Intregul sistem solar are in centru Soarele, care emana in cosmos o cantitate enorma de caldura si lumina.
SOARELE este centrul sistemului nostru solar. Masa Soarelui este de 750 ori mai mare decat masa adunata a planetelor. Energia solara se obtine prin reactii termo-nucleare transformand hidrogenul in heliu. Soarele este ca oricare din stelele Caii Lactee dar ni se pare asa luminoasa pentru ca se afla aproape de Pamant (149 milioane kilometrii). Soarele este important pentru cercetatorii pamanteni, pentru ca ei pot cerceta reactiile de pe suprafata stelei si proprietatile fizice ale acesteia.
In interiorul Soarelui densitatea este de 150 ori mai mare decat densitatea apei. Daca nucleu ar fi rece straturile exterioare s-ar prabusi in nucleu, si s-ar creea o formatiune numita “stea de neutroni”. Ca Soarele sa nu se distruga, in interior trebuie sa fie o temperatura de 150 milioane grade Kelvin. Desi in nucleu densitatea este de 134 g/cm@3, trebuie sa spunem ca nucleul Soarelui este in stare gazoasa. Soarele este alcatuit: nucleu, zona convectionala, fotosfera, cromosfera, coroana solara, protuberanta solara, vant solar. Raza solara este de 696.000 km., deci de 109 ori raza Pamantului. Suprafata este de 6,09 X 10@12 km@2, de 11.918 ori suprafata Pamantului.
• Volum: 1,412 X 10@18, de 1.301.000 ori volumul Pamantului ;
• Masa: 1,99 X 10@33 g., de 332.270 ori masa Pamantului ;
• Demsitatea medie 1,41 g/cm@3 ;
• Masa tuturor planetelor reprezinta 0,001 la mie din masa Soarelui ;

PLANETELE sunt de doua tipuri: planete de tipul Pamantului si planete uriase.
1. MERCUR – dintre planetele ca Pamantul, Mercur este cea mai mica si cea mai apropiata de Soare. In timpul zilei temperaturile de pe Mercur pot atinge 700 K., iar in timpul noptii pot scade pana la 100 K. Presiunea de pe suprafata lui Mercur este de cel mult 1 milibar. O caracteristica specifica lui Mercur este aldeboul, sau capacitatea de a reflecta razele solare. Aldeboul lui Mercur este de 0,12. Pe suprafata lui Mercur se pot observa cratere, brazde, rupesuri si lineamente. Mercur nu are nici un satelit.
• Diametrul ecuatorial: 4878 km. ;
• Perioada de rotatie in jurul axei: 59 zile ;
• Densitatea medie: 5,44 g/cm@3 ;
• Timpul de rotatie in jurul soarelui: 88 zile ;
2. VENUS – pentru ca apartine celor mai stralucitoare corpuri ceresti a fost numita dupa zeita frumusetii la greci. Este de 15 ori mai stralucitoare decat Sirius considerat cea mai stralucitoare stea. Venus se apropie cel mai mult de Pamant, trece la numai 42 milioane km de noi. Atmosfera este alcatuita in majoritate din bioxid de carbon ( 96% ), alte elemente: 3,5% nitrogen, 0,135% aburi de apa si alte gaze. Bioxidul de carbon creaza efectul de sera, deci temperatura este foarte ridicata de aproape 700 K. Presiunea atmosferica este de 90 bari.
• Diametrul ecuatorial: 12.104 km ;
• Perioada de rotatie in jurul axei: 243 zile ;
• Densitatea medie: 5,26 g/cm@3 ;
• Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 225 zile;
• Nu are sateliti ;
3. MARTE – (planeta rosie) suprafata planetei este acoperita de cratere. Atmosfera este alcatuita din 95% bioxid de carbon, 3% azot si alte gaze. Ca si Pamantul, Marte are Ionosfera. Temperatura in timpul zilei ura la 15 grade C iar noaptea scade la –80 grade K. Polii planetei sunt acoperiti de calote de gheata. In timpul verii calotele se micsoreaza sau se topesc in totalitate. Pe Marte se pot observa furtuni de nisip a caror viteza poate sa ajunga la 60 km/h si se pot inalta pana la 30 km. Cele mai recente cercetari arata ca Marte are o rezerva imensa de apa chiar mai mare decat a Pamantului. Marte are doi sateliti descoperiti de Asaph Hall in 1877, numiti Phobos si Deimos, dupa caii zeului razboiului.
• Diametru ecuatorial: 6794 km ;
• Perioada de rotatie in jurul axei: 24 h 37’ ;
• Densitatea medie: 3,93 g/cm@3 ;
• Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 687 zile.
4. JUPITER – este cea mai mare planeta din sistemul solar. Nu are suprafata solida vizibila. O formatiune specifica de pe suprafata planetei este Pata Rosie. A fost observata prima data de astrologul francez Jean D. Cassini in 1665. Pata are 48.000 km lungime si 11.000 km latime. Se presupune ca este un ciclon atmosferic al planetei Jupiter. Temperatura de pe suprafata planetei este de 2000 K. Presiunea este de 200.000 ori mai mare decat a Pamantului. Din masa totala 76% este hidrogen iar 22% heliu. Are 16 sateliti: Metis, Amalthea, Thebe, Io, Europa, Ganimede, Callisto, Leda, Himalia, Lysithea, Elara, Ananke, Carme, Pasiphae si Sinope.
• Diametrul ecuatorial: 142.800 km;
• Perioada de rotatie in jurul axei: 9h 55’ ;
• Densitatea medie: 1,3 g/cm@3 ;
• Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 11,86 ani .
5. SATURN – este cea mai indepartata planeta dintre planetele cunoscute in antichitate. Inelele planetei se afla in planul ecuatorului, ele au fost observate de Galilei in 1610. Inelele sunt formate din particule mici probabil bucati ale unui satelit sfaramat din cauza atractiei gravitationale. Probabilitatea este mare ca ele sa fie acoperite de un strat de bruma sau gheata. Unul din satelitii Saturnului are atmosfera formata in proportie de 99% din azot. Saturn are 21 de sateliti: Atlas, Prometeu, Pandora, Epimetheu, Janus, Mimas, MimasB, Encelad, Tethys, Telesto, Calypso, TethysB, TethysC, Dione, 1980S6, DioneB, Rhea, Titan, Hyperion, Iapetus si Phoebe.
• Diametrul ecuatorial: 120700 km ;
• Perioada de rotatie in jurul axei: 10 h 40’ ;
• Densitatea medie: 0,7 g/cm@3 ;
• Temperatura medie: 180 grade C ;
• Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 29,46 ani ;
6. URANUS – a fost descoperit de William Herschel pe 13 martie 1781. Este mai mare de 60 ori decat Pamantul. Este o lume de gheata invelit de hidrogen, heliu si metan. Temperatura nu depaseste 103 K. La inceputul anului 1977 un cercetator a semnalat existenta unui inel. Dupa informatiile sondei “Voyage 2”, inelul este alcatuit din 11 inele mai mici. Are 15 sateliti, 10 dintre acestia se afla la 50.000 – 86.000 km de planeta. Celelalte 5 sunt: Miranda, Ariel, Umbriel, Titania si Oberon.
• Diametrul ecuatorial: 508.00 km ;
• Perioada de rotatie in jurul axei: 17h 14’ ;
• Densitatea medie: 1,2 g/cm@3 ;
• Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 84 ani.
7. NEPTUN – a fost descoperit in 1846. Cercetarile au demonstrat ca traectoria planetei Uranus este influentata de o alta planeta. Astrologul U. Leverrier a prevazut existenta unei planete perturbatoare. A trimis calculele la Berlin unde Johanen Galle a gasit planeta la 1 grad distanta de locul prevazut de Liverrier. Neptun este fratele geaman a lui Uranus, dar are atmosfera mai bogata in metan, ceea ce ii confera culoarea albastra. O formatiune ce se poate observa este Marea Peta Inchisa, care este un ciclon ca si Pata Rosie. Planeta are 8 sateliti, dintre care doi au nume: Triton si Nreida.
• Diagonala ecuatoriala: 486.000 km ;
• Perioada de rotatie in jurul axei: 16 h 3’ ;
• Densitatea medie: 1,6 g/cm@3 ;
• Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 164,8 ani.
8. PLUTO – a fost descoperita pe 12 martie 1930. Stim foarte putine lucruri despre aceasta planeta. Inca nu s-a putut demonstra ca are atmosfera. S-a demonstrat numai ca Pluto are un satelit: Charon.
• Diametrul ecuatorial: 2400 km ;
• Perioada de rotatie in jurul axei: 6 zile 9h ;
• Densitatea medie: 0,9 g/cm@3 ;
• Temperatura medie: -220 grade C;
• Perioada de rotatie in jurul Soarelui: 248,5 ani.

Soarele

Soarele este cel mai mare corp din sistemul solar continând 98% din masa acestuia. El este o sfera de masa gazoasa incandescenta de la care noi primim caldura si lumina. Are diametrul de 1.391.000 km ceea ce înseamna ca este de 109 ori mai mare decât Pamântul. 98% din materia solara este formata din hidrogen (73%) si heliu (25%).

STRUCTURA SOARELUI:

NUCLEUL este regiunea centrala care ocupa 20% din volumul Soarelui, contine jumatate din masa lui si are o raza de aproximativ 120.000 km. Aici temperatura este de 14 milioane de grade Celsius iar presiunea de 340 miliarde de ori mai mare decât presiunea de pe Pamânt (masurata la nivelul marii). Aceste conditii permit ca 4 protoni ( nuclee de hidrogen) sa se uneasca pentru a forma un nucleu de heliu, proces numit fuziune nucleara. În fiecare secunda sunt convertite în heliu 592 milioane tone de hidrogen, proces în care 4,1 milioane tone sunt convertite în energie - conform celebrei relatii E=mc 2
ZONA DE RADIATIE este o regiune cu o latime de aproximativ 380.000 km în care energia eliberata de nucleu sub forma de fotoni îsi cauta drumul catre suprafata. Desi fotonii se deplaseaza cu viteza luminii, strabaterea acestei regiuni poate dura milioane de ani deoarece ei sunt permanent absorbiti si re-emisi de materia solara.
ZONA DE CONVECTIE are o latime de aproximativ 280.000 km. Energia emisa de nucleu ajunge aici sub forma de caldura, care este transportata mai departe prin curenti : gazul cald se ridica la suprafata unde se raceste, dupa care intra în interior pentru a se încalzi - proces numit convectie.
FOTOSFERA este un strat cu grosimea de aproximativ 250 km si reprezinta suprafata vizibila a Soarelui. Ea emite cea mai mare parte din lumina solara si are o temperatura de aproximativ 5700 grade Celsius. Privita printr-un telescop puternic, fotosfera apare ca o suprafata agitata pe care sunt raspândite granulele. Acestea sunt formatiuni de materie gazoasa cu o temperatura cu circa 300 de grade mai ridicata decât cea a fotosferei si pot fi asemanate cu niste boabe de orez cu dimensiunile cuprinse între 250 si 1500 km în diametru, fiind comparabile cu marimea unei tari ca Franta. Ele evolueaza rapid (apar si dispar) în mai putin de un sfert de ora. Granulele sunt determinate de gazele fierbinti care ajung în fotosfera din zona de convectie.
CROMOSFERA este o regiune care poate ajunge pâna la 5.000 km deasupra fotosferei si care are o temperatura medie de aproximativ 4.500 grade (creste odata cu cresterea înaltimii având în partea superioara 20.000 de grade Celsius). Fiind mai rece decât fotosfera ea poate fi observata numai în timpul eclipselor totale de Soare, când discul solar este acoperit de discul aparent al Lunii. Aceasta regiune a fost denumita cromosfera deoarece în timpul eclipselor se prezinta sub forma unui cerc de lumina rosiatica. Ea este acoperita de mici jeturi de gaz foarte cald numite spicule care pot fi observate la marginea discului solar. Spiculele se formeaza deasupra granulelor care se sparg. Spiculele pot ajunge pâna la înaltimea de 10.000 km, particulele constituente având viteza de 15-20 km/s. Cromosfera este numita si “spayul fotosferic“, deoarece pare a fi facuta în întregime din spicule de o mare varietate de dimensiuni.
COROANA SOLARA este stratul exterior al atmosferei solare si se întinde de la limita superioara a cromosferei pâna la înaltimi de ordinul milioanelor de kilometri, scaldând planetele cele mai apropiate de Soare : Mercur, Venus, Pamânt si Marte. Fiind de un milion de ori mai putin stralucitoare decât fotosfera ea poate fi observata numai în timpul eclipselor totale de Soare sau cu un aparat special care acopera discul solar, numit coronograf si se prezinta sub forma unui halou argintat mai mult sau mai putin neregulat. Coroana este formata din suvite de gaz rarefiat care evadeaza în spatiu dând nastere unor particule încarcate electric cunoscute sub numele de vânt solar. Viteza materiei ionizate în vecinatatea Soarelui este mica (de ordinul zecilor de kilometri pe secunda) dar creste pe masura ce acestea se îndeparteaza ajungând ca în vecinatatea Pamântului sa fie de aproximativ 350 km/s. În mod normal concentratia vântului solar este de 5-10 particule pe centimetru cub .

În cadrul expunerii de mai sus straturile exterioare ale Soarelui (fotosfera, cromosfera si coroana) au fost privite ca niste paturi linistite în care nu se întâmpla nimic. Din observatii stim ca în interiorul lor au loc procese active care se desfasoara sub diverse aspecte. Totalitatea acestor procese constituie asa-numita activitate solara. În ceea ce priveste activitatea solara ne vom opri asupra:

• petelor solare ale fotosferei
• protuberantelor din cromosfera
• eruptiilor solare

PETELE SOLARE

Dintre toate fenomenele solare, petele par a fi cel mai remarcabil mod de activitate solara. Acestea sunt usor de pus în evidenta si au fost observate din timpuri stravechi . O pata solara este o for-matiune de culoare întunecata care apare printre granulele fotosferice . La început ea apare ca un por care se dezvolta si poate sa dureze câteva saptamâni.
Culoarea închisa a petei se datoreaza faptului ca exista un efect de contrast între stralucirea normala a fotosferei si stralucirea petelor care au o temperatura mai scazuta (aproximativ 4230 grade Celsius). Dimensiunile, aspectul si pozitia petelor solare sunt variabile în timp. O pata obisnuita are diametrul de circa 7.000-15.000 km, dar uneori pot ajunge la pâna la 50.000 km, iar în cazuri exceptionale pot avea diametre mult mai mari (cea mai mare pata a fost observata în 1947, ea având diametrul de 230.000 km ). Pentru a le putea vedea cu ochiul liber ( cu masurile de protectie corespunzatoare) diametrul lor trebuie sa fie de cel putin 40.000 km - probabil ca despre astfel de pete se vorbeste în cronicile medievale. Pentru comparatie sa mentionam ca diametrul Pamântului este de 12.740 km!
Din observarea petelor solare s-a constatat ca Soarele se roteste în jurul unei axe care trece prin centrul sau. Sensul acestei rotatii, vazuta de pe Pamânt, este de la stânga la dreapta observatorului, adica de la est spre vest. Totodata s-a determinat ca viteza de rotatie scade de la ecuator spre poli, astfel încât perioada de rotatie este de 27 de zile la ecuator , respectiv de 34 de zile la poli.
Din studii statistice s-a constatat ca activitatea petelor solare, adica numarul lor si suprafata ocupata de ele variaza ciclic, cu o perioada de 11 ani - 1979 a fost un an cu activitate maxima, în 7 ani scade la minim, dupa care în 4 ani s-a atins iar un maxim în anul 1990). Aceasta periodicitate se numeste ciclul activitatii solare si este foarte importanta deoarece odata cu variatia petelor solare au loc si alte variatii în modul de manifestare a activitatii solare. Anul 1998 este un an în care activitatea solara se intensifica , îndreptându-ne catre un maxim care se va atinge în anul 2001.
Masuratorile spectroscopice au aratat ca în petele solare exista un câmp magnetic de circa 9.000 de ori mai intens decât cel al Pamântului. Petele solare se comporta ca polii unui imens magnet, ele aparând de multe ori pechi având polaritati opuse.

PROTUBERANTELE

Protuberantele sunt nori de gaz incandescent care se pot observa sub aspectul unor tâsnituri ale materiei din cromosfera spre coroana. Protuberantele au forma unor suvoaie de apa aruncate de fântânile arteziene sau pot aparea ca niste limbi de foc care se înalta deasupra cromosferei. Acestea sunt mai putin stralucitoare decât fotosfera si deci pot fi observate numai în timpul eclipselor totale de Soare sau cu aparate speciale.
Unele din protuberante sunt calme, durând chiar mai multe rotatii solare, altele se caracterizeaza prin dinamism si schimbari rapide. Aparitia acestora din urma este legata de petele solare.

ERUPTIILE SOLARE

În timpul unei eruptii solare o cantitate enorma de energie care se afla în cromosfera si în coroana este eliberata dintr-o data. Materia este proiectata în coroana si deoarece particulele sunt accelerate la viteze foarte mari (150.000 km/h) ele sunt expulzate în spatiul interplanetar, generând rafale ale vântului solar.
În vecinatatea Pamântului viteza particulelor care formeaza vântul solar este în medie de 350 km/s si creste în urma unei eruptii la 800 km/s. De asemenea, creste si concentratia lor, de la 5-10 particule/cm3 la 100 particule/cm3. Aceste perturbatii afecteaza câmpul magnetic terestru, deformându-l. Particulele încarcate electric, care în mod normal sunt deviate de câmpul magnetic terestru, urmaresc liniile de câmp în regiunea polilor si patrund în atmosfera încalzind-o, producând raze X si gaze ionizate.
Ca efecte putem mentiona aurorele polare, perturbarea telecomunicatiilor, aparitia unor supratensiuni pe liniile de transport ale energiei electrice care pot deteriora retelele de distribuire a electricitatii; ca urmare a încalzirii produse atmosferei, aceasta se extinde, ceea ce constituie o piedica pentru sateliti, având ca efect scoaterea lor de pe orbita.
Observarea Soarelui a pus în evidenta faptul ca aparitia protuberantelor si a eruptiilor este strâns legata de prezenta petelor solare, întreaga activitate solara având deci un ciclu de 11 ani Variatiile activitatii solare afecteaza clima de pe Pamânt. Astfel, perioada 1645-1715, în care nu a fost înregistrata nici o pata solara corespunde cu anii cei mai frigurosi ai "micii ere glaciare", o perioada în timpul careia temperaturile au fost anormal de scazute în Europa. Începând cu secolul XX Soarele este mai activ ceea ce a produs o crestere usoara a temperaturii medii a Pamântului.

CICLUL VIETII SOARELUI

Soarele a început sa se formeze cu mai bine de 5 miliarde de ani în urma dintr-un nor de gaz si de praf interstelar cu diametrul de 46 de ani lumina. Acesta radia putina energie si era într-un echilibru instabil: putea fie sa se condenseze, fie sa se disipe.
O perturbatie, generata de trecerea unei stele sau de unda de soc produsa de explozia unei stele apropiate, a initiat colapsul, norul începând sa se fragmenteze. În urmatoarele mii de ani materia a început sa se condenseze în “globule”. Globula din care s-a format Soarele avea un diametru de 100 de ori mai mare decât cel al sistemului solar actual si masa de 25 de ori mai mare decât masa Soarelui.
Dupa 100.000 de ani el s-a micsorat în a milioana parte din dimensiunea originala, fiind înca de doua ori mai mare decât diametrul sistemului solar. Temperatura a devenit suficient de mare pentru a produce radiatie infrarosie ceea ce a încetinit colapsul. Din acest moment a devenit stabila într-o stare care poarta denumirea de protostea.
În numai câteva mii de ani protosteaua s-a micsorat pâna când a devenit mai mica decat orbita planetei Mercur. Temperatura nucleului a crescut la câteva milioane de grade, suficient pentru a produce fuziunea hidrogenului în heliu. Astfel a devenit o stea adevarata si se gaseste în aceasta stare de 5 miliarde de ani.
În zilele noastre Soarele este o stea stabila de vârsta si marime medie. Radiatia solara asigura Pamântului clima, vremea si energia necesara formelor de viata.
Puterea emisa de Soare este de 383 miliarde de miliarde de MW, deci energia emisa într-o secunda este de 13 milioane de ori mai mare decât energia electrica consumata de Statele Unite într-un an. Hidrogenul este suficient pentru ca echilibrul sa fie stabil înca 5 miliarde de ani, timp în care în centrul stelei se formeaza un mare miez de heliu.
Dupa 10 miliarde de ani de stabilitate în centrul Soarelui nu va mai exista suficient hidrogen; acesta se gaseste în schimb din abundenta în straturile exterioare unde reactia de fuziune a hidrogenului în heliu va continua. Aceasta deplasare a reactiei de fuziune spre exterior va avea ca efect cresterea dimensiunilor Soarelui si totodata modificarea culorii sale spre rosu. Soarele va înghiti planetele Mercur si Venus topindu-le, ajungând chiar aproape de orbita Pamântului. Vazut de pe Pamânt, acest glob rosu va acoperi cea mai mare parte a cerului. Dar omul nu va avea posibilitatea sa priveasca acest magnific spectacol cosmic, deoarece razele Soarelui dilatat vor încalzi suprafata Terrei la 4000 grade Celsius si vor evapora tot ceea ce se afla pe planeta. Probabil ca pâna atunci oamenii vor fi plecati spre alta parte a galaxiei…
În final, dupa epuizarea heliului, fara combustibil si incapabil sa produca o presiune a radiatiei care sa mentina regiunile exterioare, Soarele va colapsa într-un corp de marimea Pamântului. Temperatura din interior va fi insuficienta pentru fuziunea nucleelor de carbon (pentru aceasta ar fi necesara o temperatura de 600 milioane de grade Celsius), dar destul de ridicata pentru ca steaua sa apara ca alba-fierbinte. Va deveni o pitica alba, atât de densa încât o lingurita de materie va cântari o tona. Soarele va continua sa se raceasca sfârsind prin a fi incapabil sa maiemita lumina. Ramas fara energie va ajunge la temperatura spatiului.

Stele


ORIGINEA SI EVOLUTIA STELELOR



Teoria evolutiei stelare este mult mai dezvoltata decat aceea a evolutiei galaxiilor, din doua motive:

- elucidarea origiinii energiei stelare si demonstrarea faptului ca reactiile termonucleare constituie principala sursa de energie in cea mai mare parte a existentei unei stele;
- numarul mare de observatii asupra unui mare numar de stele (in primul rand din Galaxie), care permite compararea traseelor evolutive (teoretice) ale stelelor cu datele de observatie corespunzatoare.

Cercetarile arata ca in istoria unei stele exista mai multe faze si anume:



1. Contractia gravitationala. In prezent este acceptata ideea ca stelele se formeaza din materia difuza interstelara. In favoarea acestei conceptii este faptul ca stelele tinere sunt situate in bratele Galaxiei noastre, acolo unde se observa si materia difuza formata din gaz si praf interstelar. Aceasta materie este retinuta aici de catre campul magnetic galactic, camp care este insa mult prea slab pentru a putea retine stelele un timp indelungat. De aceea stelele varstnice nu se gasesc, in general, in bratele Galaxiei, ci in componenta sferica a acesteia.

Stelele tinere constituie adesea agregate de stele, in care intra mii de stele si o mare cantitate de gaz si praf ( de exemplu: agregatul din Orion).

Modul cum se formeaza stelele din materia difuza nu este prea clar. Se considera ca procesul de formare decurge aproximativ astfel. Daca masa materiei difuze, formata din gaz si pulberi, dintr-un anumit volum (nor cosmic), depaseste (datorita unei cauze oarecare), o anumita valoare critica, atunci materia din acest volum incepe sa se comtracte sub actiunea fortelor de atractie. acest proces se numeste contractie gravitationala si reprezinta primul stadiu in evolutia unei stele (deplasarea pe traseul Hayashi). Calculele arata ca procesul de contractie incepe numai daca densitatea materiei difuze (ca urmare a fluctuatiilor de densitate, sau din alta cauza), a devenit suficient de mare.



Regiunile cu materie difuza relativ densa, se evidentiaza observational sub forma globulelor negre si a trompelor de elefant, formatiuni compacte, opace, de materie neorganizata care apar pe fondul nebuloaselor luminoase (globulele au o forma regulata, ovala; trompele au o forma neregulata). Aceste formatiuni sunt, probabil, stramosii stelelor. O dovada indirecta a acestui fapt o constituie existenta stelelor de tip T Tauri - stele variabile, iin contractie, asociate cu nebuloase de forma cometare (steaua se afla in capul nebuloasei).

In cursul procesului de contractie gravitationala, particulele de praf si moleculele de gaz cad spre centrul norului. Norul se incalzeste treptat, iar dupa ce temperatura depaseste circa 2000oK, granulele de praf se evapora si moleculele se disociaza. Temperatura creste in continuare, iar atunci cand atinge valori de ordinul zecilor de mii de grade K, se produce fenomenul de ionizare a materiei. Procesul de contractie gravitationala se accelereaza cu timpul, iar in anumite conditii fizice (daca masa norului e mare), acest proces ia forma violenta de prabusire gravitationala. Temperatura norului crescand, acesta incepe sa radieze; astfel norul se transforma intr-o protostea.

Observatiile arata ca stelele tinere se gasesc in grupe. Aceasta inseamna ca s-au format in acelasi nor. In procesul de contractie gravitationala s-au format mai multe centre de condensare, norul s-a fragmentat in mai multe parti. Astfel s-au format mai multe protostele, de unde au rezultat mai multe stele.

In viata unei stele contractia gravitationala este o faza rapida de evolutie. De aceea este dificil de surprins stelele in acest stadiu evolutiv. Se presupune ca stelele variabile neregulate de tipul T Tauri se gasesc in acest stadiu. De exemplu roiul deschis NGC 6530 are numeroase stele tinere, precum si variabile T Tauri. Ultimele se considera ca sunt in faza de contractie gravitationala.



2. Stadiul de stea a secventei principale. Acesta este al doilea stadiu in evolutia unei stele. o stea ramane un timp indelungat in acest stadiu - cea mai mare parte a vietii sale. in secventa principala steaua radiaza energia furnizata de reactiile termonucleare (sursa principala de energie este arderea hidrogenului). Aici steaua este intr-o faza de echilibru, in care masa, raza si luminozitatea sunt aproape constante (luminozitatea variaza cu cateva zecimi de magnitudine in milioane - miliarde de ani). Pozitia pe o ocupa o stea in secventa principala depinde de masa ei.

Reactiile termonucleare transforma hidrogenul in heliu, iar timpul de existenta a stelei in secventa principala, depinde de viteza reactiilor. Aceasta depinde de temperatura interiorului stelei, care la randul ei depinde de masa. Stelele cu masa mare raman un timp relativ scurt in secventa principala (milioane de ani), iar cele cu masa mica raman un timp indelungat (zeci de miliarde de ani).

Reactiile termonucleare se desfasoara in regiunea centrala a stelei numita nucleu.

Cand hidrogenul din nucleu este in intregime transformat in heliu, se incheie al doilea stadiu de evolutie a stelei. Reactiile de transformare a hidrogenului in heliu continua intr-un invelis in jurul nucleului. Calculele arata ca ain aceasta faza evolutiva nucleul stelei se contracta, densitatea si temperatura centrala cresc repede. In acelasi timp invelisul stelei se dilata, dimensiunile si luminozitatea stelei cresc. Steaua iase din secventa principala si se deplaseaza rapid (in milioane de ani) spre regiunea gigantelor. In aceasta deplasare, daca masa stelei este suficient de mare, ea poate traversa o zona de instabilitate, devenind o stea variabila pulsanta de tip Cephei.

Pozitia diferita a secventelor principale la roiurile globulare (M3, M92) se explica prin diferenta in compozitia chimica.

Diferitele roiuri au secventa principala deplasata in mod diferit. De aici se poate deduce varsta roiului. Cel mai tanar roi este NGC 2362, a carui varsta este evaluata la cateva zeci de milioane de ani. Roiurile globulare pot avea varste de peste 10 miliarde de ani.

Teoria evolutiei stelare poate fi verificata, de asemenea, cu ajutorul steleor binare stranse.



3. Stadiul de stea giganta. Este al treilea stadiu in evolutia unei stele. Daca in nucleul dens izotermic de heliu al unei stele gigante (sau supergigante) temperatura atinge o valoare de 108 grade K, incep reactiile nucleare ale heliului care se transforma in carbon. Cand heliul se epuizeaza in nucleu, iar hidrogenul se epuizeaza in invelisul din jurul nucleului, sursele de energie nucleara epuizandu-se, se incheie al treilea stadiu in evolutia stelei. Invelisurile esterioare ale stelei se dilata, iar steaua incepe sa piarda din masa. In anumite conditii, pierderea de masa poate avea un caracter exploziv. In urma unei explozii de nova (sau supernova), invelisurile exterioare ale stelei sunt expulzate in spatiu.

Traseul evolutiv pe care il parcirge o stea dupa ce paraseste secventa principala este cunoscut sub numele de faza postsecventa principala de evolutie a stelei. Aceasta faza este mult mai bine studiata, decat faza de contractie (traseul Hayashi). Pentru faza mentionata mai sus, numerosi cercetatori au efectuat calcule detaliate, atat pentru stele simple (singulare) (Iben, Tutukov etc), cat si pentru sisteme stelare binare (Paczynski, Kippenhahn, Weigert, Tutukov etc).

In functie de masa se produce o stratificare a stelei dupa compozitia chimica. Stelele masive pot evolua spre formareain centru a unui nucleu de fier. In acest moment ele se considera moarte din punct de vedere nuclear, colapsul gravitational al nucleului si explozia de supernova fiind inevitabile.

4. Stadii tarzii in evolutia stelelor.

a). Stadiul de stea pitica alba. Scurgerea lenta de materie are loc la gigantele de masa mica. In acest mod se formeaza nebuloasele planetare, ale caror nuclee firbinti se transforma in stele pitice albe.

Pentru gigantele cu masa mai mare, pierderea de masa are loc printr-o explozie de nova sau printr-o serie de explozii (nove recurente). Daca masa finala, dupa explozie, este 1,2 mase solare (limita lui Chandrasekhar), steaua se transforma intr-o pitica alba. Pentru gigantele cu masa mai mare trecerea la stadiul de pitica alba se poate face printr-o explozie de supernova (daca masa finala este sub 1,2 mase solare).

In urma pierderii de masa, invelisul de hidrogen fiind expulzat in spatiu, din stea ramane nucleul foarte dens. Astfel, piticele albe sunt stele foarte dense, formate din materie degenerata (gaz electronic degenerat). In ele nu mai au loc reactii termonucleare, radiind pe seama rezervei de energie termica acumulata in trecut. Piticele albe se racesc treptat transformandu-se in pitice negre (care nu se observa).

Stadiul de pitica alba e un stadiu final in evolutia unei stele, pitica alba fiind o stea care moare prin racire.

b). Stadiul de stea neutronica. Daca dupa explozia de supernova a unei stele cu masa initiala mare, masa ramasa a stelei este mai mica, atunci acest nucleu stelar se contracta puternic (prin colaps gravitational), transformandu-se in stea neutronica. Intr-o anumita faza a existentei sale aceasta se poate manifesta ca radiopulsar sau ca sursa discreta de raze X intr-un sistem binar restrans (eventual - pulsar Roentgen).



c). Stadiul de gaura neagra. La gigantele masiva, masa care ramane dupa explozie poate depasi 2,5-3 mase solare. Un asemenea nucleu stelar dens este instabil intrand in colaps gravitational, care (teoretic) se contracta idefinit. Cand raza stelei in colaps gravitational coboara sub raza Schwarzschild, steaua se transforma intr-o gaura neagra. Gaurile negre sunt considerate ca singularitati ale Universului.

Fazele finale ale evolutiei stelare sunt in general stele relativiste.

In procesul de evolutie un rol important ar putea sa joace rotatia stelelor.

Observatiile au pus in evidenta miscari relative, in nebuloase difuze, cu viteze de ordinul a 1km/s. Daca in timpul contractiei gravitationale momentul cinetic se conserva, ar insemna ca prin contractie viteza de rotatie a norului (nebuloasei) ar deveni mare si s-ar rupe inainte de a se forma stele. Totusi nu se intampla asa. Inseamna ca exista un mecanism prin care momentul cinetic se indeparteaza din nebuloasa. Pe baza datelor observationale, se poate considera ca nebuloasa este legata de mediul inconjurator printr-un camp magnetic. Daca liniile de forta ale campului magnetic sunt inghetate in materia interstelara, atunci o parte din momentul cinetic al nebuloasei in contractie va fi transferat mediului inconjurator prin intermediul acestui camp. Astfel rotatia nebuloasei este franata, fiind posibila formarea, prin contractie, a protostelelor si a stelelor.



Calculele arata ca transferul de moment cinetic inceteaza cand densitatea protostelei devine suficient de ridicata. Protosteaua, condensandu-se mai departe, isi va mari viteza de rotatie, transformandu-se intr-o stea cu o viteza ecuatoriala de cateva sute de km/s (indepedent de masa). Asemenea viteze se observa la stelele de tip spectral timpuriu, in timp ce stelele de tip spectral tarziu au rotatii mult mai lente. S-ar parea ca acest fapt este legat de prezenta in jurul stelelor de tip spectral tarziu a unor sisteme planetare, analoage sistemului planetar ce graviteaza in jurul Soarelui. Daca lucrurile stau asa, atunci inseamna ca numarul sistemelor planetare din Galaxia noastra (ca si din alte galaxii) trebuie sa fie mult mai mare.



TIPURI DE STELE

STELE DUBLE


1.Clasificarea stelelor duble. Observatiile arata ca stelele se grupeaza in sisteme de stele (sau sisteme stelare), in general, stelele simple (singulare) fiind mai degraba o exceptie, decat o regula. Exista sisteme formate din doua stele (stele duble), din trei stele (stele triple) sau mai multe (stele multiple). Sisteme stelare mai complexe sunt roiurile stelare.

Este bine sa se faca distinctie intre notiunea de stea dubla si cea de sistem stelar binar. Distantele dintre stele sunt, in general, foarte mari, astfel incat interactiunea gravitationala dintre doua stele oarecare (luate la intamplare) este neglijabila. Numai rezultanta acestor interactiuni este importanta in studiul structurii si dinamicii Galaxiei. Pe de alta parte, observatiile arata, adesea, ca doua stele sunt foarte apropiate de sfera cereasca. Vorbim in acest caz de o stea dubla. Este posibil ca distantele reale dintre observator si cele doua stele sa fie cu totul diferite, intre cele doua stele neexistand nici o interactiune fizica (in primul rand gravitationala). Inseamna ca in acest caz numai directiile spre cele doua stele (componente) sunt apropiate. Asemenea stele au fost numite stele duble optice.

Cand vorbim, insa, de sisteme stelare binare, sau mai scurt sisteme binare, avem in vedere stelele duble fizice, in care componentele suntin mod real apropiate una de alta, cele doua stele-componente fiind in interactiunea fizica, ce se evidentiaza, in primul rand, sub forma interactiunii gravitationale a acestora. La sistemele binare se observa o miscare orbitala (a ambelor componente fata de centrul comun de masa sau a unei componente fata de cealalta) care se desfasoara dupa legile lui Kepler (ca si miscarea planetelor fata de Soare). In cele ce urmeaza vom avea in vedere stelele duble fizice sau sistemele binare, care prin interactiunea reciproca a componetelor pot sa ne releve aspecte interesante si importante legate de fizica si structura stelelor, ca si de evolutia lor.

Statistica stelelor din Galaxie arata ca fenomenul de sistem binar este destul de frecvent. Din cele 254 de stele cunoscute, situate in sfera cu raza de 10,5 pc si avand ca centru Soarele, 127 de stele suntcomponente a 61 de sisteme stelare multiple. Se estimeaza astfel ca circa 50% din stelele Galaxiei fac parte din sisteme binare, triple sau multiple. Evident, dintre acestea, cele mai numeroase sunt sistemele binare.



Dupa modul cum se poate pune in evidenta miscarea orbitala a componentelor, sistemele binare se numesc: sisteme binare vizuale, spectroscopice si fotometrice. La sistemele binare vizuale, cele doua componente se observa separat cu ajutorul telescopului, lucru posibil daca sistemul nu este prea indepartat de Pamant, iar cele doua componente sunt suficient de indepartate una de alta pentru a se vedea separat. Daca sistemul binar este foarte indepartat in spatiu, iar componentele sunt apropiate una de alta, ele nu mai apar separat in campul telescopului, caracterul binar deducandu-se prin metode spectroscopice sau fotometrice.

Aceasta impartie a binarelor in vizuale, spactroscopice si fotometrice, cu caracter observational, nu are un sens fizic suficient de precis. De aceea Kopal a introdus o alta clasificare, impartind binarele in: sisteme binare stranse si largi. Daca sistemul componentelor sunt comparabile cu distanta dintre ele, sistemul binar se numeste strans (asa sunt in general sistemele binare spectroscopice si fotometrice). In caz contrar sistemul se numeste larg (cum sunt binarele vizuale). Sistemele binare stranse se subimapart, dupa pozitia componentelor fata de asa-numita suprafata echipotentiala critica Roche, in sisteme detasate, sisteme semidetasate si sisteme in contact.



2. Orbita unui sistem binar. Pentru un sistem stelar binar, orbita relativa a componentei secundare (cu masa mai mica) fata de componenta principala (cu masa mai mare) se poate defini prin analogie cu orbitele planetare.



3. Sisteme binare vizuale. Satelitii invizibili ai stelelor. Daca cele doua stele, componente ale sistemului binar, se observa separat in campul lunetei sau al telescopului, atunci faptul ca ele formeaza intr-adevar un sistem binar se poate stabili pe cale vizuala, masurand pozitia relativa a componentei secundare fata de componenta principala, la diferite momente de timp (de aici derivand denumirea de binare vizuale).

Ca exemple de sisteme binare vizuale mentionam sistemele Alpha Centauri si Ursa Majoris.

Atunci cand distanta unghiulara dintre componente este sub cateva sutimi sau zecimi de secunda (in functie de puterea de separare a luinetei) ele nu se mai vad separat, imaginile corespunzatoare suparapunandu-se. Daca aceasta distanta unghiulara nu este prea mica, cele doua componente se pot separa, totusi, prin metode interferometrice, putandu-se determina chiar si orbita (pentru sisteme cu componente de luminozitate apropiata). Asa s-au separat componentele sistemului binar Capella ale carui componente sunt stele gigante. Sistemul era deja cunoscut ca un sistem binar spectroscopic.



In cazul cand diferenta magnitudinilor aparente ale componetelor, este mare, observarea componentei mai slabe (numita satelit) alaturi de steaua stralucitoare (componenta principala) este dificila, iar uneori chiar imposibila. La aceste componente vedem numai componenta starlucitoare. Dublicitatea poate fi dedusa, in acest caz, din perturbarea miscarii proprii a componentei principale. In miscarea proprie o stea simpla descrie pe sfera cereasca un arc de cerc mare. Daca steaua are in vecinatate un corp perturbator (un satelit cu care formeaza un sistem binar), miscarea ei proprie va fi perturbata si in loc sa descrie un arc de cerc mare, va descrie un fel de sinusoida pe sfera cereasca. Din amplitudinea acestei sinusoide se poate deduce masa satelitului. Asemenea sisteme binare sunt numite uneori, sisteme cu sateliti "invizibili". Primii sateliti "invizibili" s-au descoperit in vecinatatea stelelor Sirius si Procyon. Ulterior, satelitii acestor stele s-au dovedit vizibili, dar foarte slab (fiind observati cu cele mai mari telescoape). La fel s-au dovedit vizibili si satelitii altor stele, constatandu-se ca, de fapt, acesti sateliti sunt stele pitice albe (stele de mica luminozitate, cu mase comparabile cu a Soarelui, cu raze comparabile cu a Pamantului, deci cu densitati foarte mari, de ordinul a 1010 kg/m3).

Binarele evidentiate interferometric sau prin pertrurbarea miscarii proprii a componentei principale sunt numite uneori binare astrometrice.



Se cunosc, insa, cateva cazuri in care satelitii amintiti sunt intr-adevar invizibili, fiind corpuri obscure. Corpurile cu masa mica (cu ordinul sutimilor - miimilor de masa solara sau mai mici) nu radiaza deoarece nu au surse proprii de energie termonucleara, deci nu sunt stele ci planete. Asa sunt satelitii stelei Barnard, descoperiti de Van de Kamp, care au mase comparabile cu masa planetei Jupiter. Asemenea sateliti s-au pus in evidenta si in jurul stelelor 61 Cygni, 70 Ophiuchi si CI 1244.

Prin descoperirea acestor sateliti obscuri in jurul unor stele s-a dovedit existenta si a altor sisteme planetare, similare cu al nostru. Asta inseamna ca sistemul nostru planetar nu este unicul sistem planetar din Galaxie. Statistic se evalueaza ca asemenea sisteme trebuie sa fie destul de numeroase.



4. Sisteme binare spectroscopice. Daca sistemul binar este foarte indepartat de observatorul terestru, iar componentelesunt apropiate intre ele (sistem strans), atunci aceste componente nu se observa separat in luneta, unde ne apare o singura stea. Duplicitatea se poate pune in evidenta, in acest caz, prin metode spectroscopice sau fotometrice.



In primul caz, in spectrele unor stele se observa dedublarea si oscilatia periodica a liniilor spectrale. Pe baza efectului Doppler se deduce ca avem de-a face cu doua stele, care graviteaza in jurul centrului de masa comun. Asemenea sisteme se numesc binare spectroscopice. Din deplasarea liniilor spectrale se determina viteza radiala (proiectia vitezei pe raza vizuala), care variaza periodic cu timpul (in mod diferit pentru cele doua componente). Graficul acestei variatii se numeste curba vitezelor radiale, iar din analiza sa se pot determina masele componentelor, precum si alti parametri ai sistemului.



Cand stralucirile aparente ale componentelor difera mult intre ele, in spectru apar numai liniile componentei principale. Atunci duplicitatea rezulta din oscilatia periodica a acestor linii.



Binarele spectroscopice sunt sisteme binare stranse, la care interactiunea componentelor este deosebit de puternica, nereducandu-se la miscarea orbitala relativa, ca la binarele vizuale (largi). Astfel, analiza detaliata a spectrului a pus in evidenta prezenta, la numeroase sisteme, a unor curenti de gaze intre cele doua componente. Studiul acestor curenti prezinta o importanta deosebita pentru precizarea evolutiei sistemelor binare stranse.



5. Sisteme binare fotometrice. Daca raza vizuala a sistemului binar este in (sau aproape de) planul orbitei, atunci faptul ca suntem in prezenta unui sistem binar rezulta din variatia periodica a stralucirii aparente a acestuia, prin eclipsarea reciproca (periodica) a componentelor..Aceasta variatie se poate determina pe cale fotometrica, de aceea binarele corespunzatoare se numesc binare fotometrice. Intrucat stralucirea lor variaza cu timpul, ele se mai numesc si stele variabile cu eclipsa.

Binarele fotometrice de tip Algol au componente sferice sau putin deformate. In general acestea sunt sisteme detasate, sistemul Algol, insusi, facand exceptie (semidetasat).

Binarele de tip beta Lyrae au componente elipsoidale, curba de lumina este mai neteda ca la cele de tip Algol, iar variatia de lumina intre eclipse este mai ampla. Sunt sisteme semidetasate. In sfarsit, binarele de tip W Ursae Majoris au componente puternic deformate, in contact una cu alta (si cu suprafata critica Roche) curba de lumina avand o forma aproape sinusoidala.

Observatiile arata ca exista unele sisteme binare fotometrice care prezinta variatie de lumina chiar daca nu are locfenomenul de eclipsa, datorita deformarii componentelor (in cursul miscarii orbitale variaza aria discurilor lor aparente). Acestea se numesc variabile elipsoidale (fara eclipsa).

Foarte frecvent sistemele binare fotometrice sunt si binare spectroscopice. Atunci prin combinarea observatiilor fotometrice cu cele spectroscopice se pot obtine elementele orbitei absolute. Astfel se obtin: dimensiunile si forma orbitei, parametrii fizici fundamentali ai componentelor si alte date importante despre sistem. Din luminozitatile componentelor rezulta temperaturile lor efective.

Pe observatiile efectuate asupra sistemelor binare se bazeaza - in buna parte - scara temperaturilor efective ale stelelor. Aceleasi observatii stau la baza relatiilor de stare masa-luminozitate si masa raza, relatii care indica starea, structura, natura si stadiul evolutiv al stelelor.



6. Sisteme stelare multiple. In unele cazuri sistemul binar are in vecinatatea sa o a treia stea (cu care interactioneaza gravitational) formand impreuna un sistem triplu. Frecventa acestora este mult mai mica decat frecventa sistemelor binare. In general, sistemul binar este strans, iar a treia componenta se roteste in jurul sistemului binar (ca si cum acesta ar fi un corp compact) la distanta mare de el. Uneori intalnim sisteme cuadruple sau multiple. Un sistem complex este sistemul alpha Geminorum (Castor) care consta din trei sisteme stelare binare spectroscopice.




STELE VARIABILE


Se numesc stele variabile, acele stele a caror stralucire aparenta variaza cu timpul. Exista doua categorii de stele variabile si anume: stele variabile fizice (sau intrinseci) si stele pseudovariabile (sau variabile cu eclipsa). La stelele variabile fizice variatia stralucirii aparente este o consecinta a variatiei luminozitatii lor (adica a fluxului de energie radiat in spatiu), variatie care se datoreaza proceselor fizice ce au loc in interiorul acestora. La stelele pseudovariabile, variatia stralucirii aparente nu are o cauza fizica, ea datorandu-se unui fenomen geometric - eclipsarea reciproca a componentelor unui sistem binar strans, in cursul miscarii orbitale. Acestea sunt deci sisteme binare fotometrice, iar luminozitatile componentelor nu variaza, in general (exista unele cazuri in care una din componentele sistemului binar fotometric este o variabila fizica).



Stele variabile fizice. Observatiile arata ca, la acestea, variatia luminozitatii este insotita, in general, de variatia si altor parametri fizici: raza, spectrul, temeperatura efectiva, uneori masa etc. Exista unele stele variabile, la care, la o variatie neinsemnata a luminozitatii corespunde o variatie importanta a altor parametri fizici.

Stelele variabile fizice se impart in doua clase: variabile pulsante si variabile eruptive.




1. Stele variabile pulsante. La aceste stele variatia luminozitatii se explica prin pulsatiile stelei in jurul unei stari de echilibru. Conditiile fizice din interior sunt de asa natura incat un anumit mecanism fizic amorseaza in stea un proces oscilatoriu, care este mentinut un timp indelungat (in prezent se considera ca zonele subfotosferice de ionizare a hidrogenului si a heliului constituie sursa pulsatiilor). In acest proces de pulsatie steaua (sau numai un invelis superficial al ei) se contracta si se dilata periodic, de aici rezultand variatia periodica a parametrilor fizici ai stelei: raza, temperatura, luminozitatea, densitatea etc. Cercetarile au aratat ca pulsatiile apar intr-o anumita faza de instabilitate in evolutia ei.

Principalele tipuri de variabile pulsante sunt: cefeidele, variabilele de tip RR Lyrae si variabilele lung periodice.

- Cefeidele. La acestea luminozitatea variaza periodic, cu o perioada care poate fi cuprinsa intre o zi si cateva zeci de zile. Numele de cefeida vine de la steaua Cephei, care este reprezentativapentru acest tip de variabile. Variatia luminozitatii este insotita de variatia spectrului. Viteza radiala a stelei variaza cu aceeasi perioada ca si luminozitatea, de unde rezulta ca raza stelei variaza periodic (adica steaua pulseaza).

La cefeide observatiile au pus in evidenta o relatie intre perioada de pulsatie si luminozitatea medie, numita relatia perioada-luminozitate. Aceasta relatie are o deosebita importanta practica si teoretica. Importanta practica rezulta din faptul ca pe aceasta relatie se bazeaza determinarea distantelor stelelor indepartate. Cefeidele fiind stele gigante, deci stele de mare luminozitate, se observa pana la mari distante.



Importanta teoretica a relatiei perioada-luminozitate deriva din faptul caea constituie o verificare a teoriei pulsdatiei.

Exista un grup de variabile numite W Virginis, care sunt asemanatoare cu cefeidele, dar sunt mai putin stralucitoare facand parte din populatia a doua spre deosebire de cefeidele clasice (Cep) care fac parte din populatia I. Variabilele W Virginis satisfac, de asemenea, o relatie perioada luminozitate.

- Variabilele tip RR Lyrae. Acestea au o variatie asemanatoare cu cefeidele, dar au periode mai scurte, in general sub o zi (majoritatea au perioada in jur de 0,5 zile).

- Variabilele lung periodice (tip Mira Ceti). Au perioade de variatie situate aproximativ intre 170 si 1300 de zile. Aceste variabile sunt stele supergigante de clase spectrale tarzii. Amplitudinea de variatie a stralucirii este mare: de cateva magnitudini stelare.

Mai exista si alte tipuri de variabile pulsante, printre care mentionam: variabilele tip beta Cephei (sau tip beta Canis Majoris) cu o amplitudine mica a variatiei de lumina si variabilele semiregulate de tipurile RV Tauri si Cephei, la care perioada si forma curbei de lumina variaza (chiar de la un ciclu la altul).

2. Stele variabile eruptive. La aceste stele, variatia stralucirii aparente se explica prin eruptia materiei din invelisurile superficiale ale stelei. Uneori aceasta eruptie poate lua forma unei explozii grandioase prin care invelisurile stelei sun expulzate in spatiu. Principalele tipuri de variabile eruptive (din punctul de vedere al evolutiei stelare) sunt novele si supernovele.



- Stelele nove. In fazele tarzii de evolutie, unele stele sufera explozii puternice, prin care invelisurile de la suprafata stelei sunt expulzate in spatiu. O asemenea explozie are consecinte catastrofale pentru stea, care nu mai poate reveni, dupa explozie, la starea anterioara de echilibru. In timpul exploziei luminozitatea creste de zeci de mii-sute de mii de ori. Exista nove la care s-au observat doua sau mai multe eruptii numite nove recurente. Printr-o explozie de nova se elibereaza o energie de 1038-1039 J, iar materia expulzata in spatiu se imprastie cu viteze de ordinul a 1000km/s. Intre explozii o nova se prezinta ca o stea pitica albastra (stea fierbinte, dar de mica luminozitate, fiind pitica; inainte de explozie steaua nu este "remarcata", fiind observata numai in timpul exploziei, de unde si denumirea - improprie - de nova). Dupa una sau mai multe explozii steaua se transforma intr-o pitica alba. Observatiile arata adesea ca novele sunt componente ale unor sisteme binare stranse ( ex. N Her 1934).

In prezent se cunosc peste 300 de nove, din care aproximativ 150 se gasesc in Galaxia noastra si peste 100 in galaxia din Andromeda. Cele sapte nove recurente cunoscute au produs vreo 20 de explozii. Energia eliberata printr-o exoplozie de nova este comparabila cu energia radiata de Soare in 104-105 ani. O asemenea explozie expulzeaza un invelis stelar superficial cu masa de 10-4 - 10-5 mase solare. Dupa explozie din acest invelis se formeaza o nebuloasa in jurul novei.

- Stelele supernove. Sunt stele variabile explozive asemanatoare novelor, dar explozia are un caracter mult mai violent si nu se mai repeta. In timpul exploziei magnitudinea aparenta scade cu aproape 20m, adica luminozitatea creste de circa 108 ori. Fenomenul de supernova este rar, el apare odata la 350-400 de ani intr-o galaxie. Asemenea explozii pot suferi, in stadiile tarzii de evolutie, stelele cu masa initiala mare. Dupa explozie nucleul stelar se transforma intr-o stea neutronica sau intr-o gaura neagra (gaurile negre sunt obiecte in colaps gravitational - prabusire gravitationala - aceasta fiind o contractie gravitationala violenta a nucleului stelar). In Galaxia noastra o explozie remarcabila de acest fel a avut loc, dupa cronicile chineze, in anul 1054. Resturile ei se observa astazi sub forma unei nebuloase in expansiune cu viteza de 1000 km/s, cunoscuta sub numele de nebuloasa Crabul in constelatia Taurul. In centrul nebuloasei s-a descoperit un pulsar, adica o stea neutronica.



Energia unei explozii de supernova este fantastica, de ordinul 1041 - 1042 J, de aceea asemenea explozii se pot observa si in alte galaxii. Pana in prezent s-au observat vreo 60 de supernove in alte galaxii, uneori stralucirea exploziei fiind comparabila cu stralucirea galaxiei in care se produce.

Dintre supernovele cunoscute (observate) in Galaxia noastra, pe langa supernova care a produs nebuloasa Crabul, mai mentionez novele din 1572, observata de Tycho Brahe (in constelatia Cassiopeia) si din 1604 observata de Kepler (in constelatia Ophiucus).

Din clasa eruptivelor mai fac parte stelele variabile de tip RW Aurigae, cu o variatie foarte neregulata a stralucirii; stelele T Tauri - variabile neregulate de tip spectral tarziu si stelele de tip UV Ceti, variabile pitice de tipul spactral M, cu linii de emisie in spectru si cu eruptii sporadice de stralucire de scurta durata (cateva minute), dar de mare amplitudine. Ultimele se numesc stele cu eruptii.

Nucleele stelare cu nebuloase planetare. Unele stele sunt inconjurate de nebuloase care au aspectul unui disc planetar (nebuloase planetare). Steaua centrala (nucleul nebuloasei) este o stea fierbinte de tip Wolf-Rayet. Nebuloasa (prezentand aparenta unui inel gazos) este in expansiune cu viteze de zeci de km/s. Se considera ca ea s-a format prin expulzarea unui invelis exterior al stelei. Teoria actuala a evolutiei stelare sugereaza ca nucleele stelare cu nebuloasa planetara reprezinta o etapa evolutiva spre stadiul de stea pitica alba.



PULSARII


In anul 1967 la Cambridge (Anglia) au fost descoperite cateva surse cosmice, care emiteau in domeniul undelor radio impulsuri scurte, riguros periodice, cu perioade de ordinul fractiunilor de secunda, care au fost numite pulsari. Pana in prezent s-au descoperit circa 350 pulsari cu perioadele cuprinse intre 0s,015 si 4s,3. Cea mai mare parte a energiei revine fazei de impuls, care reprezinta numai cateva procente din durata perioadei. Observatiile au aratat ca si in alte domenii ale spectrului (optic, Roentgen, gama) emisia se face sub forma de impulsuri, cu aceeasi perioada. Polarizarea radiatiei in diferite domenii spectrale si cresterea intensitatii ei cu lungimea de unda, arata ca radiatia pulsarilor nu este de natura termica.

Determinarile de distanta pentru diferiti pulsari arata ca ei sunt situati intre sute de parseci si zeci de mii de parseci, fiind obiecte galactice (relativ apropiate).

Se considera, pe baza datelor de observatie, ca pulsarii sunt stele neutronice in rotatie rapida, in prezenta unui puternic camp magnetic (Gold). Axa magnetica a campului dipolar (1012 Gs) este inclinata pe axa de rotatie, iar radiatia sub forma de impulsuri este emisa de zone (pete) fierbinti din vecinatatea axei magnetice, printr-un mecanism de far.

Luminozitatea integrala a pulsarilor poate depasi pa cea solara cu 1-2 ordine de marime, cea mai mare parte a radiatiei fiind emisa la frecvente mari (raze X si gama). In diferite domenii spectrale sunt sugerate diferite mecanisme de emisie: emisie coerenta, radiatia sincrotronica, imprastiere Compton inversa.

Observatiile arata ca perioada unui pulsar creste cu timpul, fapt explicat prin fenomenul de franare magnetica.

Un pulsar remarcabil este pulsarul NP 0532 care coincide cu steaua centrala din nebuloasa Crabul. Legatura fizica dintre cele doua obiecte indica relatia genetica dintre pulsari (stele neutronice) si ramasitele de supernova. La sfarsitul evolutiei stelare, dupa epuizarea rezervelor de energie termonucleara ale unei stele de masa mare, se produce explozia de supernova, care expulzeaza in spatiu invelisurile superficiale ale stelei. Aceasta explozie este legata de implozia rapida (colaps gravitational) a nucleului, care se transforma intr-o stea neutronica.



Varstele pulsarilor sunt cuprinse intre 103 si 109 ani.

La unii pulsari (pulsarul din nebuloasa Crabul, pulsarul PSR 1641-45 din Velele) s-au observat descresteri bruste ale perioadei (glitches), explicate prin seisme produse in invelisul solid al stelei neutronice (crusta). Fenomenul este cunoscut sub numele de cutremur stelar.

Distributia spatiala a pulsarilor indica o mare concentrare a acestora spre planul ecuatorial galactic. Stelele neutronice au densitati de ordinul 1017-1018 kg/m3, depasindin centru densitatile nucleare.

Pentru stelele neutronice exista o masa limita de circa 2-3 mase solare sub care acestea sunt stabile gravitational. Peste aceasta limita ele intra in colaps gravitational si se transforma in gauri negre. Limita mentionata se numeste limita Oppenheimer-Volkoff.

Cu marele radiotelescop de la Arecibo s-a descoperit in anul 1974 pulsarul PSR 1913+16, care ulterior s-a dovedit a fi componenta a unui sistem binar strans, cu o orbita excentrica, de perioada foarte scurta (7h45m). Cercetarile au aratat ca sistemul binar corespunzator este un adevarat laborator de gravitatie relativista. Ambele componente par a fi stele neutronice, cu mase de circa 1,4 mase solare. Din variatia perioadei pulsarului (0s,059) s-au pus in evidenta numeroase efecte relativiste, dintre care:

- Avansul periastrului cu o viteza unghiulara de 4o,226/an;
- Variatia perioadei orbitale, interpretata ca fiind prima evidenta observationala (astofizica) privind existenta radiatiei gravitationale in Univers.

S-au mai descoperit si alti pulsari - componente ale unor sisteme binare stranse: PSR 0820+02 si PSR 0656+64.

In anul 1982 s-a descoperit "pulsarul de o milisecunda", iar in anii urmatori s-au descoperit alti doi pulsari ultra-rapizi.



SURSE DISCRETE DE RAZE X


Primele observatii in domeniul Roentgen al spectrului s-au efectuat in anul 1948, cu aparatura plasata intr-o racheta verticala, inregistrandu-se radiatia X a Soarelui. S-a demonstrat imediat ca aceasta este generata de cromosfera si coroana ca radiatie de franara, iar fluxul corespunzator este variabil in timp.

In anul 1962 (cu racheta Aerobe) este descoperitasursa Sco X-1, iar pentru explicarea naturii acestei surse in 1967 I.S. Skolovski emite ipoteza ca radiatia X este emisa in procesul de acretie a materiei pe o stea neutronica ce este componenta a unui sistem binar strans.

Cercetarea corpurilor ceresti in radiatie X se dezvolta dupa lansarea satelitilor americani din seria SAS (Small Astronomical Satellites), programul corespunzator e cercetari fiind coordonat de R. Giacconi. Din aceasta serie mentionam satelitii SAS-1 (Uhuru-1970) si SAS-3 (Copernicus-1975). In Rusia cercetarea surselor Roentgen s-a efectuat cu ajutorul satelitilor din seria Prognoz, precum si cu ajutorul satiilor orbitale Saliut-4 si Saliut-7. In anul 1983 a fost lansata statia automata Astron, inzestrata cu un telescop Roentgen cu deschiderea de 60 cm. In 1987 S.U.A. au plasat pe orbita un observator Roentgen, avand un telescop cu deschiderea de 1,2 m (F=10m), numit AXAF (Advanced X-ray Astrophysics Facility).

Din cercetarile efectuate au rezultat harti Roentgen detaliate ale cerului, cuprinzand mii de surse. Dupa distributia lor spatiala acestea se impart in surse galactice si surse extragalactice. Sursele galactice de raze X se impart in doua clase mari: surse discrete (sau compacte) si surse extinse. Primele apar ca surse punctiforme, fiind legate de obiecte cu dimensiuni mici (unii cercetatori le numesc stele Roentgen), in timp ce ultimele ocupa zone extinse pe cer, fiind legate de obiecte cu dimensiuni mari: nebuloase, roiuri etc. (o sursa remarcabila de acest tip este nebuloasa Crabul). Numeroase surse extinse sunt ramasite de supernove. Sursele discrete prezinta un interes astrofizic deosebit prin legatura lor cu stelele relativiste (stele neutronica sau gauri negre).

Cand s-a descoperit sursa Sco X-1, rezolutia unghiulara in domeniul Roentgen era foarte slaba, iar luminozitatea ei mare punea problema naturii fizice a acestei surse si a legaturii ei cu vreun obiect cosmic cunoscut. Astfel, identificarea sursei Sco X-1 cu o stea optica s-a putut realiza abia dupa 10 ani de la descoperire, steaua optica si sursa X formand un sistem binar. Observatiile au aratat ca fluxul de radiatie este variabil, atat in domeniul optic, cat si in domeniul X. Rezerva de energie termica a unui asemenea nor de plasma fierbinte este de circa 1029 J. Dupa numeroase observatii s-a ajuns la concluzia ca radiatia X este emisa in procesul de acretie a materiei pe o stea neutronica, componenta a unui sistem binar strans.



Se cunosc peste 100 de surse discrete de raza X, un mare numar din acestea dovedindu-se a fi componente ale unor sisteme binare stranse, pe baza efectului Doppler observat la componenta optica sau pe baza eclipselor inregistrate in radiatia X. Sistemele binare cu o componenta sursa X sunt de doua feluri: sisteme masive si sisteme cu masa mica. La primele acretia materiei de la componenta optica pe steaua neutronica se realizeaza prin vant stelar, iar la ultimele procesul de acretie este conditionat de transferul de materie de la componenta optica in contact cu suprafata critica Roche, spre steaua neutronica (prin punctul langrangean), in jurul careia se formeaza un disc de acretie.

Sursele mentionate mai sus se considera surse stabile, desi obsrvatiile indica, de regula, variatii ale fluxului de radiatie, mai ales in domeniul X. Sursele cu variatie periodica se numesc pulsari Roentgen sau pulsari X (spre deosebire de radiopulsari). Cel mai rapid pulsar X este A 0538-66, iar cel mai lent este 4U 1700-37. Nu pentru toti pulsarii X s-a demonstrat apartenenta la sisteme binare stranse. Exista surse X in sisteme binare la care fluxul de radiatie X are fluctuatii de mica amplitudine, numindu-se fluctuari.

Spre deosebire de sursele stabile, exista surse cu o variatie pronuntata a fluxului de radiatie X. Astfel, la sursele tranziente, fluxul poate creste temporar de peste 104 ori (ex. Cen X-2), intr-o scara mare de timp. Daca amplitudinea este mai mare sursa se numeste nova Roentgen sau nova X. Mai multe nove Roentgen s-au identificat cu nove optice (ex. nova Mon 1975).

O clasa importanta de surse discrete de raze X o formeaza sursele X cu izbucniri (X-ray bursters), caracterizate prin cresterea brusca (aleatorie) a fluxului de radiatie X in cateva secunde si scaderea acestuia la valoarea initiala in zeci de secunde (ex. Cen X-4). Unele din sursele cu izbucniri fac parte din roiurile globulare.

Cercetarea radiatiei X a ramasitelor exploziilor de supernova (Crabul, Velele etc.) permite intelegerea relatiei genetice dintre aceste explozii si stelele neutronice.

La sistemele binare masive acretia se poate produceprin vant stelar. Faptul ca steaua neutronica poseda un camp magnetic intens complica procesul de acretie.



Pentru procesul de acretie esista un mecanism de autoreglare, in sensul ca odata cu cresterea ratei de acretie, creste presiunea de radiatie care tinde sa franeze acretia, incat la o anumita luminozitate critica se stabileste un fel de echilibru. Aceasta luminozitate critics se numeste luminozitatea Eddington. Iar surseloe Cyg X-1, SS 433 si Geminga s-ar putea sa fie gauri negre.




ROIURI SI ASOCIATII STELARE


Roiurile stelare sunt agregate stelare complexe formate din sute, mii, pana la sute de mii de stele care interactioneaza dinamic. Exista doua feluri de roiuri stelare: deschise si globulare. Roiurile deschise contin zeci, sute, uneori mii de stele, densitatea lor stelara este relativ mica, de aceea nu se delimiteaza prea net de fondul stelar galactic, fiind numite si roiuri dispersate. Roiurile globulare cuprind zeci de mii, sute de mii, iar in unele cazuri chiar milioane de stele, densitatea stelara corespunzatoare depasind considerabil pe aceea din campul galactic.

1. Roiuri deschise. Acestea sunt situate in apropierea planului ecuatorului galactic, de aceea se mai numesc si roiuri galactice. Se cunosc peste 800 de roiuri deschise, observate intr-o sfera cu raza de cativa kpc in jurul Soarelui, mai departe neputandu-se observa din cauza efectelor de absorbtie produse de mediul interstelar,care are o densitate relativ marein vecinatatea planului ecuatorial galactic. Se estimeaza ca numarul total al roiurilor deschise din Galaxie este de cateva zeci de mii. Cele mai cunoscute roiuri deaschise sunt: Pleiadele, Hyadele, roiul dublu din Perseu, roiul Praesepe etc.

Dimensiunile roiurilor se deduc din diametrele lor aparente si din distantele corespunzatoare. Diametrele aparente ale roiurilor deschise sunt cuprinse intre cateva sute de minute de arc (Hyade, Antares) si 0',5 (NGC 6846). Diametrele liniare ale roiurilor deschise sunt cuprinse intre 1,5 pc si 15-20 pc, iar magnitudinile lor absolute integrale sunt in jur de -3,5 (variind de la 0 pentru roiurile slabe, pana la -10 pentru cele mai stralucitoare).

Varstele roiurilor se evalueaza cu ajutorul diagramelor culoare-luminozitate.

2. Roiuri globulare. Prezentand o distributie sferica in Galaxie, roiurilr globulare manifesta o mare concentrare spre centrul acesteia. Aceste roiuri poseda o luminozitate mare, de aceea se observa pana la marginile Galaxiei (cuexceptia celor situate in planul ecuatorial galactic, care nu se pot observa din cauza puternicei absorbtii interstelare). Observatiile arata ca roiurile globulare formeaza un halo in jurul Galaxiei, astfel ca pot fi intalnite pana la distante mari de centrul Galaxiei si la distante mari de planul ecuatorial galactic. S-au identificat circa 130 de roiuri globulare in Galaxia noastre, dar se estimeaza ca ar mai exista inca cateva sute care sunt ascunse de nucleul galactic.

Absenta unor paralaxe si (la majoritatea roiurilorglobulare) a unor miscari proprii masurabile, arata ca roiurile globulare se gasesc la distante mari de Soare. Cel mai stralucitor roi globular este omega Centauri, vizibil cu ochiul liber in emisfera sudica, aparand pe cer ca un obiect de magnitudinea a patra. De asemenea, se mai pot observa cu ochiul liber roiurile globulare M 13 (Hercule), 47 Tucanae, M22, M 4 si M 5.



Distantele roiurilor globulare se determina cu ajutorul varibilelor RR Lyrae sau al stelelor stralucitoare. Nucleele acestor roiuri au diametre sub 2 pc, iar in regiunile lor centrale densitatea stelara uneori depaseste de mii de ori pe cea din vecinatatea Soarelui.

Numai la prima vedere aceste roiuri au forma sferica. Observatii meticuloase au aratat ca, in realitate, roiurile globulare au o forma elipsoidala. Cel mai turtit este roiul M 19, pentru care raportul dintre axa mica si axa mare este de 0,4. Turtirea roiurilor globulare se explica prin miscarea de rotatie axiala. Pentru cateva roiuri globulare s-au putut masura miscarile proprii, din acestea si din vitezele radiale obtinandu-se viteze de cateva sute de km/s. Deci roiurile globulare sunt obiecte de mare viteza, ele descriind orbite eliptice in jurul centrului galactic.

Diagramele culoare-luminozitate difera considerabil fata de cele ale roiurilor deschise. Compararea acestora cu traseele de evolutie stelara arata ca stelele din roiurile globulare sunt stele varstnice. Abundenta redusa a elementelor grele in aceste stele arata ca roiurile globulare sunt primeleobiecta care s-au format in Galaxie, in faza de condensare a norului pregalactic. Roiurile globulare au varste de 8-10 miliarde de ani.

In roiurile globulare s-au descoperit mai multe surse de raze X de tip "burster", fapt ce a condus pe unii cercetatori la ipoteza ca in centrele unor asemenea roiuri se gasesc gauri negre masive, iar radiatia X este emisa in procesul de acretie a materiei pe aceste gauri negre.



3. Asociatii stelare. Acestea sunt sisteme de stele in care densitatea stelara a stelelor de un anumit tip este mult mai mare decat densitatea lor medie in campul galactic. Asociatiile stelare au fost descoperite in 1947 de Ambartumian, iar cercetarile efectuate ulterior au aratat ca acestea sunt sisteme stelare complexe, cuprinzand pe langa un mare numar de stele de un anumit tip, roiuri stelare si/sau imense agregate de materie neorganizata (nori de praf si gaz interstelar). Cercetatarea structurii lor este foarte importanta pentru intelegerea evolutiei stelare. Se cunosc doua tipuri de asociatii:

- Asociatii O care contin stele din clasele spectrale timpurii O-B2 (stele tinere) si au dimensiuni de zeci-sute de parseci. In centrul asociatiei O se gaseste unul sau cateva roiuri deschise (continand stele fierbinti O-B2) care formeaza nucleul asociatiei. Uneori nucleul este format din stele O-B2 apropiate, formand lanturi de stele.

- Asociatii T formate din stele T Tauri.

Observatiile arata ca in asociatiile stelare se desfasoara intense procese cosmogonice, membrii asociatiilor fiind fie stele tinere (asociatiile 0), fie stele in curs de formare (asociatiile T).

o idee f buna florine...bv

AND-ul

Acidul deoxiribonucleic (ADN pe scurt) este materialul genetic al organismelor celulare si al celor mai multi virusi. ADN-ul poarta informatiile necesare sintetizarii directe a proteinelor si pentru replicare. Sinteza proteinelor este producerea de proteine necesare celulei sau virusilor pentru activitatiile acestora sau pentru dezvoltare.
Replicarea este procesul prin care ADN-ul se copiaza pe sine insusi pentru fiecare celula descendenta sau virus, pasADN informatii despre sinteza proteinelor. In cele mai multe organisme celulare ADN-ul este organizat ca si cromozomi localizati in nucleul celulei.


Structura

O molecula de ADN consta in doua “lanturi” ,compuse dintr-un numar mare de compusi chimici , numiti nucleotide, prinse impreuna pentru a forma un lant. Aceste lanturi sunt
aranjate ca si cum ar fi fost intoarse unul peste altul.
Fiecare nucleotida consta din 3 unitati: o molecula de zahar, un grup de fosfati si unul sau patru compusi diferiti contin baze.
Nucleotidele dintr-un brat al lantului sunt intr-o asociere specifica cu nucleotidele corespunzatoare din celalalt brat al lantului ADN.
In anul 1953 biochimistul american James D.Watson si britanicul biofizican Francis Crick au publicat prima descriere a structurii ADN-ului. Modelul lor s-a dovedit atat de important pentru intelegerea sintezei ADN-ului incat in 1962 au primit premiul Nobel pentru medicina.



Sinteza proteinelor

ADN-ul poarta instructiunile pentru producerea de proteine. O proteina este compusa din molecule mai mici numiti amino-acizi si structura si functia proteinei este determinata de secventa amino-acizilor sai. Secventa amino-acizilor este la randul ei determinata de secventa bazelor nucleotide in ADN. O secventa de trei baze nucleotide, numite un triplet,este codul genetic care specifica un anumit amino-acid. De exemplu, un triplet GAC (guanina,adeina si citosina) este codul genetic pentru amino-acidul leucina iar un triplet de CAG (citosina,adeina si guanina) este codul genetic pentru amino-acidul valina.
Un brat al lantului ADN al moleculei contine informatia necesara productiei unei anumite secventa de amino-acid. Celalalt brat ajuta in replicare.
O gena este o secventa de nucleotide de ADN care specifica ordinea amino-acizilor intr-o proteina prin intermediul unei molecule de ARN. Sustragand o nucleotida de ADN si inlocuind-o cu alta continand ADN alta baza cauzeaza ca toate celulele sau virusii sa aiba versiunea alterata in secventa de nucleotide de baza. O astfel de schimbare in ADN se numeste o mutatie.
Cele mai multe mutatii au loc ca urmare a erorilor in procesul de replicare. Expunerea de celule sau virusi la radiatii sau chimicale maresc sansa de producere a mutatiilor.


Replicarea

In cele mai multe organisme celulare replicarea ADN-ului moleculei ia loc in nucleul celulei si se intampla chiar inainte de diviziunea celulei. Replicarea incepe cu separarea celor doua lanturi de polinucleotide fiecare apoi comportandu-se ca un sablon pentru asamblarea noului lant complementar. Cum vechiul lant se separa fiecare nucleotida din cele doua brate ale lantului atrage nucleotida complementara ei. Nucleotidele se leaga una de alta de catre legaturi de hidrogen pentru a forma bazele unei noi molecule de ADN.

Proceduri si instrumente

Cateva instrumente si proceduri au fost inventate pentru a studia si a manipula ADN-ul. Enzime specializate numite enzime restrictionate gasite in bacterii se comporta ca si niste foarfeci moleculare pentru a “taia” coloana vertrebrala a moleculelor de ADN. Utilizarea acestor enzime si-a gasit intrebuintarea in ingeneria genetica in modul in care aceste enzime au fost folosite pentru a “taia” fragmente din molecule de ADN. Tehnologia consta in indepartarea unei gene specifice unui organism si implantarea acesteia intr-un alt organism.
Alta procedura pentru a lucra cu ADN-ul este procedura de reactie in lant de polimerizare. Aceasta procedura utilizeaza enzima de ADN pentru a face copii ale ADN-ului intr-un proces care se aseamana cu replicarea naturala a ADN-ului.
Amprenta ADN face posibila compararea unei mostre de ADN intr-o maniera similara celei folosite pentru compararea amprentelor degetelor. In aceasta procedura se folosesc enzime care “sparg” molecula de ADN in mai multe fragmente. Solutiile care contin aceste fragmente sunt plasate pe suprafete cu gel prin care trece un curent electric. Curentul electric cauzeaza fragmentele de ADN sa se miste prin gel.
Datorita faptului ca fragmentele mai mici se misca mai rapid decat cele mari procesul separa fragmentele in functie de marimea lor. Fragmentele sunt ulterior marcate cu probe si expuse unei raze X unde se formeaza amprenta ADN – un model caracteristic alcatuit din linii negre care identifica unic fiecare tip de ADN.

Aplicatii

Cercetarile despre ADN au avut un important impact asupra medicinii. Prin tehnologia recombinarii ADN-ului se pot modifica microorganisme in asa fel incat ele devin adevarate “fabrici” de produs largi cantitati de droguri folositoare in medicina.
Tehnologia este produsa pentru a produce insulina, drog folosit de diabetici sau interferon care este folosit de catre anumiti pacienti care sufera de cancer.
Studii asupra ADN-ului uman au scos la suprafata faptul ca anumite gene sunt asociate cu anumite boli cum ar fi cancerul la san.
Aceasta ii ajuta pe oamenii de stiinta pentru a diagnostica diferite boli si pentru a descoperi noi tratamente pentru a le combate.
De exemplu, medicii folosesc o noua tehnologie numita chimioplastie prin care se sintetizeaza o molecula continand atat ADN si ARN pentru a dezvolta un tratament pentru o forma de hemophilia.
In criminalistica ADN-ul este folosit pentru a cerceta indivizii care au comis crime.
ADN-ul din sperma, piele sau sange luate de la locul crimei poate fi comparat cu ADN-ul suspectului.
Tehnicile de manipulare a ADN-ului sunt folosite si in agricultura sau intr-o alta forma de inginerie numita inginerie genetica si biotehnologie.
Variante ale plantelor care au gene modificate pot da o productie mai mare sau pot fi mai rezistente.

_______________________________________________________________________________

Afecţiuni ale inimii

1. ANEVRISMUL AORTEI TORACICE ŞI ABDOMINALE. Sunt dilataţii
anormale, segmentare, congenitale sau dobândite ca urmare a afectării peretelui arterial prin arteroscleroză, aortită luetică, infecţie sau traumatism. Anevrismele aortei toracice – tulburări prin compresiunea organelor vecine. Complicaţii: ruptura şi emboliile în marea circulaţie . Anevrismele aortei abdominale – durere în lombe (şale) şi abdomen cu prezenţa unei tumori pulsatile. Complicaţii: ruptura. Anevrismul disecant al aortei are ca semn dominant durerea foarte intensă cu iradiere pe întreg traiectul aortei. Tratament: Medical – constând în scăderea obligatorie a tensiunii arteriale mai ales în anevrismul disecant. Chirurgical – de urgenţă în anevrismul rupt; se rezecă, de asemenea, anevrismele simptomatice sau cele asimptomatice care se măresc progresiv.
2. ANGINA PECTORALĂ. Cea mai frecventă formă de manifestare a cardiopatiei ischemice cronice dureroase. Rar poate apar şi în alte condiţii decât cardiopatia ischemică: anemia severă, tulburările rapide de ritm, hipertiroidiile, stenoza sau insuficienţa aortică etc. Simptoame: durere retrosternală ce apare la efort, iradiază în braţul stâng, la baza gâtului, cedează la repaus şi Nitroglicerină. Uneori criza dureroasă apare şi la repaus (angor de repaus). În general, crizele anginoase sunt produse de : efort , emoţii, digestie, defecări borioase, fumat, medicamente (tiroidă, efedrină). Stimuli provenind din alte organe (esofag, vezicula biliară, spondiloză vertebrală) se pot însuma cu cei veniţi de la inimă (angor intricot). Traseul EKG între crize poate arăta modificări de cardiopatie ischemică sau poate fi normal, în acest caz fiind utilă proba la efort. Tratament: Eliminarea factorilor declanşanţi : efortul fizic (mersul repede, alergarea după vehicule), frigul, prânzurile abundente, emoţiile, surmenajul, constipaţia, alcoolul, tutunul, cafeaua. Tratamentul medical: a) Nitroglicerina cp. 0,5 mg – 1-2 sublingual în criza de angină; b) Tratamentul coronarodilatator dintre accesele anginoase: nitriţi cu acţiune prelungită (Pentalog, Izoket-izodinid) administrare câte ½ tb. * 3/zi; are acţiune 4-5 ore; blocanţii β adrenergici: Propanolol 40 mg ½ tb. * 3/zi (numai cu aviz medical având contraindicaţii absolute); blocanţi de calciu: Nifedipin (Corinfar) 10 mg tb. 3/zi; derivaţi coronarodilatatori sintetici: Dipiridamol ((Persantin) 0,025 dg. 6/zi, Agozol, 60 mg – 2 cap/zi, Carbocromen (Intensain, Intercordin) 75 mg dg. 3/zi. Tratamentul chirurgical: este stabilit în urma coronarografiei şi constă în diverse procedee de revascularizaţie a miocardului. Terapia naturistă recomandă: climatoterapia în perioadele de acalmie, la Tuşnad, Vatra Dornei etc.
3. ARITMIILE. Sunt dereglări ale ritmului normal al inimii fie sub raportul
frecvenţei, fie al regularităţii frecvenţei cardiace, fie din ambele. Cauze: cardiopatie ischemică, leziuni valvulare, hipertiroidie, insuficienţă respiratorie, dezechilibre hidroelectrolitice, intoxicaţie cu digitalice, alcool, tutun. Clasificare: 1) Aritmii atriale: a) tahicardia sinusală (frecvenţa inimii – 90-120/min.); b) bradicardia sinusală (frecvenţă sub 60/min.) În ambele este păstrat focarul normal al impulsurilor cardiace: nodul sinusal; c) extrasistolele atriale – impulsuri ectopice; d) tahicardia paroxistică atrială (frecvenţa 140-220/min. regulată); e) fibrilaţia atrială şi flutlerul atrial (tulburări de ritm neregulate). 2) Aritmii ventriculare: a) extrasistolele ventriculare; b) tahicardia paroxistică ventriculare; c) fibrilaţia ventriculară. Tratament – vezi recomandările la: extrasistole, tahicardie, fibrilaţie.
4. ARTEROSCLEROZA (arthere = terci, scleros = îngroşare). Este o
combinaţie de modificări ale tunicii interne a arterelor constând în depuneri de grăsimi ce se însoţesc de o reacţie fibroasă , depuneri de calciu şi progresiv ulcerarea ateromului. Astfel, se produc stenoze progresive ale arterelor, iar prin ulcerarea plăcilor eteromatoase este favorizată coagularea = tromboză (astuparea vaselor). Simptomele sunt diferite după localizare: coronare, a. cerebrale, aorta cu ramurile sale. Factori de risc: predispoziţia genetică, hiperlipemia, diabetul, hipertensiunea arterială, tutun, obezitate. Tratament: Dieta: scăderea aportului de grăsimi de origine animală; din grăsimile ingerate (30% din raţia calorică), două treimi să fie de origine vegetală. Evitarea zaharurilor ce duc, de asemenea, la creşterea lipidelor sanguine. Medicaţia hipocolesterolemiantă: Heparina s.c. acţiune de scurtă surată, Clofibrat, Acid nicotinic (Vit. PP), dextrotironina etc. Terapia naturistă recomandă : infuzie de păducel (50 g flori uscate la 1 litru de apă), 3 căni pe zi: vâsc (15 g frunze proaspete la 1 litru apă), se bea într-o zi; decoct de anghinare.
5. BLOCUL DE RAMURĂ STÂNGĂ ŞI DREAPTĂ. Este o tulburare de
conducere caracterizată prin întârzierea stimulului inimii la nivelul ramurilor sale din ventriculi: când conducerea este întârziată în ventriculul drept se produce blocul de ramură drept, iar în ventriculul stâng – blocul de ramură stâng. Cauze: cel drept poate fi congenital fără semnificaţie patologică; ambele pot apărea în: cardiopatie ischemică, hipertensiune arterială, cord pulmonar, intoxicaţii cu digitală, chinină, infecţie reumatică etc. Diagnosticul este numai electrocardiografic, blocurile de ramură nu au simptoame clinice. Tratament: nu există un tratament al blocului de ramură; prezenţa lui atrage atenţia asupra cauzelor ce l-au produs, deci conduita este după caz – coronarodilatatorie, tratament antiinfecţios, înlăturarea medicaţiei incriminate.
6. BLOCUL SINOATRIAL ŞI ATRIOVENTRICULAR. Blocul sinoatrial
reprezintă o tulburare de conducere provocată fie de absenţa stimulului sinusal, fie de blocarea lui la trecerea spre atriu. Blocul atrioventricular reprezintă o tulburare în propagarea unui stimul sinoatrial către ventricul, astfel neavând loc contracţia inimii la acel moment. Cauze: cardiopatia ischemică, cardiomiopatii diverse, intoxicaţia digitalică, reflexe vagale pornite din iritaţia organelor interne. Simptoame: ritm cardiac rar, regulat sau cu pauze. Sincopele Adams-Stockes (pierderea conştiinţei) sunt provocate de scăderea frecvenţei cardiace sub 20/min. Tratament: etiologie şi înlăturare a cauzelor. Tratament simptomatic: se impune la frecvenţa sub 40/min. : Isuprel 10 mg la 3-6 h, atropină 0,5-1 mg. Stimulatorii electrici artificiali endocardici (pacemaker) reprezintă singura soluţie terapeutică de durată.
7. CARDIOPATIA ISCHEMICĂ CRONICĂ DUREROASĂ. Este forma
clinică a cardiopatiei ischemice cronice care se manifestă prin crize dureroase cu particularităţi specifice. În această categorie sunt cuprinse : a) angorul pectoral (angina de piept); b) sindromul intermediar; c) infarctul miocardic. Clasificarea actuală nu mai recunoaşte drept entitate “sindromul intermediar” sau “preinfarctul” ; formele clinice cuprinse în această categorie fiind cunoscute ca “angor instabil” în care sunt incluse: 1) angorul de “novo”, prima criză de anginoasă prezentată de un bolnav şi care are evoluţie imprevizibilă; 2) “angorul agravant” – crizele anginoase care apar la eforturi din ce în ce mai mici, la un bolnav cunoscut coronarian; 3) “angorul de repaus” - crizele anginoase apar în afara oricărui efort, uneori noaptea. Tratament: vezi angina pectorală, infarctul miocardic.
8. CARDIOPATIA ISCHEMICĂ CRONICĂ NEDUREROASĂ. Suferinţă
cardiacă secundară reducerii debitului sanguin coronarian. Miocardul este vascularizat prin cele două artere coronare, primele ramuri ale aortei şi se situează alături de rinichi şi creier printre organele cele mai irigate din organism. Termenul de cardiopatie ischemică exprimă faptul că debitul coronarian este destul de redus pentru a produce simptoame sau semne de suferinţă cardiacă. Boala cea mai frecventă a arterelor coronare este arteroscleroza, rar este incriminat luesul, tumoră ce comprimă o arteră coronară, stenoză aorică. Termeni similari pentru cardiopatia ischemică cronică nedureroasă sunt: cardiopatie coronariană, arteroscleroză coronariană, miocardoscleroză, insuficienţă coronariană. Terapia naturistă recomandă: coada şoricelului, în general se beau 2 căni din ceai pe zi, tinctură de arnică montană, 10 picături dimineaţa. Factorii naturali, climat protector, sedativ, bogat în oxigen, viaţă echilibrată. Simptoame: după cum este denumită, această formă a cardiopatiei ischemice nu produce acuze clinice dureroase. Ea poate avea mai multe forme de manifestare: a) asimptomatică clinic, singurul semn fiind modificările ischemice vizibile pe traseul EKG; b) tulburările de ritm şi de conducere (blocul atrioventricular, blocurile de ramură drept şi stâng); c) insuficienţa cardiacă cronică; d) insuficienţa ventriculară stângă (edemul pulmonar); e) sincope; f) moartea subită. Evoluţia şi gravitatea cardiopatiilor depinde de localizarea stenozelor provocate de procesul arterosclerotic, de numărul acestora şi dezvoltarea unei circulaţii colaterale. Tratament: vezi angina pectorală şi arteroscleroză. Terapia naturistă recomandă: ceaiuri: cardiosedative, antiasmatice, calmant împotriva tulburărilor cardiace, sedativ, produs de Plafar, din care nu lipsesc plantele talpa gâştii, coada racului, frunze de roiniţă, rădăcini de valeriană.
9. CORDUL PULMONAR CRONIC. Afecţiune caracterizată prin suferinţa
părţii drepte a inimii datorită bolilor pulmonare. Acestea duc la creşterea presiunii în artera pulmonară ce constituie un obstacol în faţa inimii drepte. Se produce astfel, într-un prim stadiu, hipertrofia inimii drepte, apoi insuficienţa cardiacă dreaptă. Simptoame: cele ale bolii pulmonare: tuse, lipsă de aer, apare apoi cianoza (învineţirea) buzelor şi extremităţilor, edeme (umflături) ale membrelor inferioare, ficat mărit, dureros. Tratament: a) tratamentul afecţiunii pulmonare: bronhodilatatoare, combaterea infecţiilor respiratorii, administrarea de oxigen; b) tratamentul insuficienţei cardiace drepte: dietă fără sare; tonicardiace: Digoxin 250 mg 1 tb/zi – 5 zile pe săptămână; diuretice; Furantril 40 mg 1 tb de două ori pe săptămână; sângerare la hematocrit peste 55%.
10. INFARCTUL MIOCARDIC. Reprezintă o necroză a miocardului datorită
unei opriri a circulaţiei sângelui în arterele coronare produsă prin: a) tromboză primară dezvoltată pe o placă arteroscleroasă; b) hemoragii ale intimei, cu ruptură a acestuia şi tromboză secundată; c) hematom prin hemoragie în peretele vascular, urmat de ocluzia vasului. Cauze: cea mai frecventă este arteroscleroza coronariană, foarte rar apare în coronarite infecţioase sau colagenotice, ca şi după embolii, şoc, sau după hemoragii. Simptoame: durere intensă retrosternală cu iradiere în braţe, care nu cedează la repaus şi nitroglicerină, însoţită de paloare, transpiraţii reci şi după caz, de simptome specifice complicaţiilor infarctului. Complicaţiile imediate sunt: edemul pulmonar acut, tulburările de ritm şi de conducere, embolia în circulaţia sistemică, şoc cardiogen, moarte subită. Complicaţii tardive: anevrism cardiac, insuficienţa cardiacă, rupturi ale inimii, sindrom postinfarct. Diagnostic: electrocardiograme şi semne biologice: creşterea transaminazei şi a altor enzime ca CPK, LDH, leucocitoză, creşterea fibrinogenului, a VHS, a glicemiei. Tratament: - repaus absolut la pat în secţia de terapie coronariană intensivă circa 6-8 zile; apoi mişcări active ale gambelor, ridicare la marginea patului, apoi în fotoliu, astfel încât în 3 săptămâni bolnavul să se poată mobiliza prin încăpere şi la grupul sanitar. Medicaţie: sedarea durerii cu Mialgin în diluţii, Algocalmin, sedative uşoare. Oxigenoterapia: 4 l/min. Vasodilatatoare coronariene: se foloseşte Nitroglicerina fiole 10 mg în perfuzie, Carbocromen (Intensain), Persantin, Miofilin. Se mai folosesc per os Pentalong, Izoket, Nifedipina. Tonicardicele: în complicaţii (insuficienţa cardiacă) cu prudenţă Cedilanid, fiind preferat Dopamina sau Dobutamina. Antiaritmice: Xilina i. Musc. Sau per os şi alte antiaritmice după caz Heparina şi apoi Trombostopul (anticoagulante) la cumulul factorilor de risc.
11. INSUFICIENŢA CARDIACĂ. Insuficienţa cardiacă stângă: reprezintă
insuficienţa pompei ventriculului stâng, având drept cauză cardiopatia ischemică nedureroasă sau dureroasă, inclusiv infarctul de miocard, hipertensiunea arterială, boli valvulare aortice (insuficienţa sau stenoza aortică). Simptoame: dispnee la effort apoi şi la repaus, edem pulmonar acut, tahicardie şi alte tulburări de ritm, dureri precordiale. Insuficienţa cardiacă dreaptă: reprezintă insuficienţa cordului drept, având drept cauză principală o boală pulmonară (deci identificându-se cu cordul pulmonar cronic). Simptome: edeme ale membrelor inferioare, congestia dureroasă a ficatului, cianoză a extremităţilor (învineţire), scăderea cantităţii de urină (oliguria). Insuficienţa cardiacă congestivă globală – asociază cauzele şi simptoamele insuficienţei cardiace stângi şi drepte, fiind insuficienţa întregului cord. Tratament: condiţii de viaţă – repausul relativ sau absolut cu pensionare. Dietă: hiposodată – sunt permise 2-3 g sare/zi, mese cantitativ reduse, alcoolul şi fumatul sunt interzise. Medicaţia: a) Tahicardiacele reprezintă medicaţia de bază: Cedilanid (Lanatosid) fiole i. Venos pentru urgenţe şi pentru tratament de întreţinere; Digoxin tablete 0,250 mg 1 tb/zi 5 zile pe săptămână cu 2 zile pauză (sâmbăta şi duminica). Lanatosid tablete 0,250 mg are eficacitate mai redusă prin absorbţia slabă; b) Diuretice: Furantril (40 mg 1 tb., de două ori pe săptămână) (sau Nefrix 25 mg).; c) Tratament coronarodilatator: Dipiridamol, Intercordin, Pentalong, Izoket, Nifedipina; d) Tratament anticoagulant: în insuficienţele cardiace greu reductibile cu risc de tromboză: Heparina şi apoi Trombostop ca tratament de întreţinere; e) Vasodilatatoare: Hipopresol, Nitroglicerina, Minoxidil, Pentalong, Captopril. Terapia naturistă recomandă: infuzie de frunze de mesteacăn, urzică, pătlagină, fag; pastă de dovleac fiert, suc de dovleac fiert, de roşii; ceai diuretic de ceapă şi miere.
12. MIOCARDITE. Reprezintă afectări inflamatorii sau degenerative ale
muşchiului inimii (miocardul) produse de cauze diverse, altele decât cardiopatia ischemică. Cauze: a) idiopatice (necunoscute) generând Cardiomiopatia idiopatică: obstructivă, restrictivă sau congestivă; b) cauze infecţioase: miocardite virale, rickettsiene, cu protozoare, micotice, bacteriene (bacil difteric, streptococ, pneumococ); c) toxice: medicamente ca citostatice, antidepresive, sulfamide; alcoolul (miocardita alcoolică); d) cauze metabolice: carenţe alimentare, deficit de vitamine din grupa B, dezechilibre electrolitice (hipopotasemie), endocrinopatii (mixedeme, hipertiroidie), obezitatea, hemocromatoze (excesul de fier); amiloidoza; e) boli de colagen: lupus eritematos diseminat, sclerodermie, poliartrită nodoasă; f) cauze genetice: boli neuromusculare degenerative; g) miocardite post-partum (după naştere). Tratament: înlăturarea cauzei şi tratamentul insuficienţei cardiace.
_______________________________________________________________________________

Apa in organismul uman
Nu încape nici o îdoiala , ca dintre toate substantele care intra în corpul omenesc si în cel al animalelor , apa sta pe primul loc în ceea ce priveste cantitatea . Fiziologul Claude Bernard este primul care a încercat , înca din secolul trecut sa calculeze proportia de apa din organismul uman . Cum a procedat ? El a cântarit mumiile egiptene - care erau complet dezhidratate . Apoi a comparat greutatea acestor mumii cu greutatea unor oameni vii de aceeasi înltime si cu trasaturi fizice cât mai asemanatoare mumiilor respective . prin acest procedeu , el a determinat ca apa are o proportie de 90 % în organismul uman . Cifra este pre ridicata . Acest lucru se explica pentru ca uscarea prelungita a mumiilor a dus si la pierdera unor substante solide din corpul lor alaturi de apa .
Ulterior s-au facut cercetari mai precise , care au aratat nu numai câta apa este în organismul uman , dar si chiar câta apa contin tesuturile din care este alcatuit . În medie , un om care cântareste 65 de kilograme poate fi sigur ca aproximativ 41 de kilograme ( 63-70 % ) din organismul sau este apa . Aceasta proportie este valabila si pentru alte animale : câine , pisica , iepure , în general animalele cu sânge cald au aceeasi proportie de apa în organism ca si omul si mai mult au aceeasi proportie de apa în tesuturi ca si omul .
Rolul apei în organism
Apa reprezinta un excelent dizolvant pentu multe substante si este mediul în care se desfasoara cele mai multe reactii chimice legate de metabolismul substantelor si deci de viata . Rolul apei în organismul uman este foarte mare . Chimistii stiu foarte bine ce se întâmpla când vor ca doua substante sa reactioneze între ele . De exemplu din carbonatul de sodiu si sulfatul de cupru ( piatra vânata ) va rezulta carbonat de cupru si sulfat de sodiu . Daca se amesteca cele doua pulberi pur si simplu aceasta reactie nu va avea loc . Este nevoie ca substantele sa fie dizolvate în prealabil în apa pentru ca reactia sa aiba loc.
În organismul uman au loc numeroase reactii chimice care dau nastere la caldura , energie si la metabolismul necesar vietii . Aceste reactii au nevoie de un mediu apos , altfel substantele nu se pot desface în ioni iar reactiile nu pot avea loc .
Pe lânga aceasta apa însasi ese un electrolit slab , care se disociaza în ion de hidrogen ( H+ ) si hidroxil ( OH- ) . Acessi ioni au proprietati catalitice , ei accelerând un numar considerabil de reactii care în mod normal ar dura zile întregi , în prezente ionilor reactiile au loc în câteva secunde .
Apa are si proprietatea de a acumula si de adegaja caldura prin evaporare . Aceste însusiri ale apei au un rol foarte important în fiziologia termoreglarii . La temperaturile ridicate ale verii organismul uman primeste mult mai multa caldura decât are nevoie . Daca aceasta caldura nu s-ar elimina organismul ar avea mult de suferit . Din fericire organismul dispune de serie de mijloace de eliminare a caldurii . Schimbarea apei din stare lichida în stare gazoasa presupune o pierdere de caldura de la corpul unde se afla apa . În corpul omenesc fiecare gram de apa evaporat de pe suprafata pielii ( transpiratie ) la temperatura camerei înlesneste pierdera a 580 de calorii mici .
Introducerea si eliminarea apei din organism
Apa este introdusa în organism sub forma de bauturi împreuna cu alte alimente . Într-adevar , în afara de apa pe careo bem , o cantitate de apa se formeaza în organism prin oxidare diferitelor alimente .
Multa lume considera ca daca manânca o pâine , o friptura , o prajitura sau o leguma nu introduc în organism nici o picatura de apa . Acest lucru este gresit . S-a constatat ca prin completa oxidarea a 100 grame de grasime se formeaza 107 grame de apa , din 100 grame de amidon se formeaza 55 de grame de apa , din 100 grame de albumina se formeaza 41 grame de apa . Dintr-un alt punct de vedere alimentele contin o însemnata cantitate de apa împreuna cu alte substante hranitoare . De regula fructele si vegetalele contin peste 90 % apa , iar alimentele pe care le numim uscate ( pâinea , carnea ) contin între 60 si 85 % apa . Orice aliment pe care l-am considera contine o cantitateapreciabila de apa , în afara cantitatii de apa care se formeaza prin oxidarealimentului respectiv .
Apa luata din stomac si din intestine este transportata de sânge în tot organismul si este retinuta de tesuturi . Rezerva de apa a organismului o constituie în special muschii si pielea , datorita volumului lor . Pe lânga acestea 2 si celelalte organe si parti ale copului omenesc au în compozitia lor o cantitate însemnata de apa ( ficatul , creierul , plasma sanguina , celulele , plâmânii ) .
În mod normal organismul uman are nevoie zilnic de 2 litri si jumatate de apa , daruneori aceasta nevoie poate sa seridice pâna la zeci de litri de apa . Întrebarea este de ce e nevoie sa “schimbam apa” ? Este limpede ca daca eliminam apa trebuie sa o si punem înapoi . Dar de ce sa o eliminam ? .
Apa se elimina din organism în primul rând prin rinichi ( 1 litru si jumate pe zi ) . De fapt pierdera aceasta variaza între 0,6 - 2 litri pe zi . În unele cazuri se pot atinge valori foarte mari . Astfel , în boli um ar fi diabetul pot fi eliminate cantitati uriase de urina ( 8 - 10 litri pe zi ) .
Rinichii au un rol foarte important : ei extrag din sânge toate substantele nefolositoare sau daunatoare organismului , pe care acesta le-a adunat din tesututri si organe . Pentru a arunca afara aceste substante este neaparat nevoie de apa , în care aceste substante sunt dizolvate . Restul apei se elimina prin plamâni , sub forma de vapori ( ~400 cm2 ) , prin intestine ( 100 - 200 cm2 ) si prin piele ( 500 cm2 ) .
O mare parte din apa se pierde prin plamâni . La câini , care sunt lipsiti de glande sudoribare , evaporarea apei se produce prin gura , prin plamâni si prin caile respiratorii .
Aceasta pierdere a apei este marita prin gâfâire . În acest fel câinele reuseste sa faca vara la marea cantitate de caldura .
În respiratia accelerata la om , în timpul muncii sau a altor eforturi fizice , cantitatea de apa care se elimina prin plamâni creste . Oamenii care muncesc în conditii de temperatura ridicate pot pierde pâna la 6-10 litri de apa .
Starea si reglerea metabolismului apei
Multi oameni si-au pus întrebarea de ce leeste sete ? Setea este semnalul lipsei de apa în organism Celulele din diferite tesuturi ajung la un moment dat sa nu mai aiba destula apa . Acest lucru se întâmpla mai ales vara . Celelele anunta creierul despre lipsa apei . La nivel cerebral informatia este prelucrata si se formeaza senzatia de sete , care ne obliga sa bem apa .
Cât timp poate sa traiasca o vietuitoare fara apa ? Aceasta variza mult de la ospecie la alta . Unele specii , cum sunt molii sau serpii au o rezistenta foarte mare la lipsa apei . La fel si camilele au o rezisenta buna la deshidratare . Însa majoritatea animalelor nu por suferi lipsa îndelungata a apei . Oamenii pierduti în desert fara apa , supravietuiesc cel mult 3 zile .
Metabolismul apei este influentat de multe glande cu secretie interna ( tiroida , glandele suprarenale , glandele genitale , pancreasul , ficatul ) , dar organul cel mai important care regleaza metabolismul apei este hipofiza ( o glanda ce se situeaza sub creier ) . Hormonul lobului posterior al hipofizei - pituitrina - provoaca o diuree puternica ( cresterea cantitatii de urina ) .
Scoarta creierului are un rol foarte important în reglerea introducerii , folosirii si eliminarii apei din orgnism . Ca organ coordonator scoarta creierului intervine în toate aceste procese.
Astfel viata devine indisolubil legata de apa …
Cantitatea de apa din componenetele lichide ale corpului omenesc :
Plasma Sanguina 3 litri
Lichid interstitial 14 litri
Apa din celule 29 litri
Procente de apa în corpul omenesc :
Creier 75 %
Plamâni 80 %
Inima 79 %
Splina 75 %
Rinichi 82 %
Sânge 83 %
Muschi 75 %
Oase 22 %
_______________________________________________________________________________

Biogazul
Formarea de gaze combustibile, prin descompunerea substantelor organice umede in medii lipsite de oxigen molecular, este un proces care se produce in mod natural pe Terra. Metanul este constituentul lor principal. Asa s-au format in sedimentele din adâncul pamântului gazele naturale, pe seama plantelor si animalelor preistorice.
Primele explicatii stiintifice privitoare la geneza gazelor combustibile apar spre sfârsitul secolului al XVII-lea, perioada in care se naste atat chimia moderna cat si una din ramurile ei de baza - chimia gazelor. Volta este acela care a extras pentru prima data hidrocarbura metan din gazele colectate din mlastini.
Agentii fermentarii anaerobe ai celulozei la temperaturi mezofile (20 - 45° ) au fost cercetati de Söhngen, Hoppe-Seyler si Omelanski. Ultimul a stabilit in 1899 ca la acest proces participa 2 specii de bacterii. Printre produsii de fermentatie ai celulozei una dintre ele formeaza cantitati importante de metan - Bacillus cellulosae methanicus - iar cealalta, cantitati importante de hidrogen - Bacillus cellulosae hydrogenicus. Ulterior aceste specii au fost reunite sub denumirea comuna de Methanobacterium omelianski.
De îndata ce oamenii au constatat ca celuloza poate fi descompusa pana la metan de catre bacterii, au întrezarit posibilitatea obtinerii de energie in regim controlat din biomasa ( materiale vegetale si reziduale ).
Pana la al II-lea razboi mondial fermentarea anaeroba controlata s-a extins, aproape in exclusivitate, in statiile de epurare ale oraselor mari din Europa si America. Producerea si folosirea biogazului a fost neglijata, majoritatea statiilor nefiind dotate cu sisteme de captare a acestuia.
Materia organica moarta înmagazineaza energie solara convertita in energie chimica, in componentele fotosintetizate de plantele din care a provenit. O cantitate apreciabila din energia solara, acumulata de plante, este stocata in celuloza.
Celuloza este principala componenta a materiei organice din care rezulta metan prin bioconversie. Continutul in celuloza, raportat la substanta uscata, este de 35-50% in produsele secundare din agricultura. Cantitati mai mari de celuloza se gasesc in gunoaiele provenite de la animalele crescute pe asternut.
Alte surse de biomasa, care pot fi convertite in biogaz, sunt reprezentate de biomasele foarte hidratate. Intr-o clasificare a biomaselor, in raport cu problemele de energie, cercetatorii au inclus in grupa biomaselor foarte hidratate, plantele acvatice si algele. Acestea au un continut in apa in jur de 95%.
Caracteristic pentru culturile energetice foarte hidratate este capacitatea extrem de mare de a-si multiplica biomasa, intr-un timp relativ scurt, ceea ce creeaza o disponibilitate de materie organica ce poate fi folosita in filiera de metanizare.
Dintre plantele acvatice, cea mai cunoscuta este zambila de apa (Eichhornia crassipes). Ea creste spontan in lacurile din tinuturile tropicale din Africa si America de Sud. Alte asemenea plante sunt: pistia, azola, iarba de mare, alga bruna si laminaria, care creste aproape 50 cm pe zi
In prezent exista 7 procedee principale de recuperare a energiei din reziduurile organice agricole : fermentarea anaeroba la temperatura mediului ambiant, fermentarea anaeroba la temperatura ridicate, descompunerea anaeroba termofila, distilarea destructiva, compostarea, incinerarea si transferul de caldura; dintre aceste procedee, fermentarea anaeroba prezinta potentialul cel mai ridicat de recuperare a energiei.
Prin fermentare anaeroba , microorganismele descompun materia organica, eliberând o serie de metaboliti continand in principal bioxid de carbon si metan constituie biogazul. Drept combustibil este folosit fie direct, fie numai metanul purificat.
Dintre componentele chimice ale materiei organice, grade mai ridicate de conversie in biogaz au celulozele, hemicelulozele si grasimile.
Fermentarea anaeroba, folosita pentru producerea si captarea biogazului, este un proces dirijat de descompunere a materiei organice umede, in conditii controlate de mediu, in absenta oxigenului molecular si a luminii.
In aceasta faza actioneaza microorganisme fermentative nespecializate, cu capacitate de producere de acizi organici. Ele sunt bacterii celulozice, lactice, acetice, sulfat-reducatoare si denitrificatoare, etc. precum si numeroase specii de ciuperci si unele drojdii.
In faza metanogena actioneaza bacteriile metanogene, anaerobe, specializate in producerea de metan. In acesta se mai gasesc si urme de hidrogen, hidrogen sulfurat, mercaptani ,vapori de apa, amoniac, azot, indol si scatol.
Hidrogenul si bioxidul de carbon reprezinta un substrat caracteristic pentru metanogeneza. Majoritatea metanobacteriilor folosesc ca substrat numai hidrogenul si bioxidul de carbon. Metanul se formeaza prin reducerea bioxidului de carbon si oxidarea hidrogenului gazos (H+) de catre metanobacteriile care folosesc hidrogenul:
CO2 + 4H2O CH4 + 2H 2O + energie
Bacteriile metanogene sunt foarte variate in privinta insusirilor morfologice, dar unitare din punct de vedere biochimic si fiziologic. Sunt singurele microorganisme care au o respiratie strict anaeroba si capacitatea de a produce metan prin procese metabolice. Ca forme de viata dintre cele mai vechi de pe Terra, bacteriile matanogene au fost incluse in regnul Archaebacteria.
Metanul este componenta care confera valoare energetica biogazului. In stare pura metanul este un gaz combustibil lipsit de culoare, miros sau gust, mai usor decat aerul, arde cu o flacara albastruie si are o putere calorica de 37 MJ/ml, putin mai ridicata decat a motorinei. Biogazul comparativ cu metanul pur are o putere calorica de 25 MJ/ml, din cauza bioxidului de carbon cu care e in amestec.
Stocarea biogazului, chiar pentru intervale mici de timp, face parte din instalatia de fermentare anaeroba. Întrucât metanul nu se lichefiaza la temperatura ambianta, indiferent de presiunea folosita, el se pastreaza la presiuni joase in containere cu volum mare sau la presiuni ridicate volume mici. De exemplu o butelie de 0,1 ml contine la presiunea de 200 bari 28 ml biogaz, cu care un tractor greu poate functiona 8 ore.
O statie de biogaz mare, industriala este formata din:
1 - statie de pompare a apei reziduale
2 - decantor gravitational
3 - Ingrasator de namol
4 - statie de distributie a namolului
5 - reactor de fermentatie anaeroba dotat cu un clopot metalic pentru captarea biogazului.

________________________________________________________________________________

Comportarea genelor. Echilibrul Hardy-Weinberg.

Experimentele desfăşurate de W. Johannsen cu specii pure ale Phaseolus vulgaris au permis distincţia între genotipul şi efectele mediului înconjurător asupra genotipului care conduc împreună la propagarea specifică a fenotipului unui organism. Chiar dacă variaţiile cauzate de mediul înconjurător pot conduce la diferenţe doar fenotipice ale unei “linii pure” o selecţie cu astfel de linii ar trebui sa fie neafectată. Aceste experimente au fost condiţii esenţiale pentru evaluarea teoretică şi statistică a frecvenţei alelelor în interiorul populaţiilor.

O precondiţie importantă în atingerea rezultatelor de reproductibilitate este folosirea unor surse definite de material. Linii genetice pure nu sunt întotdeauna la îndemână de la început.

Complet independente de încercările despre care am vorbit până acum sunt studiile lui danezului W. Johannsen care a studiat variabilitatea fasolei franţuzeşti (o varietate de Phaseolus vulgaris). Numeroase linii pure care diferă în anumite caracteristici cum este diferenţa de mărime, există obligatoriu în această varietate ce se autopolenizează. Aceste diferenţe sunt determinate genetic şi devin astfel un element al genotipului. Dar pentru un număr de motive cum ar fi, de exemplu, poziţia păstăii şi diferenţele rezultate din aprovizionarea cu substanţe asimilate şi cu alte nutrimente produc fiecărei plante să crească în proporţii diferite. Distribuţia aceasta este cauzată de factori externi reprezentând un element al fenotipului care este obţinut prin combinarea unor caracteristici ereditare cu factorii de mediu.

Johannsen a ales cel mai mic şi cel mai mare tip de păstaie din variaţia fenotipică a unei linii pure produsă prin cultivarea mai multor generaţii pentru care nu a mai observat o schimbare a greutăţii medii. O selecţie în interiorul liniilor pure este fără efect (vezi tabelul). Bazat pe aceste descoperiri Johannsen a legat termenii genotip şi fenotip.

Variaţiile cauzate de mediu trebuiesc totuşi luate în considerare când intersectăm valorile. Un exemplu va ilustra aceasta. E. M. East (1910) a intersectat o specie de grâu cu spice lungi cu una cu spice scurte. Prima generaţie a fost intermediară dar nu strict uniform. Cea de-a doua generaţie a arătat variaţii mai mari deoarece influenţa factorilor de mediu şi apariţia diferitelor genotipuri s-au suprapus. În aceste cazuri este imposibil să identifici genotipurile direct.
Rezultatele sunt cele obţinute de W Johannsen în 1903, 1926.
Relaţia dintre greutatea medie a generaţiei “mamă” şi a generaţiei “fiică” la o varietate de fasole.
greutatea boabelor “mamă” greutatea boabelor “fică”
categorii de greutate
10 20 30 40 50 60 70 80 90 media
20 - 1 15 90 63 11 - - - 43,8
30 - 15 85 322 310 91 2 - - 44,5
40 5 17 175 776 956 283 24 3 - 44,2
50 - 4 57 305 521 196 51 4 - 48,9
60 - 1 23 130 230 168 46 15 2 51,9
70 - - 5 53 175 180 64 15 2 56,0
total 5 38 170 1676 2255 928 187 33 2 47,92

Echilibrul Hardy – Weinberg
Savanţii Hardy (englez) şi Weinberg (german) au putut demonstra că frecvenţa homozigoţilor şi cea a heterozigoţilor într-o populaţie rămâne constantă timo de generaţii dacă anumite condiţii sunt îndeplinite. Legea omonimă permite calculul teoretic al frecvenţei pe care o are un anumit în cadrul unei populaţii indiferent de numărul de alele existente.

Legile mendeliene pornesc de la doi părinţi individuali împreună cu descendenţii lor. Problemele despre ereditate aşa cum au fost descrise până acum pot fi înţelese numai sub anumite condiţii. Raţii precum 3:1 pot fi cu greu descoperite în natură deoarece fiecare specie trebuie privită ca un grup de populaţii în care un anumit genotip apare în cantităţi greu de determinat. Frecvenţa unei alele poate fi foarte mică şi combinaţiile genetice la care aceasta va lua parte vor fi în consecinţă foarte rare.

Cei doi savanţi au demonstrat independent în 1908 respectiv 1909 faptul că frecvenţa homozigoţilor şi cea a heterozigoţilor rămâne constantă timp de generaţii cu condiţia ca:
• populaţia să fie foarte numeroasă
• indivizii să se poată împerechea fără constrângeri (în cazul în care aparţin sexelor opuse şi locuiesc în acelaşi loc şi în acelaşi timp, binenţeles)
• nu există selecţia anumitor alele
• nu apare migrare de gene
• nu apar mutaţii.
Modelul lor matematic s-a propagat în literatură sub denumirea de echilibrul Hardy-Weinberg.
Consideraţii: Se dau două perechi de alele A şi a şi presupunând că frecvenţa lui A este p=0,9(=90%) cea a lui a fiind q=0,1(=10%) ceea ce conduce la p+q=1.

Într-o populaţie vor exista genotipurile AA, Aa şi aa. Celulele germinate produse vor conţine atât A cât şi a. Dacă ele se intersectează probabilistic trebuie ţinut cont că celulele care îl conţin pe A au frecvenţa p iar cele cu a frecvenţa q. Corespunzător cu aceste genotipuri ele apar în următoarele generaţii cu următoarele frecvenţe:
AA = 0,9 x 0,9 = 0,81
Aa = 0,9 x 0,1 = 0,09
aA = 0,1 x 0,9 = 0,09
aa = 0,1 x 0,1 = 0,01
sau, într-o exprimare matematică: AA=p2; Aa + aA = 2pq; aa=q2 sau
p2 + 2pq + q2 = (p+q)2 = constant
Sau, exprimat în cuvinte: în condiţiile menţionate mai sus, rata originală a alelelor A şi a va fi menţinută cu fiecare generaţie. Poate fi orice număr de alele pe genă într-o populaţie. Genomul fiecărui individ este de aceea doar o selecţie aleatoare din întregul “bazin” de gene.

Legea Hardy-Weinberg permite calcularea frecvenţei heterozigoţilor individuali. În cazul existenţei a două alele ea nu poate depăşi 0,5. Dacă o alelă are o frecvenţă sporită, atunci relaţiile genotipice se vor deplasa în favoarea creeri acestui tip de homozigot. Dar deoarece precondiţiile lui Hardy-Weinberg nu sunt în general îndeplinite, populaţiile de plante fiind în general foarte mici şi autopolenizându-se, legea nu poate fi aplicată aici. Mendel însuşi a atacat problema în studiul său clasic din 1866 şi şi-a pus întrebarea de ce se opresc raţiile de împărţire consecutive, în cazul în care descendenţii unei noi generaţii se intersectează între ei. El a făcut următoarea extrapolare, presupunând că porneşte de la patru plante:
generaţia A(A) Aa a(a) valorile relative A(A):Aa:a(a)
1 1 2 1 1 : 2 : 1
2 6 4 6 3 : 2 : 3
3 28 8 28 7 : 2 : 7
4 120 16 120 15 : 2 : 15
5 496 32 496 31 : 2 : 31
n 2n-1 : 2 : 2n-1
În cea de-a zecea generaţie 2n-1 este 1023. Sunt corespunzător 2048 de plante care derivă din această generaţie, 1023 cu caracter dominant, 1023 cu caracter recesiv şi doar două hibride.

Analiza statistică a rezultatelor geneticii.

S-a pus problema analizei şi reprezentării fenomenelor de masă cum sunt frecvenţa alelelor în populaţii prin calcule statistice şi probabilistice. Rezultatele experimentelor pot fi grupate în jurul unei valori medii. Pentru a descoperi dacă două seturi de valori reprezintă de fapt aceeaşi lege sau lucruri complet diferite se face testul de toleranţe “t-test” (constă în aplicarea difernţelor pe o un grafic, rezultatul obţinut trebuind să concorde cu curba lui Gauss – vezi mai jos). Acesta dă răspuns întrebărilor privitoare la cât de mult diferă sensul a două seturi de măsurători.
Testul “chi2” îşi are scopul în verificarea rezultatelor experimentale cu rezultatele teoretice. Cu cât valoarea acestuia este mai mică cu atât se observă că legea este respectată altfel a apărut o deviaţie în procesul de transfer a genelor (testul constă în calcularea erorii relative a măsurătorilor şi impunerea ca ea să fie cuprinsă într-un anumit domeniu).
s = suma (xi – X)2 /n-1 în care X este valoarea aşteptată iar xi valoarea obţinută

MENDEl, redescoperitorii săi şi geneticienii secolului nostru nu au reuşit niciodată să obţină valoarea exactă a raţiei de încrucişere 3:1. Raţii precum aceasta sau cea de 1:1 sunt valori idealizate. În ciuda faptului că interpretarea mecanismului lor este plauzibilă, trebuiesc puse câteva întrebări nu doar de un matematician ci şi de un genetician practician.
Cât de mare este deviaţia faţă de valorile teoretice care ne-am fi aşteptat să apară?
Cât de multe specimene trebuiesc luate în considerare pentru a avea erori neglijabile?
Există metode de optimizare a modului de lucru?
Răspunsurile la aceste întrebări pot fi date doar prin intermediul calculelor probabilistice. De la început trebuie spus că nu se aşteaptă un răspuns cert: DA sau NU ci unul care să afirme cu ce probabilitate o presupunere este valabilă sau care este diferenţa semnificativă între două seturi de măsurători. Geneticianul este ajutat de câteva formule care le poate aplica şi de tabele calculate la care poate face referire. Condiţia necesară pentru uzul aproximărilor matematice este alegerea formulei corecte. Trebuie lămurit dacă propriile valori experimentale satisfac respectivele condiţii.
Toate acestea sunt necesare în vederea observării schimbărilor în raportul de segregare, fie datorită mutaţiilor (raze X, etc...) fie datorită cosangvinizării sau a ingineriei genetice.
______________________________________________________________________________


CompozitiA ChimicA A CeluleI



Cercetarile privitoare la compozitia chimica a celulei au scos in evidenta faptul ca toate elementele identificate in celulele organismelor se gasesc si in afara acestora, adica in mediul natural.Dar ,spre deosebire de acesta, in celulele vii elementele chimice se gasesc in concentratii diferite.Acest fapt se datoreste capacitatii invelisurilor celulare de a selecta numai acele elemente necesare desfasurari metabolismuli cellular.
Peste 95% din masa celulei este reprezentata de 4 elemente:oxygen,carbon,hydrogen si azot. Alte cateva procente sunt reprezentate de CA,P,K,S,Na,Fe,Mg,Cl,Cu, s.a.
Dupa modelul de participare la alcatuirea substantei vii, elementele chimice au fost inpartite in:
•macroelemente:O,C,H,N,P,K,Ca,S,Mg,Fe,Na,Cl,Al
•microelemente:Mn,B,Sr,Cu,Ti,Zn,Si,Bo,Br,F,Rb,Sn,Ni
Acestea se afla in proportii cuprinde intre miimi de procente,zecimi de miimi de procente si sutimi de miimi de procent.
•ultramicroelemente:As,Mo,Co,I,Pb,Hg,Ag,Au,Ra
Aceestea se afla in proportii infime,de ordinul milionimilor de procent.
Micro- si ultramicroelementele, participand in proportii atat de mici in viata celulei, au fost denumite oligoelemente.
Elementele chimice din celula vie nu sunt independente ci sub forma de compusi sau substante organice si anorganice.

Principalii compusi chimici din celula vie

Din punc de vedere al compozitiei moleculare,o celula vie este alcatuita din apa,proteine,lipide,glucide, acizi nucleici si alte molecule organice si anorganice,conform tabelului de mai jos.




Componente % din greutate
apa 10-98%
substante proteice 7-20%
ARN 0.7%
ADN 0.4%
lipide 1-3%
polizaharide 1-2%
alte molecule organice 0.4%
Saruri minerale 1.5%

Apa

Apa reprezinta mediul in care se petrec procesele caracteristice vietii celulare. Extragerea apei din celule, prin diferite procedee, determina suspendarea. Dar nu si suprimarea proceselor vitale. Conservarea prin deshidratare a unor bacterii, seminte sau celule umane a suspendat procesele vitale pentru mai multe mii de ani. Revitalizarea a fost posibila dupa hidratarea treptata si controlata in laboratoare speciale.
Ouale de la o specie de crevete (Artemia), congelate la –271°C au generat embrioni normali dupa decongelare si crestere in conditii normale.

Proteinele
Proteinele au rolul cel mai important in edificarea celulelor vii, deoarece intra in alcatuirea componentelor celulare si sunt implicate, sub forma enzimelor, in functionarea tuturor sistemelor biologice.
Din punct de vedere chimic, sunt alcatuite din C,H,O,N, adeseori S si, uneori, P,Fe,Cu,Mg,Co,Mo. Spre deosebire de alte macromolecule, cele proteice sunt de dimensiuni foarte mari, deoarece in alcatuirea lor intra un numar mare de unitati structurale numite monomeri sau aminoacizi diferiti. Aminoacizi se leaga intre ei intr-o anumita ordine, formand lanturi mai lungi sau mai scurte. Legaturile care se stabilesc intre aminoacizi se numesc peptidice iar lanturile rezultate, polipeptidice.
Din combinarea, intr-o anumita ordine, a celor 20 de aminoacizi frecvent intalnit in proteine, rezulta un numar impresionant de proteine, dupa cum rezulta din tabelul de mai jos.




Numarul de aminoacizi care se combina intre ei Numarul de proteine posibile
5 120
6 720
7 5040
8 40320
20 2432902008176640000

Rezulta de aici ca proteinele, care se intalnesc in toate celulele organismelor, au anumite particularitati determinate de numarul si compozitia in aminoacizi, ordinea acestora in lanturile polipeptidice si dispozitia lor in spatiu.
Toate celulele organismelor contin proteine, intr-o proportie mai mare sau mai mica. De exemplu, la om, proteinele prezinta circa 63% din substanta uscata, semintele leguminoaselor contin 25-45% proteine, ale cerealelor, 12% in timp ce tubeculii de cartof au doar 2%.
Sensul, viteza si succesiunea reactiilor chimice din organismele vii sunt determinate de enzime (fermenti), adevarati “ingineri chimisti” ai celulelor. Enzimele sunt o categorie de substante proteice cu rol esential in metabolismul organismelor, deoarece ele intervin atat in descompunere substantelor complexe in compusi simpli, usor de asimilat, cat si sinteza substantelor asupra carora actioneaza.
Dintre cele mai cunoscute enzime mentionam pepsina din stomacul animalelor, care descompune proteinele in segmente de polipeptide, acestea, la randul lor, sunt descompuse in aminoacizi de catre tripsina, o enzima din intestin.

Acizii nucleici

Acizii nucleici detin rolul cel mai important in depozitarea si transmiterea informatiei genetice, fiind implifcati in fenomenele ereditatii si procesele evolutiei. Se cunosc doi acizi nucleici: acidul dezoxiribonucleic (AND) si acid ribonucleic (ARN). Monomerii din care sunt alcatuiti cei doi acizi nucleici poarta denumirea de nucleotide. O nucleotida este alcatuita din acid fosfatic, un glucid si o baza ciclica azotata (pirimidinica sau purinica). Acestea sunt legate intre ele formand lanturi polinucleotidice.
Nucleotidele din cei doi acizi sunt urmatoarele:




ACIZI NUCLEICI NUCLEOTIDE
Acid fosforic Glucid Baze pirimidinice Baze purinice
ADN acid fosforic dezoxiriboza citozina
timina guanina
adenina
ARN acid fosforic riboza citozina
uracil guanina
adenina

Glucidele

Glucidele (hidrati de carbon)- sunt alcatuite din C,H,O, raportul dintre H si O fiind de 2:1, ca si in molecula apei. Raspandirea lor in celulele vii este universala. Rolul glucidelor in viata organismelor este foarte important Unele dintre ele , cum ar fi amidonul (la plante) si glicogenul ( la animale) au rol energetic, constituind sursa de energie necesara activitatilor vitale. Celuloza intra in structura peretilor celulelor vegetale, asigurandu-le forma si stabilitatea. Cele mai simple glucide sunt monozaharidele (glucoza, galactoza, maltoza, etc.); glucidele complexe se numesc polizaharide (amidon, celuloza, glicogen, chitina, s.a.). Se pot combina cu lipidele formand glicolipide sau cu proteinele, rezultand glicoproteine.

Lipidele

Lipidele sunt substante organice cu functii multiple in viata celulelor. Sunt alcatuite din C,H,O; unele mai contin N si P.
O parte dintre lipide (grasimi si uleiuri) furnizeaza combustibilul in care se afla stocata energia obtinuta in urma proceselor de nutritie a organismelor. O alta parte formeaza, impreuna cu proteinele, lipoproteinele care edifica toate tipurile de membrane celulare (biomembrane). Se pot combina si cu polizaharidele, caz in care formeaza lipopolizaharidele, componenta principala a peretilor celulari la unele bacterii sau se combina cu grupari fosfatice si formeaza fosfolipidele, componenta majora a membranelor celulare.
________________________________________________________________________________


Primii locuitari ai planetei noastre.
Începutul vietii pe Pãmânt.


-mai timpuriu:-dezvoltarea Universului si a sistemelor solare
-formarea Sistemului Solar
-dezvoltare biologicã:-formarea Pãmântului
-formarea scoartei pãmântesti
-formarea atmosferei terestre si a învelisului acvatic
-formarea substantelor organice
-formarea proteinelor
-apartia vietii (în urmã cu 3000mil. de ani în urmã)
-cu 4600 mil. de ani în urmã:-primele organisme preistorice mici
-fosile preistorice de organisme mici
-organisme preistorice multicelulare
-plante preistorice
-cu 2600 de mil. de ani în urmã:-spongieri
-viermi
-celenterate
-artropode
PERIOADA PRECAMBRIANÃ: -a început o data cu întãrirea scoartei terestre si a tinut pânã la aparitia animalelor cu schelet tare.
-geologii o împart în douã:1.perioada arhaicã
2.perioada proterozoicã
PERIOADA PALEOZOICÃ-împãrtitã în sase perioade:
1. CAMBRIAN -început în urmã cu 570 mil.de ani
-aparitia algelor
-primele urme ale plantelor cu vase conducãtoare
-aparitia animalelor nevrtebrate
-aparitia trilobitilor
-aparitia echinodermelor
2.ORDOVICIAN-început în urmã cu 500 mil.de ani
-pesti fãrã mandibule
-aparitia grapolitilor
-aparitia celenteratelor
-aparitia artropodelor
-aparitia cefalopodelor
3.SILURIAN -a început in urmã cu 445mil. de ani
-aparitia masivelor de corali
-aparitia plantelor de uscat
-primele animale terestre (artropode)
-primii pesti cu mandibule
4.DEVONIAN -a început cu 395 milioane de ani în urmã
-aparitia unor plante superioare
-primele plante lemnoase
-primele insecte
-dezvoltarea pestilor
-primii amfibieni –aveau corpul de un metru lungime, picioare
dezvoltate, pentadactile; ei au petrecut multã
vreme înotând si vânându-si prada în apã;
preistoricul Ychtiostega este unul dintre acestia.



-amfibianul cu numele Diplovertebron avea o dimen-
siune de abia o jumãtate de metru. Avea membre bine dezvoltate, dar stãtea mai mult în apã, deoarece acolo
îsi gãsea hrana.



-amfibienii Seymouria prezentau deja caracteristici
de reptile. Cercetãtorii considerã cã aceste animale
sunt strãmisii reptilelor. Ei atingeau o lungime de
0,60 m. Aveau dintii ascutiti ceea ce dovedeste cã
erau rãpitoare.
5.CARBONIFER –a început cu 345 de milioane de ani în urmã
-primele pãduri
-dezvoltarera amfibienilor (amfibienii Seymouria)
-primele insecte cu aripi
•vegetatia densã asigurã conditii de viata
insectelor, pãinajenilor, si altor nevertebrate
•libelula primitivã Meganeura avea o lun-
gime a aripilor de 70 de cm; ea se hrãnea cu
artropode mici.
-aparitia reptilelor -reptila timpurie, Diadectes, mãsura de la nas
pânã la vârful cozii cca 2 m lungime. Dentitia dovedeste cã era erbivor.
Picioarele nu erau prea stabile, dar destul de puternice ca sa-i sustinã greutatea.
-aparitia primelor angiosperme.
6.PERMIAN –a început acum 280 de milioane de ani
-aparitia reptilelor cu mamele sau reptilelor cu caracter de mamifer
• dupa multe milioane de ani, reptilele au suferit modificãri. Li s-a întãrit
dentitia, picioarerle, iar unele specii nu mai aveau tegument cornificat, ci
corpul le era acoperit cu pãr.


Pelycosaurus -au fost reptile-“mamifer”. S-au împãrtit in trei
grupe ai carar doi reprentanti caracteristici au
fost Dimetrodon si Varanosarus care se vãd în
imagine.



Edaphosaurus (Soparla terestrã) a fost o reptila-“mamifer”. Ea este strãmosul primelor mamifere. Exemplarul din imagine a trait probabil in carboniferul superior. Primele specii erau mici de staturã, dar urmasii lor din permian masurau chiar si peste 3 m înãltime.

Scutosaurus era dezvoltat cât un taur.
Se caracteriza printr-un corp greoi acoperit cu piele grea, cornoasã, cu aspect de armurã, picioare urâte, si un cap aproape nesemnificativ fatã de corp.



Sauroctonus (ucigãtorul de sopârle)era o reptilã “mamifer” sãlbaticã.
Dintii ascutiti duc la concluzia cã a fost un animal prãdãtor.





CÂND DINOZAURII DOMINAU PÃMÂNTUL

Era mezozoicã reprezintã tranzitia între lumea vie anticã si lumea vie mai
evoluatã.
Lumea vegetalã si animalã se deosebea esential de cea din erele anterioare.
Mezozoicul a durat cca 160 mil de ani.
Savantii o impart in 3 perioade:
1.PERIOADA TRIASICA –a inceput cu 225 mil. de ani în urmã
-dezvoltarea angiospermalor
-aparitia coralilor superiori
-dezvoltaarea amonitilor
-formarea cefalopodelor cu doua branhii
-formarea reptilelor
-aparitia primilor batracieni
Broastele au aparut in triasic. Acest Triadobatrachus a fost unul dintre reprezentantii importanti ai batracienilor primitivi.
-primele mamifere
2.PERIOADA JURASICÃ –a început cu 195 mil de ani în urmã
-începutul dominatiei dinozaurilor

Dinozaurul Hypsilophodon era un animal mic de 60 de centimetri. Prin dimensiune putea fi o pradã usoarã pentru carnivori, dar natura l-a înzestrat cu picioare lungi ca sã scape prin fugã de urmãritori.

Dinozaurul Polacanthus “cu mai multe coloane vertebrale” se apãra e carnivore cu spinii mari dorsali de pe pielea groasã si cornoasã de pe spate, iar coada formatã din plãci osoase devenea periculoasã si astfel le tãia pofta de mâncare.

Stegosaurus (sopârla de acoperis) era un dinozaurian cãruia îi cresteau pe spate plãci osoase mari, iar coada îi era acoperitã cu niste spini ca niste pumnale.
Reptila primitivã numele acesta datoritã aspectului exterior al plãcilor, de olane de acoperis.

Ceratopsidele, adicã dinozaurii cu corn, îi tineau departe pe atacatori cu ajutorul coarnelor de diferite forme is mãrimi, dar înainte de a se încaiera, încercau sã la taiee cheful de luptã, arãtându-is prin aplecarea capului plastronul înspãimântãtor. Aceasta este înfãtisarea unui
Triceratops; acesta cântarea 5 tone.



Torosaurus, era un ceratopsid extrem de greu
care cântarea 8 tone.

________________________________________________________________________________

Efectele fumatului asupra sanatatii omului






Fumatul este cunoscut de acum 300 de ani dar a inceput sa se raspandeasca dupa cel de-al doilea razboi mondial in toate tarile lumii. S-a stabilit ca in lume la ora actuala fumatul este raspunzator pentru mai mult de 1 milion de decese anual.
In ultimii 40-50 de ani a fost dovedit tot mai clar ca tutunul contine substante nocive (canceroase si iritante) .
Cunoscuta tigara exercita actiuni multiple asupra fumatorului insuşi cat şi asupra celor din jur.
Tutunul are o compozitie complexa. In frunze se gasesc diverse componente chimice: celuloza, proteine, amidon, steroli, minerale etc. Dar veti putea spune ca aceşti compuşi se mai gasesc şi in alte plante dar tutunul are ca substante specifice nicotina si isoprenoizii(hidrocarburi nesaturate)
Multa vreme s-a crezut ca nicotina este cel mai toxic agent activ al tutunului şi intr-adevar este o otrava foarte puternica, o doza de 5mg de nicotina fiind suficienta pentru a omora un caine in cateva clipe prin paralizia nervilor motori iar una de 60mg este la fel de eficienta pentru om.
Nicotina este un lichid incolor in clipa extragerii dar in contact cu aerul si lumina se coloreaza in brun. Are un gust amar şi iritant iar mirosul este slab la rece şi asfixiant la caldura.
Prin ardere tutunul işi modifica compozitia initiala dand naştere la noi substante : o intreaga mixtura de gaze, vaapori necondensati, si substante particulare variabile. Fumul inhalat este un aerosol( =particule lichide şi solide de dimensiuni f. mici, intre 0.001 si 100 microni) concentrat cu miliarde de particule pe cm³. Temperatura I zona de ardere a unei tigari este in jur de 884°c. printre noile componenete ale fumului de tigara se numara oxidul de carbon, gudronul si alte subst. iritante pentru sistemul respirator.
Oxidul de carbon este un componet foarte nociv al combustiei tutunului. Concentratia lui variaza dupa modul in care este fumat astfel: 2% in fumul de pipa, 3-4% in fumul de tigara si in trabuc atinge valoarea de 6%. Hemoglobina formeza cu acesta un compus stabil (hemoglobina are o afinitate mai mare pentru oxidul de carbon decat pentru oxigen deoarece cu acesta din urma compusul rezultat este instabil) facand astfel ca hemoglobina astfel combinata sa devina inutilizabila pentru transportul de oxigen dand naştere la anoxie astfel tesuturile incep sa sufere din cauza lipsei de oxigen.
Diverşii iritanti respiratori de mai gasesc in fumul de tutun in concentratii mari patologice iar printre aceştia se numara: acroleina, formaldehida, acidul cianhidric, acetaldehida.
Dar totusi cei mai periculoşi factori din fumul de tigara sunt substantele cancerigene si cocangerigene care se gasesc in aerosolii produsi de fumul de tigara si care poarta denumirea fenerala de gudroane.

Bv florine ff buna ideea ....

Elefantii

Actualmente elefantii sunt cele mai mari si cele mai grele animale terestre,pe linga faptul ca au dintii incisivi cei mari lungi,au nasul cel mai lung si poate memoria cea mai buna.Cu toata greutatea lor de mai multe tone,deplasarea lor se poate numi sprintena.In padure,daca este necesar se furiseaza fara zgomot.Acesti “uriasi blanzi” sunt fiinte sensibile si cu simt afectiv,traiesc in legaturi stranse cu membrii familiei si cu ceilalti membrii ai turmei.Din pacate aceste animale au fost vinate fara mila de om pentru incisivii lor –pentru fildesul pretios- si numarul de indivizi ai celor doua specii a inceput sa scada intr-un mod alarmant.

Greutate impresionanta

Masculii din specia elefantului african pot depasi greutatea de 6 tone.Greutatea capului poate avea un sfert din masa corpului.Aceasta parte a corpului,pe linga greutatea sa considerabila,este incarcata si cu mijloace de obtinere a hranei – trompa,fildesii,masele de mestecat,uriasii muschi ai maxilarului.
Fildesii elefantilor sunt dinti alungiti – incisivi modificati – care sunt folositi pentru scoaterea radacinilor din pamant si pentru decojirea pomilor.Elefantii masculi folosesc fildesii in luptele lor de stabilire a ordinii ierarhice,lupte premergatoare perioadei de imperechere.Spre deosebire de dinti,fildesii cresc pe tot parcursul vietii elefantului.S-a inregistrat ca un mascul de elefant african batran avea fildesii de peste 3 m lungime.
Capul elefantului este sustinut de un gat scurt,puternic.De aceea elefantul nu poate sa-si aplece capul pentru a aduna hrana.Aceasta deficienta a fost inlaturata de procesul de evolutie prin dezvoltarea trompei,rezultata din alungirea buzei superioare musculoase si a nasului.Acest organ admirabil al elefantilor este constituit din mii de muschi si este utilizat pentru o sumedenie de operatii,printre care culesul fructelor,aspiratia apei,ruperea crengilor si sapatul radacinilor.Trompa este sensibila atat la mirosuri cat si la pipait,elefantii o folosesc atat la indentificarea unui elefant strain cat si la transmiterea salutului membrilor familiei sau la mangaierea perechii dorite.
Miscarea corpului imens al elefantului nu este deloc greoaie.Gambele scurte si robuste impart in mod egal greutatea pe patru picioare. Ca si calul, si elefantul umbla pe degetele picioarelor.Oasele rasfirate ale degetelor sunt sprijinite de o talpa rotunda si pe un calcai format dintr-un tesut spongios.Pielea groasa care acopera talpa se toceste si se reface in mod continuu.Contrar aspectului diform,elefantul este un animal ager si nu se sperie de nici o forma de relief:traverseaza cu usurinta atat mlastinile cat si terenul stancos, pe teren solid lasand putine urme. Acest urias al uscatului se descurca bine si la inot: folosindu-si trompa ridicata ca tub de respiratie, traverseaza inot raurile si lacurile.

Erbivori

Elefantii sunt erbivori.In afara de iarba padurilor sau a savanelor consuma si alte plante cu tulpina moale,frunze de copaci,diferite fructe si flori,chair crengi,tulpini de copaci sau radacini.Ei trebuie sa manance enorm de mult pentru a satisface necesarul de energie a corpului lor imens si pentru a completa materialele ce formeaza tesuturile acestuia.Marea parte a zilelor o petrec in cautarea hranei,pentru a asigura necesitatile mari de vitamine si saruri minerale ale organismului.Intr-o zi – in cca 16 ore – un elefant poate consuma pina la 225 Kg de alimente.
Elefantul isi foloseste trompa si pentru a-si potoli setea.Are nevoie de foarte multa apa –pentru elefantul african 5 litri de apa inseamna o inghititura.Trage apa in trompa,inchide orificiile din capat,dupa care isi indoaie trompa astfel incat capatul sa-I intre in gura,iar apoi evacueaza continutul.Toate acestea nu sunt usor de invatat,de aceea puii de elefanti lipaie apa cu gura.

Gestatie lunga

Perioada de gestatie a elefantului african are o durata de 22 de luni,la elefantul indian de 21 de luni,si femela naste de regula un singur pui. Greutatea puiului nou-nascut este in jur de 100Kg, inaltimea lui este aproape de 1 m. In primii doi ani este alaptat,dar intre timp invata sa-si foloseasca trompa si sa mestece ierburile si tufele. Puii masculi ajunsi in pragul maturitatii - in jur de 14 ani - sunt alungati din turma,pentru ca nu cumva sa se imperecheze cu membrii familiei,puii femele ramanand cu turma toata viata, si pina la prima nastere ajuta la cresterea puilor mai tineri.

Legaturi familiale

Membrii familiei sunt legati ei prin legaturi puternice,toti ajuta la cresterea si apararea puilor.Cateodata,cand elefantii se intalnesc,fug unul catre celalalt si in semn de salut scot un sunet asemanator ce o goarna.Daca totul este in ordine,membrii turmei sunt linistiti,scot un mormait adanc dar daca turma este amenintata de ceva,mormaitul inceteaza si adultii formeaza un cerc in jurul puilor.
Se comporta foarte interesant daca moare vreun membru al turmei.De multe ori raman in jurul lesului,il ating,il mangaie si cateodata incearca si inhumarea.Daca moare un pui de elefant,mama lui aproape ca il jeleste.S-a observat de mai multe ori ca elefantul mama a insfacat puiul mort,l-a dus intr-un loc si a ramas linga el mai multe zile.

Fildesul

Singura sursa de fildes sunt incisivii elefantilor.Acest material a fost pretuit intotdeauna de om.In trecut,cand nu existau inca automobile si pusti,elefantii erau greu de vanat si doar putini cadeau victime oamenilor.Azi,cu ajutorul automobilelor de teren pot fi ajunsi usor din urma si cu ajutorul armelor moderne pot fi impuscati de la o mare distanta.Un numar imens de elefanti au fost macelariti pentru fildesul lor si aceste animale minunate au ajuns in pragul disparitiei.In 1979 in Africa mai traiau in salbaticie 1,3milionae de elefanti dar din cauza braconajului acest numar a scazut la 600000 in 1989.Din cauza ingrijorarii mondiale privind soarta elefantilor in 1989 s-au introdus restrictii internationale privind comertul cu fildes.Aceasta masura s-a dovedit foarte benefica.Dina cauza restrictiilor a scazut cererea de fildes,au scazut preturile si astfel a decazut si comertul ilegal.Numarul elefantilor a africani care traiau in salbaticie in 1995 a fost in jur de 600000.
Elefantul indian –ca specie – ste intr-o situatie mault mai grea.Din cauza reducerii habitatului,in salbaticie mai traiesc 35000-54000 de exemplare,majoritatea lor in India.Alte 16000 de exemplare sunt tinute ca animale domestice in diferite tari din Asia.

Evoluţia omului


Omul este una din ultimele fiinţe apărute pe Terra. Noile descoperiri arată apariţia primului hominid acum 3-4 milioane de ani în urmă şi prezenţa homo sapiens numai acum 250000 de ani.
În anul 1974 a fost descoperit în Etiopia scheletul unui hominid datând de peste trei milioane de ani. Acest hominid se pare că mergea pe două picioare stând drept, dinţii, formaţi din molari foarte mari, aveau deja caracter uman. El aparţinea familiei “australopitec”. Craniul acestei clase are dimensiuni modeste de 600-800 cm3.
Evoluţia omului a avut loc foarte lent. Omul progresa din etapă în etapă în funcţie de dezvoltarea sa cerebrală.
Astfel apare “homo habilis” care este obişnuit cu viaţa în grup. “Homo erectus” este primul care cunoaşte focul. Faţa sa începe să se aplatizeze. Volumul cavităţii cerebrale are o mărime medie de 1000 cm3. El apare cu 1,5 milioane ani în urmă.
În continuare apare “homo sapiens”. Acesta are un creier voluminos de 1500 cm3. Este “înţelept”, îşi îngroapă morţii şi începe să deseneze pe pereţii peşterilor. Resturile fosile ale acestei clase pot fi întâlnite pe toată suprafaţa globului. Scheletul său se aseamănă cel mai mult cu cel descoperit în 1868 la Cro-Magnon, în Dordogne. “Cro-Magnon” este strămoşul nostru direct. Din el provine omul modern “homo sapiens sapiens”.
Fiecare element al familiei “homo” a dominat planeta pentru o perioadă de timp după care a dispărut. “Homo sapiens sapiens” a existat de peste 35000 de ani. Acest lucru dovedeşte posibilitatea sa de a se adapta la toate situaţiile ostile.
Multe clase au dispărut când condiţiile lor de viaţă au fost modificate. Este cazul “homo sapiens neandertalensis”.
Mărimea creierului a fost avantajul care a dus la evoluţia omului. Uneltele au fost prima invenţie a omului. Acestea au dat posibilitatea supravieţuirii.
Evoluţia omului s-a desfăşurat pe o perioadă de peste 4 milioane de ani şi încă mai continuă şi astăzi.

Evolu\ia omului


n\elegerea evolu\iei noastre st` [n descoperirea unui mare num`r de fosile, oase ]i din\i, care au fost descoperite in diferite locuri prin Africa, Europa ]i Asia. Unelte de piatr`, os ]i lemn, vetre de foc, a]ez`ri sau locuri funerare, au fost descoperite, de asemenea. Ca urmare a acestor descoperiri [n archeologie ]i antropologie, s-a reu]it formarea unei imagini despre evolu\ia uman` timp de 4 – 5 milioane de ani.

Tr`s`turile fizice ale omului

Omul este situat [n ordinul primantelor. {n acest ordin, omul, [mpreun` cu str`mo]ii no]tri disp`ru\i, ]i rudele noastre cele mai apropiate, maimu\ele africane, sunt considera\i ambii [n familia hominidelor, datorit` asem`n`rilor genetice, cu toate c` tipuri de clasificare des [nt@lnite, [nc` situeaz` marile maimu\e [ntr-o familie separat`, pongidele. Dac` ne folosim de familia hominidelor ca o clasificare, atunci linia evolutiv` uman` separat` din acest grup este plasat` [ntr-o subfamilie, hominine.

Pozi\ia biped`

Mersul pe dou` picioare, este una dintre cele mai timpurii caracteristici evolutive ale homininelor. Aceast` form` de locomo\ie, a dus la modific`ri ale scheletului, mai ales [n partea de jos a coloanei vertebrale, pelvis ]i picioare. Datorit` faptului c` aceste schimb`ri pot fi determinate studiind oasele fosile, pozi\ia biped` este de multe ori v`zut` ca o tr`s`tur` definitorie a subfamiliei hominine.

M`rimea craniului ]i a corpului

Majoritatea abilit`\ilor umane de a se folosi de unelte ]i obiecte felurite, []i are originea [n complexitatea creierului. Speciile umane moderne au volumul cutiei craniene cuprins [ntre 1300 ]i 1500 cm3. {n timpul evolu\iei omului, m`rimea creierului s-a triplat. Aceast` cre]tere [n volum, poate fi pus` pe seama schimb`rilor din comportamentul homininelor. Cu timpul, unelte din piatr` ]i alte artefacte de acest fel, au devenit extrem de numeroase ]i complicate. Descoperirile arheologice, arat` ]i ele o ocupa\ie uman` mai intens` [n fazele mai t`rzii ale istoriei evolu\iei. Cele mai vechi hominide cunoscute, descoperite [n sudul ]i estul Africii, au [nceput s` migreze [n regiunile tropicale ]i subtropicale ale Eurasiei cam acum un milion de ani, ]i [nspre zonele temperate acum 500,000 de ani. Mult mai t@rziu (acum 50,000 de ani), hominidele au fost capabile s` traverseze bariera natural` a apelor, p@n` [n Australia. Doar dup` apari\ia omului modern, migra\ia a atins ]i America, acum 30,000 de ani. Este mai mult ca sigur c` sporirea volumului creierului uman, s` fi participat la o complex` dezvoltare, la elaborarea de unelte , ca ]i la capacitatea de adaptare [n medii noi.
Cele mai vechi fosile umane, arat` diferen\e [ntre m`rimile corpului, care poate s` fie explicat prin dimorfismul sexual la str`mo]ii no]tri. Oasele sugereaz` c` femelele aveau o [n`l\ime de 0.9 – 1.2 m ]i 27 – 32 kg [n greutate, [n timp ce masculii, aveau mai mult de 1.5 m [n`l\ime ]i [n jur de 68 kg. Motivele care au dus la aceste modific`ri de m`rime ale corpului, pot fi legate de modul de via\` [n comunit`\i. Acest dimorfism tinde s` dispar` [n ultimul milion de ani.

Fa\a ]i din\ii

A treia mare tendin\` [n evolu\ia homininelor, este mic]orarea treptat` a fe\ei ]i din\ilor. Toate maimu\ele mari sunt dotate cu din\i mari, ]i canini proeminen\i. Primele hominine prezentau astfel de canini , dar cele care au urmat au prezentat o tendin\` clar` de atrofiere. De asementea, premolarii ]i molarii, s-au atrofiat ]i ei [n dimensiuni. Asociate cu aceste schimb`ri, este reducerea dimensiunilor fe\ei, maxilarului ]i mandibulei. La primele hominine, fa\a era mare ]i situat` [n fa\a cutiei craniene. Odat` cu mic]orarea din\ilor ]i cu m`rirea creierului, fa\a a devenit mai mic` ]i pozi\ia ei s-a schimbat. Astfel, fa\a oamenilor actuali este situat` mai degrab` sub cutia cranian`, dec`t [n fa\a acesteia.

Originile umane

Fosilele provenite de la str`mo]ii omului, se [mpart [n dou` genuri: australopitecus ]i homo, ]i provin de acum 5 milioane de ani. Natura arborelui evolutiv al hominidelor dup` aceat` dat` este nesigur`. Acum 7 p@n` la 20 de milioane de ani, maimu\ele primitive erau r`sp@ndite [n Africa ]i mai t@rziu [n Eurasia. Cu toate c` s-au g`sit numeroase fosile, felul de via\` al acestor creaturi, ]i leg`tura lor cu maimu\ele actuale ]i cu oamenii este cauza unor dezbateri [ntre cercet`tori. Una dintre aceste maimu\e fosile, cunoscut` sub numele de Sivapithecus, apare s` [mpart` unele tr`s`turi cu marea maimu\` asiatic`, urangutanul, care poate fi urma]ul direct. Niciuna dintre aceste fosile nu ofer` eviden\e clare c` ar face parte dint-o linie evolutiv` care s` duc` la familia hominide.
Compara\ii ale proteinelor sangvine ]i ADN – ului maimu\elor africane cu cele ale omului, indic` faptul c` linia ce conduce la omul modern, nu se desparte din cea a cimpanzeului ]i gorilei, dec@t t@rziu [n evolu\ie. Baz@ndu-se pe aceste date, multi cercet`tori, cred c` desp`r\irea a avut loc acum 6 – 8 milioane de ani. Este, deci, destul de posibil ca cele mai vechi fosile hominine, care apar acum 5 milioane de ani, s` ne apropie de [nceputurile omului. Desoperirea mai multor fosile, ar permite stabilirea exact` a perioadei [n care maimu\ele africane (moderne) s-au desp`r\it de oamul actual, ]i deci evolu\ia uman` va fi redat` complet.

Australopithecus

Eviden\ele fosile ale evolu\iei umane [ncep cu Australopithecus. Fosile din acest gen, au fost descoperite [ntr-un num`r mare de locuri, [n sudul ]i estul Africii. Dat@nd de aproape 4 milioane de ani, acest gen pare s` fi disp`rut acum 1 milion de ani. To\i membrii erau bipezi, ]i deci hominine. Dar, observ@nd din\ii, f`lcile ]i m`rimea creierului, difereau, totu]i destul de mult [ntre ei, pentru a fi [mp`r\i\i [n ]ase specii: A. anamensis, A. afarensis, A. aethipicus, A. africanus, A. robustus ]i A. boisei.
A. anamensis ]i A. aethipicus sunt decoperiri recente ]i se ]tie destul de pu\ine despre ei. A. afarensis tr`ia [n estul Africii acum 3 – 4 milioane de ani. G`sit pe teritoriul \`rilor Etiopia ]i Tanzania, A. afarensis avea un creier mai mic dec@t cel al cimpanzeilor. Unii membri posedau canini mai proeminen\i dec@t cei ai homininelor de mai t@rziu. Nici un fel de unelte nu au fost g`site cu fosilele lor.
Acum 2.5 - 3 milioane de ani, A. afarensis a evoluat [n A. africanus. Cunoscut, la [nceput [n zone din sudul Africii, A. africanus avea un creier similar cu cel al predecesorului s`u. Oricum, cu toate c` m`rimea molarilor s-a p`strat, caninii, au crescut doar p@n` la nivelul celorlal\i din\i. Nici cu A. africanus nu s-au descoperit unelte.
Acum 2.6 milioane de ani, eviden\e fosile, indic` prezen\a a cel pu\in dou` , ]i probabil [n total a patru specii separate ale homininelor. O astfel de desp`r\ire evolutiv` se pare c` s-a produs cu un segment al hominidelor, evolu@nd [n genul homo, ]i mai apoi [n omul modern, [n timp ce celelalte au disp`rut. Ultimele astfel de specii disp`rute sunt A. robustus, limitat la Africa de sud, ]i A. boisei, descoperit doar [n estul Africii. A. robustus prezenta din\i, f`lci ]i mu]chi mai mari dec@t la restul genului. Au disp`rut acum 1,5 milioane de ani.



Genul Homo

Cu toate c` cercet`torii nu sus\in aceast` teorie, mul\i cred c` dup` desp`r\irea evolutiv` care a dus la aprari\ia lui A. robustus, A. africanus a evoluat [n genul Homo. Dac` este a]a, atunci aceast` schimbare a avut loc acum 1.5 – 2 milioane de ani. Fosile dat@nd din aceast` perioad` arat` un ciudat amestec de tr`s`turi. Unele maimu\e posedau un creier mare, dar ]i di\i dezvolta\i. Altele aveau din\i de dimensiuni reduse, dar ]i un creier mic. Un num`r semnificativ de cranii ]i mandibule fosile, din aceast` perioad`, au fost g`site [n Tanzania ]i Kenya, [n estul Africii, sunt catalogate ca apar\in@nd de Homo habilis, primele fosile descoperite [mpreun` cu unelte de piatr`. Homo habilis aveau multe [n comun cu primi australopiteci ]i cu membrii de mai t@rziu ce apar\ineau genului Homo. Se pare c` aceast` specie face tranzi\a de la australopiteci la hominide.
Primele eviden\e considerabile ale uneltelor de piatr` vin din Africa, acum 2.5 milioane de ani. Aceste unelte nu au fost g`site asociate cu o specie de hominine [n particular.S-au descoperit [n Africa, locuri dat@nd de 1,5-2 milioane de ani, unde pe l@ng` uneltele de piatr` existau ]i oase, cu urme (zg@rieturi) care ar simboliza [ncercarea de a le utiliza [n t`iere. Acestea ne spun c` homininele consumau carne, dar c@t` provenea din v@nat nu se ]tie, a]a cum nu se cunoa]te nici cantitatea de plante ]i insecte pe care acestea [nc` le mai consumau. Nu se cunoa]te nici dac` aceste activit`\i apar\ineau exclusiv hominidelor sau ]i australopitecii aveau aceste obiceiuri.
Descoperiri arheologice atest` existen\a acum 1.5-1.6 milioane de ani, [n nordul Kentei, a unei specii Homo, cu creierul dezvoltat, din\ii mai atrofia\i: Homo erectus. {ntre 700.000 ]i 1 milion de ani vechime este atestat` r`sp@ndirea acestuia [n diferite p`r\i tropicale, p@n` [n regiunile temperate din Asia. Un num`r de puncte arheologice con\in unelte sofisticate .{n pe]tera Zhoukoudian, [n nordul Chinei, exist` eviden\ele utiliz`rii focului; Fosilele care au fost g`site, sunt ale unor animale mari cum sunt elefan\ii, lucru care atest` specializarea homininelor.
{n timpul lui H. erectus, evolu\ia uman` a continuat. M`rimea creierului este mult mai mare dec@t cea de la homininele vechi, variind [ntre 750-800 cm3. Mai t@rziu, H. erectus avea cranii cu volume de 1,100-1300 cm3, apropiate de cele ale lui Homo sapiens.



Homo sapiens

Acum 200,000 – 300,000 de ani, H. erectus a evoluat [n H. sapiens. Este dificil de stabilit exact c@nd a avut loc schimbarea, unele fosile de H. erectus t@rziu fiind interpretate ca H. sapiens timpuriu de unii oameni de ]tiin\`. Ace]ti H. sapiens nu seam`n` perfect cu oamenii de ast`zi. Omul modern , Homo sapiens sapiens, a ap`rut prima dat` acum 90,000 de ani. Este aici un nou punct de dezbatere [ntre oamenii de ]tiin\`, dac` [ntre cele dou` specii sunt consecutive sau nu. Aceste presupuneri se bazeaz` pe descoperirea lui H. Neanderthalensis, sau H. sapiens Neanderthalensis. Ace]tia populau estul ]i centrul Europei, [ncep@nd de acum 100,000 de ani ]i p@n` acum 35,000-40,000 de ani, c@nd au disp`rut. Fosile de H. sapiens, mai diferite, au fost g`site ]i [n alte p`r\i ale lumii.
Se pune de asemenea problema evolu\iei umane la stadiul actual, problem` deschis` de aceste fosile de acum 35,000 de ani. Cu toate c` o defini\ie precis` a raselor umane nu este dat`, omul contemporan are o serie de diferen\e fizice. Majoritatea dintre aceste diferen\e sunt datorate adapt`rii la mediu, proces pe care unii cercet`tori [l cred [nceput atunci c@nd H. erectus a [nceput s` se r`sp@ndeasc` pe glob, acum un milion de ani. Se crede c` H. neaderthalensis este unul din descenden\ii lui H. erectus, deci str`mo]ii direc\i ai omului modern.
Alt\i oameni de ]tiin\` v`d diferen\ierea rasial` ca un fenomen recent. {n opinia lor, tr`s`turile lui H. Neanderthalensis – o frunte joas`, te]it`, o fa\` lat`, f`r` b`rbie, sunt prea primitivi pentru a putea fi considera\i str`mo]ii no]tri. Ei plaseaz` H. Neanderthalensis pe o ramur` diferit`, care a disp`rut. Potrivit acestei teorii originile omului pot fi g`site [n Africa de sud sau [n Orientul Mijlociu. Evolu@nd acum 90,000-200,000 de ani, ace]ti oameni s-au r`sp@ndit pe toat` suprafa\a planetei, lu@nd locul vechilor H. sapiens. Suport pentru aceast` teorie vine urm`rind ADN-ul din mitocondriile aflate [n celulele femelelor str`mosilor no]tri. Aceast` c`utare, confirm` ipoteza cum c` oamenii au evoluat dintr-o singur` genera\ie sud-saharian`, sau din sud-estul Asiei. Datorit` metodei folosite, aceast` presupunere poart` numele de “Ipoteza Evei”. Nu este acceptat` de majoritatea antropologilor, care cred c` omul are r`d`cini mult mai [ndep`rtate.
Primele grupuri de H. sapiens erau rezisten\i la frig, [n perioada glaciar` [n Europa. Au fost [nregistrate ]i primele morminte deliberate, [nso\ite de unelte de piatr`, oase de animal, chiar ]i de flori.


Omul modern

Cu toate c` schimb`rile biologice la omul modern nu au schimbat dramatic tr`s`turile definitorii, acestea sunt totu]i importante. Baz@ndu-se pe descoperirile din Fran\a ]i Spania, arta paleolitic`, produs` de locuitorii pe]terilor, unii antropologi sugereaz` c` [n aceast` perioad` s-a format ]i limbajul, o etap` important` [n evolu\ia omului. Acum 10.000 de ani au fost domesticite animale, ca ]i utilizarea plantelor. Aceste tr`s`turi sunt primele urme care au dus la dezvoltarea civiliza\iei.

{n\elegerea evolu\iei umane st` [n interpretarea fosilelor cunoscute, dar imaginea este departe de a fi complet`. Doar viitoarele fosile [i pot determina pe oamenii de ]tiin\` s` completeze multe lacune [n [n\elegerea evolu\iei omului. Folosind metode sofisticate, cercet`torii sunt acum s` dateze fosilele mult mai exact. {n anii ce vor urma vom observa o cre]tere enorm` [n informa\ii despre istoria biologic` a omului.

GHEPARDUL

Ghepardul(Acinonyx Jubatus) este un mamifer carnivor sălbatic, cu capul mic şi rotund, coada lungă, picioare înalte, cu blana de culoarea gălbuie cu pete mici, întunecate. Este specific savanelor din Africa şi din sudul Asiei.

De-a lungul ecuatorului, în Africa se întinde marea savană. În Tanzania, aceasta este cunoscută sub denumirea de Masai Mara – „pământul pătat”, în limba masai. Un strat de cenuşă hrănitoare, întins ca o pătură de către vulcanii străvechi, a făcut din această zonă unul dintre cele mai înfloritoare ecosisiteme din lume.
Cirezile uriaşe de ierbivore ce pasc în savană sunt „contrabalansate” de patru mamifere carnivore mari: trei feline (leopardul, leul şi ghepardul) şi o specie de hienide(hiena).
Tufişurile dese şi copacii înalţi ai pădurilor de la malul râurilor adăpostesc cea mai mare felină pătată a Africii: leopardul. Celelalte doua mari feline sunt adaptate vieţii în savană. Sun felinele de savană ale Africii.
Esenţă a graţiei şi eleganţei, ghepardul este cel mai rapid mamifer terestru . Este atât de specializat, încât îşi bazează supravieţuirea pe sprintul de 300 m.

Viata si moarte in savana

Se ştie că dintre toate felinele, ghepardul este cel mai atent cu puii săi. Femelele îşi cresc singure puii. Ele pot naşte prima dată la vârsta de 2 ani, apoi din 24 in 24 de luni. Media la naştere este de 4 pui, cazurile de 8 fiind rare. O perioadă după naştere, mama mută culcuşul din două în două zile, pentru ca micuţii să nu lase un miros care ar putea să atragă animalele de pradă. „Vizuina” este, de fapt, un loc îngust cu iarbă culcată la pământ, lângă terenul de vânătoare al mamei. Aceasta este mereu în cautarea prăzii, din care se înfruptă numai după ce puii s-au săturat.
Până când vor fi în stare să alerge mai repede, puii sunt însă extrem de vulnerabili. Aceasta se întâmplă pentru că, de dragul vitezei, ghepardul a trebuit să renunţe la apărarea puilor. Femelele nu au forţa necesară să-şi păzească puii de lei sau hiene, şi, de aceea, 50 % dintre ei sunt ucişi în primele luni de viaţă.
Vulturii sunt una dintre cele mai mari ameninţări pentru pui, nu pentru că îi atacă, ci pentru că pot atrage lei şi hiene la un prânz câştigat cu uşurinţă. Leii ucid mai mulţi pui de ghepard decât orice alt prădător. Abia un pui din 20 ajunge la maturitate. Motivul acestui comportament agresiv poate fi acela că leii vor să elimine concurenţa.

O felina … migratoare

În timpul sezonului secetos, puii pot muri şi de foame. O dată cu migraţia ierbivorelor, iepurii şi vulpile cu urechi de liliac sunt singura pradă mai consistentă ce poate fi găsită în zonă. Este momentul cănd mama şi puii ei pornesc într-o călatorie anuală. Femelele şi puii lor sunt singurele mamifere migratoare din lume. Ca să prospere, acestor nomazi iuţi de picior le trebuie terenuri întinse de vânătoare. Pot călători zeci de kilometri spre câmpiile din centrul savanei.
Puii stau cu mama lor până împlinesc 15-18 lunişi s epot sescurca singuri. Mama i-a învătat până la momentul respectiv numeroase tehnici de vânătoare. În aceasta perioadă, ca toţi adolescenţii, puii de ghepard încep să simtă gustul libertăţii. Plecată la vânătoare într-o dimineaţă, mama nu se mai întoarce. Despărţirea este bruscă şi definitivă. Puii au ajuns la vârsta la care trebuie să se descurce singuri.

Libertate si pericol

Intre timp, puii ajunşi la vărsta la care trebuie să supravieţuiască prin propriile puteri au rămas singuri în imensitatea savanei. De obicei, gheparzii tineri se despart de mamele lor în anotimpul umed, când hrana este mai uşor de găsit.
Dacă au supravieţuit mai mulţi fraţi, ei stau şi vânează împreună până când ating vârsta de 2 ani. Apoi se despart. Tinerele femele ghepard rămân de obicei pe acelaşi teritoriu cu mamele lor, în timp ce masculii se deplasează pe distanţe foarte mari. Comportamentul acesta instinctiv poate fi modul în care natura evită endogamia (împerecherea între indivizi din aceeaşi familie). Despărţirea are loc şi datorită faptului că femelele şi masculii ghepard se confruntă cu probleme diferite la această vârstă. În timp ce pentru femele cea mai importantă este capacitatea de reproducere, la masculi teritoriul şi iscusinţa de vânător contează.
______________________________________________________________________________
Excreţia renală

Metabolismul celular produce CO2 şi anumite substanţe finale, provenite în special din catabolismul proteic. Aportul exogen poate şi el realiza cantităţi excesive de anumiţi constituenţi care trebuie eliminate. Plămânii elimină CO2 şi alte substanţe volatile, iar substanţele nevolatile inutilizabile sau în exces, sunt eliminate, împreună cu o anumită cantitate de apă, în cea mai mare parte prin rinichi şi, accesoriu, prin sudoare şi fecale.

Structura aparatului excretor

-rinichi – organe de excreţie;
-căi urinare : -calice mici şi mari
-pelvis renal
-ureter
-vezică urinară
-uretră

Rinichii

Rinichii sunt organe pereche, situate retroperitoneal, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale lombare. Ei au formă caracteristică, circa 300 g, două feţe şi două margini
-Segmentul intermediar (ansa Henle), subţire, este format din două braţe, unite între ele printr-o buclă; are epiteliul turti, fără microvii. Nefronii care au glomerulii în zona externă a corticalei au ansa Henle scurtă, în timp ce nefronii cu glomerulii în zona internă a corticalei au ansa lungă, care coboară profund în medulară.
-Segmentul distal este format dintr-o porţine dreaptă, ascendentă, care ajunge în corticală în vecinătatea glomerulului propriu, în imediat contact cu arteriola aferentă.
Vascularizaţia renală este extrem de bogată, rinichii primind 20-25% din debitul cardiac de repaus. Artera renală, ramură a aortei abdominale, pătrunde prin hil şi apoi se împarte în ramuri interlobare, din care se desprind arterele arcuate şi arterele interlobulare, din care provin arteriolele aferente, care se capilarizează formând glomerulul.După ce se regrupează în arteriole aferente, se capilarizează din nou în jurul tubului şi se deschid în venele interlobulare, apoi în venele arcuate.
Inervaţia renală provine din plexul situat în hilul organului, format în majoritate din fibre simpatice toraco-lombare, dar şi din câteva fibre parasimpatice venite prin nervul vag.

Formarea urinei

Mecanismul de formare a urinei cuprinde trei procese fundamentale: ultrafiltrarea plasmei la nivel glomerular, reabsorţia şi secreţia anumitor constituenţi în tubi.
Ultrafiltrarea glomerulară este un proces dirijat de forţe fizice, în urma căruia aproximativ 1/5 din cantitatea de plasmă care irigă rinichii treceprin membrana filtrantă glomerulară, extrem de subţire, în cavitatea capsulară.


Constituent Flitrare Reabsorţie Secreţie Excreţie
Apă 170 168,5 - 1,5
Na+ 26000 25850 - 150
K+ 900 900 100 100
Uree 51 31 - 150
Creatină 12 1 1 12
Ac. Uric 50 49 4 5
Glucoză 800 800 - -



Reabsorţia tubulară este procesulprin care sunt recuperate anumite substanţe utile organismului din ultrafiltratul glomerular, mentinându-se astfel homeostazia plasmatică.
Secreţia tubulară este procesul invers celui de reabsorţie, transportând anumite substanţe din capilarele peritubulare în lumenul tubului.

Afectiunile cardiovasculare



Inima, pompa care asigura circulatia sângelui în organism, este un organ musculos, gol pe dinauntru, alcatuit din patru cavitati, doua superioare (atrii) si doua inferioare (ventricule). Fiecare atriu comunica cu ventriculul de aceeasi parte printr-un orificiu prevazut cu valvule ce au functia de supape; valvulele permit circulatia sângelui în sens unic, si anume dinspre atrii înspre ventricule. Orificiul din partea dreapta are trei valvule iar cel din partea stânga numai doua. Unele boli inflamatorii, cel mai frecvent reumatismul, se pot solda cu lezarea acestor valvule: strâmtorarea orificiului, stenoza, stânjenindu-se astfel scurgerea sângelui din atriu în ventricul sau împiedicarea etanseitatii în momentul închiderii valvulelor, insuficienta, ceea ce are ca rezultat revenirea sângelui în sens invers, din ventricul în atriu; uneori ambele tipuri de leziuni se pot asocia.
Inima desfasoara o munca enorma, pentru îndeplinirea careia peretii sai musculosi trebuie sa fie foarte bine irigati cu sânge oxigenat. În acest scop, imediat dupa plecarea arterei aorte din ventriculul stâng, se desprind din ea doua ramuri ce înconjoara suprafata inimii ca o coroana (fapt pentru care au fost numite artere coronare) si care se divid apoi în ramuri din ce în ce mai fine, formând o retea bogata de vase capilare, în jurul fibrelor muschiului cardiac. Lezarea arterelor coronare prejudiciaza hranirea muschiului inimii, asa cum se întâmpla în bolile cunoscute sub numele de angina pectorala, infarct miocardic, cardiopatie ischiemica cronica.
Oricare dintre elementele anatomice sau functionale pot suferi agresiunea diferitilor factori de îmbolnavire, motiv pentru are bolile de inima sunt foarte deosebite între ele.
În categoria bolnavilor denumiti cardiovasculari, intra toti acei care au semne de îmbolnavire din partea inimii si vaselor precum si persoanele carora li se descopera o tulburare sau o leziune a inimii sau a vaselor, fara ca ele sa sufere prea mult, uneori nu au nici o suferinta evidenta.
Simptomele bolilor de inima sunt diferite nu numai în raport cu elementul structural ce a avut de suferit în cea mai mare masura (miocardul, pericardul, valvulele, arterele coronare etc.), ci si în raport cu stadiul în care se gaseste boala, existând deosebiri mari între stadiul de început si cel avansat. Aceasta se datoreste faptului ca inima nu foloseste în toate împrejurarile întreaga forta de care dispune; ea are o importanta rezerva pe care o utilizeaza numai în situatii deosebite, cum ar fi efortul fizic. Asadar, functia inimii este uneori asigurata ca si cum organismul ar fi în stare de sanatate. Acesti bolnavi de inima sunt cunscuti sub numele de compensati sau latenti. Daca modificarile produse de boala depasesc anumite limite, functia inimii se deregleaza si încep sa apara anumite simptome ce atrag atentia asupra îmbolnavirii ei.
Un simptom important este dispneea, care înseamna greutatea în respiratie. Bolnavul simte o lipsa de aer ori senzatia ca se sufoca. În aceasta situatie se constata cresterea frcventei si amplitudinii miscarilor respiratorii. Sindromul este întâlnit la mitrali si aortici, la hipertensivi, în pericardite si miocardite. Toate aceste boli au o caracteristica comuna: sângele este împiedicat sa parcurga cu usurinta camerele stângi ale inimii si de aceea stagneaza în plamâni, micsorând posibilitatile acestuia de a efectua schimburile gazoase, preluarea oxigenului din aer si eliminarea bioxidului de carbon. Stagnarea sângelui în reteaua de vase capilare a plamânilor este accentuata si de faptul ca ventriculul drept, fiind sanatos, trimite spre inima aceeasi cantitate de normala de sânge, pe care ventriculul stâng, suferind, nu o mai poate împinge în totalitate mai departe. Daca un astfel de bolnav este nevoit sa faca un efort fizic mai mare (urcarea câtorva etaje), apare o dispnee intensa si destul de îndelungata, care obliga bolnavul sa se opreasca si sa se odihneasca.
Foarte frecvent, dar îndeosebi dupa un efort fizic mai mare, pot aparea dureri în partea stânga a pieptului. În unele afectiuni cum sunt angina pectorala, infarctul miocardic si pericardita uscata, durerea toracica este foarte intensa, constiuind simptomul dominant. În angina pectorala si în infarctul miocardic durerea este provocata de irigarea deficitara a muschiului cardiac, iar în pericardita ea apare datorita frecarii între ele a foitelor pericardice inflamate si îngrosate.
Durerea de inima mai poate fi întâlnita si în unele cazuri de crestere a volumului anumitor camere ale inimii, care comprima oasele coloanei vertebrale sau osul stern. Asa se întâmpla uneori în stenoza mitrala când dilatarea atriului stâng provoaca dureri în spate, în regiunea omoplatului. Însa nu orice durere resimtita în dreptul inimii este cauzata de suferinta acestui organ. De exemplu cresterea exagerata a aerului în stomac sau în intestin, cunoscuta sub numele de aerogastrie sau aerocolie, se poate însoti de dureri localizate în dreptul inimii, dar care în realitate sunt datorate faptului ca punga de aer, uneori foarte mare, apasa pe inima, mai ales când cel în cauza se culca pe partea stânga.
Inima bate zi si noapte, însa contractiile sale ritmice nu deranjeaza; când acestea devin perceptibile, se produce o senzatie neplacuta, incomoda, palpitatia.
În mod normal exista un anumit prag al sensibilitatii nervoase. Numai când acesta este depasit, bataile inimii sunt cunoscute sub forma de palpitatii. Unele persoane manifesta o stare de excitabilitate crescuta a sistemului nervos, datorita faptului ca pragul sensibilitatii este depasit cu multa usurinta. Din aceasta categorie fac parte surmenatii, emotivii, cei care abuzeaza de tutun, cafea alcool, ceai, precum si persoanele care sufera de diferite tulburari ale glandelor cu secretie interna, cei cu retentii gazoase mari în stomac sau în intestin. Toti acestia se plâng deseori de palpitatii, desi inima lor nu este bolnava, iar ritmul ei este normal.
Uneori tulburarea cardiaca nu are o importanta deosebita sau este chiar lipsita de consecinte pentru sanatatea bolnavului. Acesta este cazul batailor de inima care survin mai devreme decât normal, asa-numitele extrasistole, cu conditia ca ele sa fie rare, sa se produca la persoane relativ tinere, fara o afectiune cardiaca confirmata.
La unii cardiaci se tumefiaza, se umfla anumite regiuni ale corpului, în special picioarele. Explicatia este urmatoarea: într-un numar important de afectiuni lichidele nu mai sunt evacuate suficient din organism, producându-se infiltratii apoase ale diferitelor tesuturi sau organe, cunoscute sub numele de edeme, ale caror mecanism de producere este complex. Astfel,se stie ca în anumite situatii sângele stagneaza în plamâni, datorita faptului ca ventriculul stâng nu mai este în stare sa-l împinga în cantitate suficienta spre sistemul arterial. În aczurile mai avansate obstacolul se face simtit si asupra camerelor drepte ale inimii, care pot ceda în fata presiunii pulmonare crescute si vor da nastere unei stagnari a sângelui în sistemul venos general al organismului, compromitând buna oxigenare si având ca rezultat infiltrarea apoasa a tesuturilor din marea circulatie. Lucrul acesta se poate întâmpla si în îmbolnavirile valvulare din cavitatile drepte sau în unele boli cronice ale plamânilor, deci ori de câte ori se va produce un obstacol în calea întoarcerii sângelui venos. La cardiaci edemele apar de obicei la glezne sau pe partea corpului pe care sta culcat bolnavul; odata cu agravarea bolii ele se extind si în alte regiuni ale corpului.
Exista simptome din partea inimii, în prezenta carora trebuie sa se actioneze de urgenta: sufocarea intensa din edemul pulmonar acut, durerea foarte puternica din infarctul miocardic, pierderea cunostiintei din anumite tulburari ale inimii etc. Ori de câte se constata aparitia izolata a unuia dintre simptomele descrise, se impune o consultatie medicala, pentru a preciza daca acesta apartine sau nu unei tulburari cardiace.
S-a vazut ca dispneea, simptom important pentru diagnosticarea bolnavilor de inima, survine dupa efortul fizic. Fiecare om resimte dupa un efort fizic intens un anumit grad de dispnee, cu atât mai mare cu cât efortul a fost mai intens si mai îndelungat. Dar dispneea ce începe sa-si faca aparitia la eforturi obisnuite sau dispneea disproportionat de intensa dau de banuit asupra unor dereglari în activitatea inimii, pentru precizarea este necesar un consult medical. Nici aparitia de edeme nu înseamna neaparat îmbolnavirea inimii. Exista nenumarate afectiuni, boli de rinichi si ficat sau boli produse de lipsa proteinelor din alimentatie, ce pot fi însotite de aparitia edemelor.
Bolile inimii pot fi întâlnite la orice vârsta, chiar si la nou-nascuti. Fiecarei categorii de vârsta îi sunt însa caracteristice anumite forme de îmbolnavire. Îmbolnavirea inimii în a doua copilarie la adolescenti si la adulti tineri sub 30 de ani,are drept cauza obisnuita o afectiune des întâlnita si urmata de consecinte foarte serioase: infectia reumatica produsa e un microb, streptococul, care produce boala numita reumatism poliarticular acut. La adulti si la vârstnici numarul ridicat al îmbolnavirilor datorate bolilor cardiovasculare este atribuit hipertensiunii arteriale, frecvent asociata cu arteroscleroza. Gravitatea hipertensiunii arteriale consta în amplicatiile cardiace, renale si cerebrale, precum si în asocierea cu arteroscleroza si cu degradarea rapida si progresiva a arteriolelor, cum este cazul în forma maligna a hipertensiuni arteriale.




***

Cauzele bolilor de inima

Bolile de inima sunt provocate de nenumarate cauze. Una din ele o reprezinta malformatiile congenitale, care sunt rezultatul actiunii unor factori de mediu ce provoaca oprirea dezvoltarii inimii în embrion. Dintre acesti factori fac parte: virusul rubeolei, care poate cauza malformatii congenitale ale inimii la fat daca gravida face boala în primele doua luni ale sarcinii si sifilisul. Studii recente au aratat ca si virozele respiratorii sunt incriminate în producerea unor mutatii genetice daca boala a fost contactata în primele doua luni ale sarcinii. Si unele substante medicamentoase pot avea efecte asemanatoare când sunt administrate în perioada precoce a sarcinii.
Expunerea la raze Röntgen, atât de mult utilizate în medicina, constituie unul dintre cei mai puternici agenti teratogeni cunoscuti. Din aceasta cauza, utilizarea examenelor radiologice în perioada initiala a sarcinii este contraindicata.
Între factorii ce pot produce malformatii congenitale ale inimii s-au mai inclus carentele vitaminice si ereditatea.
La copii si la tinerii cea mai frecventa cauza o constituie boala reumatismala sau reumatismul poliarticular acut. Boala îmbraca o forma acuta, cu febra si dureri aticulare. Articulatiile devin calde, umflate si foarte dureroase. Fenomenele inflamatorii se muta de la o articulatie la alta. Daca nu se instituie un tratament energic de la primele semne de boala, aceasta forma de reumatism atinge cu severitate inima, dând leziuni definitive. Leziunile reumatismale se localizeaza mai frecvent la orificiul mitral sau aortic, producând îngustarea sau lipsa de etanseitate a acestora, adica stenoza sau insuficienta.
Când infectia reumatismala cuprinde muschiul inimii (miocardita reumatismala), apar frecvente tulburari ale ritmului cardiac. Localizarea infectei la pericard (pericardita), produce inflamarea foitelor din care acesta este alcatuit, cu aparitia unui lichid în sacul pericardic, ce actioneaza ca un tampon asupra inimii.
Prevenirea infectiei reumatice este posibila prin depistarea purtatorilor de streptococ în rândul copiilor si tratamentul cu penicilina, prin instituirea la cei care au suferit de aceasta boala, unui tratament preventiv îndelungat cu penicilina uleioasa adminstrata la intervale rare, dar cu regularitate. Pe leziunile valvulare produse de strptococ se pot localiza în cursul unor boli infectioase sau provenind din infectiile de focar diferiti altfel de microbi, care determina o complicatie grava, endocardita lenta, boala în trecut mortala, astazi vindecabila prin folosirea unor mari cantitati de antibiotice.
La adulti si la vârstnici numarul ridicat de îmbolnaviri sau decese datorate inimii este atribuit altor cauze: hipertensiunii arteriale, arterosclerozei, sifilisului. Exista posibilitatea ca inima sa sufere si din cauza altor afectiuni de baza, cum sunt de exemplu afectiunile cronice pulmonare, diabetul zaharat, hipertiroidismul si alte afectiuni endocrine.
________________________________________________________________________________
Liliecii alcatuiesc ordinul Chiroptera (de la kheir, “mana” si pteron, “aripa”) si sunt singurele mamifere capabile de zbor sustinut. Sunt impartiti in doua subordine: Megachiroptera (liliecii mari sau mega liliecii), care contine cele 170 specii de lilieci de fructe din familia Pteropodidae, si Microchiroptera (liliecii mici sau micro liliecii) , care cuprinde restul liliecilor, aproximativ 800 specii in 18 familii, mult mai multe decat in orice alt ordin de mamifere in afara de rozatoare, iar liliecii chiar le intrec numeric.

Distributia

Liliecii se gasesc peste tot in lume inafara de zona arctica, Antarctica si cateva insule izolate din ocean. Toti liliecii mari si unele familii de lilieci mici traiesc numai in emisfera estica, alti lilieci mici – in cea vestica si foarte putine familii au raspandire globala. Se considera ca liliecii au aparut intr-un climat cald, probabil la inceputul Eocenului (cea mai veche fosila de liliac are aproximativ 60 de milioane de ani) si centrul raspandirii lor raman zonele tropicale si subtropicale. Membrii a 4 familii, toti facand parte din ordinul Microchiroptera, traiesc in regiuni temperate, si numarul speciilor scade pe masura ce zona respectiva este mai aproape de poli. Numai membrii a 2 familii ajung in regiunile subarctice dar si acestea numai vara.

Marimea

Megaliliecii cuprind cei mai mari lilieci cunoscuti ca “vulpile zburatoare” din Africa, India si Australo-Malaiezia, numiti asa din cauza boturilor lungi , asemanatoare cu ale vulpilor. Sunt cunoscuti si ca “liliecii de fructe “ datorita hranei bazata pe fructe, au ochi mari si urechi mici spre deosebire de cei care mananca insecte care au capetele mai plate si excrescente complexe in jurul narilor si gurii. Cel mai mare liliac este Pteropus (anvergura aripilor de 1,7m si lungimea de 45 cm ), care traieste in sudul Asiei, in Java . Desi multe specii de megelilieci sunt mai mici decat cei mai mari microlilieci , impartirea in ordine se face pe baza formei dintilor si a diferentelor de schelet . Cel mai mic liliac , Craseonycteris thonglongyai (“liliacul cu nas de porc”), are 2,9-3,3 cm lungime , anvergura aripilor de 15 cm si greutatea de 2 g . Diferentele dintre cele doua subordine sunt de fapt suficiente ca sa sugereze ca au origini evolutionare diferite, cei din ordinul Megachiroptera fiind aparuti mult mai recent decat ceilalti.
Aripile liliecilor sunt facute din doua membrane de piele intre care se afla tesuturi elastice si muschi (patagiumul), intinse intre cele 4 degete foarte lungi ale fiecarei maini si mambrele posterioare. Degetul mare este liber si are o gheara, care este folosita in special pentru miscare si pentru a manevra hrana. Liliecii îsi folosesc picioarele cu 5 degete cu gheare in special pentru a atarna de peretii pesterilor. Multi le folosesc ca sa se miste in jurul culcusului si chiar sa fugareasca prada pe pamant. Liliecii vampiri au picioare puternice si degete lungi, care le permit sa fuga si sa sara repede pe pamant .

Zborul si ecolocatia

Dintre vertebrate, numai pasarile si liliecii zboara cu adevarat. Spre deosebire de majoritatea pasarilor, liliecii pot zbura la viteze reletiv mici cu manevrabilitate extrema. Aripa este o membrana subtire care este prinsa în partea din fata de oasele foarte alungite ale mambrului anterior si al doilea dege , iar in spate de al treilea , al patrulea si al cincilea deget, care sunt mai mici. Aceasta structura le permite liliecilor sa varieze convexitatea aripilor si in acest mod sa varieze forma aerodinamica.
Toti liliecii din subordinul Microchiroptera se orienteaza si se hranesc cu ajutorul ecolocatiei. Aceasta este emisia de vibratii de sunete cu frecvente inalte care sunt reflectate inapoi ca ecouri in urechile liliacului dinspre suprafetele inconjuratoare, indicand pozitia, distanta relativa si chiar natura obiectelor din mediu - cam ca un sonar. In acest fel microliliecii “vad” acustic, ceea ce le permite sa se orienteze in intuneric complet. Proprietatile fizice ale sunetelor emise variaza in moduri caracteristice in functie de specie. Sunetele se formeaza in laringe si la diferite specii sunt emise prin gura sau nari.
Spre deosebire de acestia, liliecii din subordinul Megachiroptera folosesc vederea mai mult decat acustica. Doar un singur gen si-a dezvoltat un macanism de ecolocatie, care implica emisia de “clicuri” care se pot auzi si este folosit numai când liliecii zboara in intuneric. Ochii acestora sunt si mai mari decat ai microliliecilor. Nici un liliac nu este totusi in intregime orb si chiar cei care folosesc ecolocatia folosesc uneori repere vizuale mari pentru a-si gasi drumul in timpul zborului.

Comportament

Cu mici exceptii toti microlliecii sunt nocturni. In tompul zilei se odihnesc in locuri variate cum ar fi pesteri, crevase, scorburile copacilor, sub pietre sau in cladiri. Uneori stau in locuri expuse pericolelor; unele specii mai mari din subordinul Megachiroptera atarna de crengile pomilor cu capul in jos, in grupuri imense. Faptul ca sunt nocturni le da liliecilor multe avantaje, cum ar fi competitia redusa pentru insecte si alte feluri de hrana, prezenta unui numar mai mic de inamici si protectie impotriva caldurii excesive si a deshidratarii la care acestia sunt foarte sensibili din cauza suprafetei mari a pielii raportat la marimea lor.
O mica parte din specii traiesc solitar dar majoritatea sunt sociabili. Numarul indivizilor existenti intr-un grup variaza de la un singur mascul si 12 femele la zeci de mii sau chiar milioane. Asocierile dintre diferite specii sunt obisnuite printre liliecii care folosesc drept adapost pesterile.
Unele specii din zona temperata sunt migratoare intr-o anumita masura si au fost inregistrate deplasari de aproape 1600 de km intre locurile in care isi petrec vara si cele in care isi petrec iarna. Alti lilieci zboara pânã la 40 de km sau mai mult in fiecare zi intre locurile de hranire si cele de odihnit, dar majoritatea zboara in zone mai apropiate de casa.
Marea parte a liliecilor sunt insectivori si isi pot prinde prada din zbor sau sa caute insecte care stau pe frunze sau pe alte suprafete. Majoritatea liliecilor din subordinului Megachiroptera si multe dintre speciile de “lilieci cu nasul in forma de frunza” din America tropicala (numiti asa din cauza cutelor de piele care se gasesc in jurul nasului) sunt fructivori. Altii mananca bucati de flori sau extrag nactarul de la plantele cu flori cu ajutorul limbilor foarte lungi contribuind la polenizarea incrucisata a plantelor. O parte a “liliecilor cu nasul in forma de frunza”, mai mari si membrii unei familii eurasiene sunt carnivori sau omnivori; mananca mici amfibieni, soparle, pasari, soareci si chiar alti lilieci, pe langa insecte si fructe. Rude apropiate ale “liliecilor cu nasul in forma de frunza” sunt adevaratii vampiri din America tropicala , care se hranesc numai cu sange din ranile pe care le fac animalelor cum ar fi gaini, vite , cai, porci si , uneori, oameni. Cel putin trei specii mananca si pesti mici , pe care ii prind zburand deasupra apei cu membrele posterioare in apa.

Inmultirea

Perioadele de gestatie la lilieci sunt relativ lungi, fiind cuprinse intre 44 de zile si 8 luni la diferite specii. Foarte putini nasc mai mult de un pui pe an ; acestia sunt foarte mari la nastere, cantarind 12-43% din greutatea mamei, comparativ cu aproximativ 8% la mamiferele de aceeasi marime care nu zboara si se maturizeaza incet. La inceput sunt neajutorati, dar au gheare si dinti puternici cu care se agata de burta mamei; sunt ingrijiti intre 1 si 3 luni, timp in care invata sa zboare si sa se hraneasca.Ciclul reproductiv al majoritatii speciilor este asemanator cu al mamaiferelor , dar exista si exceptii. Cele mai interesante sunt cateva specii din zona temperata care hiberneaza in timpul iernii. Copulatia are loc in perioada dinaintea hibernarii, si sperma este retinuta in corpul femelei in timpul hibernarii; fertilizarea are loc când ovulul este eliberat din ovar dupa ce liliecii se trezesc, primavara. Aceasta este numita fertilizare intarziata. O varianta a acesteia poate fi observata la un gen din Europa, la care copulatia, ovulatia si dezvoltarea de la inceput e embrionului au loc in ordine normala chiar inainte de hibernare, dar dezvoltarea embrionului este oprita inainte de a se atasa la uter. Embrionul ramane liber si nedezvoltat pana când mama iese din hibernare. Aceasta este numita implantare intarziata.
Numarul mare al liliecilor, in ciuda faptului ca se nasc putini pui, este datorat mai ales longevitatii lor. Unele specii mai mari de lilieci din subordinul Megachiroptera si liliecii vampiri au supravietuit in gradinile zoologice peste 20 de ani. Dintre liliecii car au fost prinsi si apoi eliberati multi au fost recapturati dupa ani de libertate. Recordul in materie de varsta este un specimen recuperat la 31 de ani dupa ce a fost marcat si apoi eliberat in SUA.

Ecologia

Liliecii insectivori sunt considerati in general ca fiind de folos pentru oameni si multe specii au un rol important in polenizarea plantelor si raspandirea semintelor. Din cauza marimii si numarului lor, liliecii care mananca fructe din eurasia pot fi daunatori pentru economie când invadeaza livezile, dar poate ca cel mai negativ efect al liliecilor este faptul ca transmit animalelor domestice boli, in special turbare. Aceasta este o problema des intalnita la tropice unde epidemia de turbare la vaci pornita de la muscaturile liliecilor-vampiri infectati a omorat cirezi intregi.
Majoritatea liliecilor sunt sensibili la anumite insecticide cum ar fi DTT pe care le ingurgiteaza prin intermediului “lantului de hranire”.O parte a populatiei de lilieci din SUA a fost afectata nagativ; trei dintre speciile de pe lista celor aflate in pericol de disparitie au suferit din cauza pesticidelor folosite in agricultura.

Maimutele, verii nostri cei simpatici





Deşi sunt cele apropiate rude ale omului, primatele se folosesc mult mai putin decat ne-am aştepta de semnalele sonore. Se poate spune ca maimutele sunt mai mult mimi decat vorbitori, din cauza laringelui lor nepotrivit pentru sunete nearticulate.
In 1966, studiindu-se peste 100 de specii de maimute, s-a facut inventarul semnalelor sonore scoase de acestea. Unele sunt comune la mai toate speciile(latraturi, mormaituri, strigate, chemari, etc.), altele sunt ordinului, familiei sau genului.
La maimute comunicarea prin gesturi înlocuieşte lipsa limbajului articulat. Variata si expresiva gama de gesturi si mimici le ajuta sa se înteleaga aşa cum se înteleg intre ei surdo-mutii.
Printre speciile care au fost mai bine studiate in ultima suta de ani merita amintite urmatoarele specii: babuinii, macacii, cimpanzeii, urangutanii si gorilele.
Aceste fiinte sociale traiesc in teren deschis, in cete formate din 10 pana la 100 de indivizi, stapanind fieacare un teritoriu de la 50-300 de hectare. Observatorii au remarcat un mare numar de posturi sau de grimase, insotite sau nu de sunete, care actioneaza in mod evident ca semnale sociale.
Aceste gesturi şi grimase se datoresc mobilitatii fizice extraordinare a maimutelor, ca şi a puternicii dezvoltarii a muşchilor expresiei faciale. Sutele de gesturi si posturi care au fost semnalate de numerosii cercetatori ai acestui grup de animale, care ne urmeaza pe scara zoologica pot fi aşezate in teri mari categorii:
a) Gesturi şi posturi care exprima relatiile din interiorul colectivitatii;
b) Care insotesc dorinta de apropiere şi colaborare;
c) Care preced agresivitatea în cazul încalcarii teritoriale sau atacului altor specii.

In sanul colectivitatilor de maimute exista un sistem de ranguri destul de bine diferentiat: exista un mascul dominant şi masculi subordonati; la fel şi în grupul femelelor se instaureaza o anumita ierarhie. La unele specii de maimute, conducatorul, adica masculul dominant, nu e nici cel mai batran şi nici cel mai intelept, ci cel mai artagos şi mai agresiv. La gorile dominanta este o prerogativa a masculilor mai batrani care pot fi recunoscuti uşor dupa blana cenusie pe spinare, de unde le vine numele de “spinari argintii” dat de triburile africane. Conducatorii intervin in galceve şi în certuri, despart pe cei incaierati, folosesc un cod destul de agresiv de gesturi pentru a indica actiunile colectivitatii(“pornim in cautare de hrana”,”ne odihnim”,”nu faceti zgomot” etc.). la randul lor femelele cat şi masculii de ordin inferior nu iau parte la deciziile colectivitati, ci reactioneaza doar la comenziile generale care privesc impraştierea, adunarea şi apararea colectivitatii.
La hamandrili, maimute din familia pavianilor, care seamana la forma capului şi la latrat cu un caine(de aceea li se spune şi maimuta cinocefale), biologul sovietic P. Pajarîtkaia a remarcat chiar o forma de ritual al comportamentului de supunere: “Intalnind pe conducator sau pe un personaj de rang superior hamadrili executa cateva genuflexiuni si scot nişte sunete asemanatoare unui oftat In colectivitate, de asemenea, hamadrili ştiu sainteleaga şi din priviri sau din gesturi . Privirile conducatorului cetei sunt la fel de eficace semnalele sonore. Ele actioneaa chiar de la o distanta respectabila. Secretul rezida in culoarea alba a pleoapelor. Cand işi ridica spancenele, semn de suparare, pleoapele se inchid şi culoarea lor alba devine vizibila de departe ”.
Printre cele mai tipice gesturi de apropiere şi prietenie notam imbratişarea şi tesalatul. Pentru a se saluta cimpanzeii se imbratişeaza ca aomenii. Tesalatul este insa cel mai tipic semnal al unei bune convietuiri. Zilnic maimutele işi pierd 1-3 ore cu acest ritual. La babuini, de pilda, parul este “pieptanat cu carare”, diversel particule fiind luate de pe supafata pielii şi inghitite. Masculii dominanti sunt tesalati mai mult decat ceilalti, dar toti membrii unei cete au parte de aceasta ingrijire. Femelele se tesala mai mult intre ele şi-şi tesala şi puii.
Posturile agresive, de inspaimantare a duşmanilor sau rivalilor sunt foarte variate la maimute. Cimpanzeii si urangutanii bat cu furie cu talpile şi-şi arata dintii, macacii zgaltaie cu putere ramura unui copac, hamadrilii işi zbarlesc mantia lovind apasat cu laba in pamant. Insa cea mai inspaimantatoare manifestare simiesca, poate cea mai impresionanta dintre cele care caracterizeaza regnul animal o intalnim la gorile, atunci cand sunt iritate: atunci cand vad un mascul stra\ain sau un om gorila se ridica in doua picioare şi incepe sa bata cu pumnii in piept, in ritm de aproximativ 10 lovituri pe secunda şi cu o asemenea forta incat ai senzatia ropotului unei imense tobe. In acelaşi timp ea scoate un muget inspaimantator.
In cazul intalnirii cu o gorila, cunoasterea “ritualului “de pace şi de supunere e singura cale a omului de a scapa nevatamat. P. Schaller, un bun cunoscator al vietii gorilelor, a folosit intr-o intalnire intamplatoare in padurile africane cu un mascul tanar dar agresiv, gestul de beligeranta al speciei: clatinatul capului şi evitarea privirii furioase a maimutei. Intr-o comunicare facuta in anul 1962 la Universitatea din California el descrie acest uluitor “numar in doi” care a durat 10 minute dupa care gorila s-a indepartat liniştita.
S-a incercat sa se umanizeze anumite specii de mainute pana a ajunge chiar sa foloseasca limbajul omenesc. In 1952 doi cercetatori americani au reuşit sa faca un pui de cimpanzeu –Viki- sa articuleze cu greu patru cuvinte dar pronuntia era destul de departe de adevar.
Incapacitatei maimutelor de a articula sunete se datoreaza faptului ca laringele este situat prea aproape de valul palatin.
A fost incercata insuşirea de catre maimuta a limbajului semnelor si cel mai mare succes l-a avut un pui de cimpanzeu care a reusit sa memoreze in decurs de 4 ani 132 de semne prin care putea comunica cu experimentatorii.
Oricum, chiar daca am reuşi sa facem un animal sa-şi insuşeasca un lat limbaj el il va putea folosi doar cu cel care l-a invatat şi nu va intra niciodata in zestre lor ereditara.

___________________________________________________________________________
Mutatii

Genele, ca si cromozomii, sunt de obicei constante; totusi de mult s-a constatat ca apar, din cand in cand, la diferitele organisme, variatii bruste, mai mult sau mai putin evidente. Aceste variatii, denumite mutatii, se datoreaza fie schimbarii unei singure gene, fie schimbarii cromozomilor intregi sau a unor segmente ale acestora. Unele dintre aceste schimbari bruste, devenite imediat ereditare la urmasii directi, s-au observat inca de multa vreme. Din exemplele mai vechi de mutatii merita a fi citate urmatoarele:
a) Oile pitice de Ancona. In 1791 a aparut la ferma lui Seth Wright din Massachussetts in Statele Unite un berbec remarcabil prin trupul lung si picioarele scurte. Deoarece oile din rasa comuna, neameliorata sareau adesea tarcurile lor, pricinuind din aceasta cauza certuri intre vecini, crescatorul Wright a folosit aceasta mutatie in incrucisarile cu rasa comuna si a reusit sa creeze o noua rasa de oi pitice denumite de Ancona, care a fost folositoare din punct de vedere practic, pana cand a devenit de prisos prin introducerea in regiune a blandei oi din rasa Merinos. Mai tarziu aceeasi mutatie a aparut din nou, fiind descoperita de Wriedt in Norvegia.
b) Chelidonium laciniatum, planta cu foile adanc penate, aparuta dintr-o data din Chelidonium majus in anul 1590 in culturile farmacistului Sprenger din Heidelberg; forma noua s-a dovedit constanta si se gaseste azi reprezentata in toate gradinile botanice.
c) Graul Squarehead. Intr-un lan de grau din Anglia a fost observata o planta de grau cu spicul mare si de o forma foarte ciudata; in timp ce spicele celelalte se subtiau catre varf, spicele acestei plante erau foarte dese la varf si de forma aproape patratica; inmultita si urmarita separat planta aceasta a dat nastere soiului Squarehead, care s-a dovedit ca foarte productiv si s-a raspandit in tot vestul Europei.
d) Datura inermis (ciumafaia fara spini) gasita de Gordon in anul 1871 si aparuta ca mutatie din Datura stramonium. Cele mai multe mutatii s-au intalnit, insa, la plantele ornamentale; ele au fost de asemenea observate in numar mare la pomi fructiferi, vita de vie, legume precum si la arbori. Astfel Korschinski (1900) citeaza cazuri de aparitia varietatii “pendula” la numeroase specii de arbori ca de exemplu: Sophora japonica, Gleditschia triacanthos, Prunus Mahaleb, Prunus padus, Quercus sessiliflora, Larix europca, Fraxinus excelsior.. Mutatii au fost observate de-a lungul secolelor, inca din antichitate si anumite animale domestice, la caini si porumbei mai adesea, mai rar la bovine, ovine si porcine, cele mai putine intalnindu-se la cai. Prezenta numeroaselor rase de animale domestice este o dovada certa a inaltei frecvente a mutatiilor.
Darwin a descris multe din aceste cazuri, mentionand, de asemenea, si numeroasele mutatii in ceea ce priveste culorile penajului aparute la canari si pasari domestice, precum si atragatoarele schimbari observate la pestii aurii, in privinta culorii.
Multe mutatii, majoritatea monstruozitati, au fost semnalate de diferiti autori si la oameni: citam aici, de exemplu, polidactilia (prezenta de degete suplimentare) si sindactilia (contopirea degetelor), lipsa falangelor, frecventa si lungimea parului de pe
corp, piticism, nas si barbie spintecata. Dar si la animalele salbatice au fost observate mutatii, ca de exemplu randunici albe, cerbi cu un singur corn etc…
Nu se cunosc pana acum cauzele care au provocat si continua sa provoace aparitia mutatiilor in natura; multi cercetatori insa s-au straduit sa gaseasca mijloace de producere artificiala a lor. Astfel, in anul 1927 Muller a reusit sa provoace artificial, la Drosophila, aparitia de mutatii si anume prin actiunea razelor Roentgen. Prin iradiatii rata mutatiilor s-a ridicat la Drosophila de la 0,2% (spontan) la peste 13%. El a introdus astfel in genetica o noua metoda de lucru, inceputul unei noi ramuri a geneticii, denumita radiogenetica.
Actiunea provocatoare de mutatii a razelor Roentgen a fost confirmata scurt timp dupa aceea de Gager si Blakeslee la Datura si de Stadler (1928) la porumb. La catva timp dupa executarea acestor experiente, s-a reusit sa se provoace mutatii si prin lumina ultravioleta precum si prin alte iradieri ionizate decat razele Roentgen, si anume cu raze , neutroni etc. precum si prin temperatura. Dintre factorii mutageni fizici, cea mai mare eficienta o au radiatiile ionozate (radiatii corpusculare – electroni, protoni, neutroni, deutroni, particule alfa – cat si radiatii electromagnetice de mare energie – radiatii gamma si Roentgen). Razele gamma se intalnesc in natura: ele sunt analoage rezelor X, dar mult mai patrunzatoare si de lungime de unda mai mica, avand o actiune fiziologica puternica. Iradierile s-au dovedit ca exercita doua feluri de actiuni si anume:
- o actiune primara fizica, directa asupra genei, razele schimband sau distrugand o parte din materialul genetic.
- o actiune secundara, radiochimica, indirecta, prin transformarea apei in peroxizi de hidrogen, care la randul lor actioneaza asupra materialului genetic.
Expunerea la raze X si la alte forme de particule de inalta energie poate
provoca atat aparitia de mutatii complet analoage mutatiilor genice, ce se obtin in natura, cat si de mutatii structural-cromozomale; acestea din urma sunt datorate fie inhibarii diviziunii celulei, fie ruperii cromozomilor, fapt ce cauzeaza rearanjamente ale cromozomilor si anomalii la mitoza si meioza.
Factorii care influenteaza cel mai mult numarul de mutatii aparute prin actiunea radiatiilor sunt urmatorii:
- Doza de iradiere. Numarul mutatiilor creste, in general, proportional cu doza radiatiei aplicate; in schimb durata iradiarii are importanta redusa; astfel intr-o experienta cu Drosophila iradierea cu o doza totala de 2000 roentgeni a dat acelasi numar de mutatii intr-un minut ca si la 20 de minute. Totusi in unele experiente fractionarea a produs efecte mutagane mai slabe decat aceeasi doza aplicata o singura data.
- Tipul radiatiei, neutronii avand in comparatie cu radiatia gamma o eficienta de cinci ori mai mare, iar neutronii rapizi, de 10-20 ori mai mare; la unele plante ei o pot depasii chiar de 100 de ori.
- Specia, respectiv varietatea iradiata. Plantele care poseda un numar mic de cromozomi, sunt mai radiosensibile in timp ce plantele cu un numar mare de cromozomi sunt mai radiorezistente. Cercetarile au aratat ca exista “o inclinare naturala” a unor specii, varietati si soiuri de a produce mutatii induse mai mult decat altele; spectrul mutatiilor depinde, asadar, de constitutia genetica a biotipului, respectiv speciei iradiate. Astfel, s-a determinat ca spectrele mutatiilor clorofiliene sunt marcant diferite la speciile de grau diploide, tetraploide si hexaploide (MacKey 1967). - Lungimea diferita a genelor, genele mai lungi oferind tinte mai mari de atac din partea agentilor mutageni. - Viteza diviziunii celulare si marimer nucleului, iradierea fiind mai eficienta in timpul meiozei, din cauza incetinirii ciclului si maririi volumului nucleului.
- Continutul de apa al tesuturilor iradiate, rata mutatiilor fiind mult mai mare, de exemplu la semintele umectate decat la cele uscate, ceea ce demonstreaza rolul apei in actiunea mutagena indirecta. - Temperatura, temperaturile inalte reducand, la actiunea razelor X, frecventa mutatiilor genice letale si a translocatiilor. - Continutul de oxigen, o concentratie mare de oxigen marind semnificativ numarul mutatiilor si aberatiilor cromozomiale. Din practica inducerii mutatiilor si aberatiilor cromozomale a rezultat un fapt deosebit de important si anume ca unul si acelasi caracter este influentat de mutatii aparute in numerosi loci; astfel la orz, caracterul eceriferum este influentat de macromutatii aparute in peste 100 de loci (Lundqvist 1967).
Merita sa fie relevat un efect important al radiatiilor asupra celulei si anume inhibitia mitozei. Astfel, unele celule ca cele umane, care-si parcurg in conditii obisnuite intregul ciclu de diviziune celulara in 18-20 ore, isi prelungesc, prin iradiere cu 26-90 roentgeni, aceasta durata pana la 65 ore. Perturbarea mecanismului diviziunii se manifesta uneori si in modificarea numarului de cromozomi. Succese in obtinerea de mutatii prin tratarea cu raze s-au obtinut la foarte multe organisme (Drosophila, soareci, porumb, orz, tomate, etc.). Majoritatea mutatiilor induse artificial sunt asemanatoare celor aparute spontan, fapt constatat de Scholz (1959) la orz, de Stubbe (1957) la tomate, plante la care s-a putut reconstitui intreaga gama de variatii existente in natura.
Dintre radiatiile neionozate, razele ultraviolete (U.V.) sunt singurele capabile sa produca mai multe mutatii decat cele ce apar spontan. Din rezultatele obtinute prin tratarea cu U.V. s-a conchis ca: a) se obtin numai rareori schimbari structurale mari ale cromozomilor; b) cel mai mare efect mutagen se obtine la razele cu lungimea de unda de maxima absortie a U.V. de catre acizii nucleici; de aici s-a tras concluzia ca actiunea mutagenica a U.V. este datorita absortiei radiatiei de catre ADN din cromozomi (Williams 1964).
Mutatiile sunt mult folosite in studiile genetice. Prin studiu mutatiilor spontane sau induse s-a putut afla mai mult despre structura intima a genei, despre mecanismele ereditatii si varabilitatii.
Multe din mutatiile aparute la plantele cultivate si la animale au reprezentat progrese reale in anumite conditii de mediu sau pentru anumite cerinte. Au aparut mutante din care s-au dezvoltat soiuri si rase valoroase; astfel multe soiuri la plantele agricole si pomi isi datoreaza aparitia descoperirii mutatiilor. Citam de exemplu strugurii fara sambure, piersicile de mari dimensiuni, capsunile fin aromate, animalele producatoare de blanuri deosebit de variate si atragatoare.
O perspectiva larga pentru aparita de mutatii valoroase se deschide prin metoda inducerii mutatiilor; un exemplu stralucit il constituie cresterea considerabila a productiei de penicilina la ciuperca Penicillium datorita obtinerii de variante mai productive aparute ca mutatii induse prin iradierea a milioane de spori.

De fapt, problema raportului dintre om si mediul ambiant nu este noua.Ea a aparut o data cu cele dintai colectivitati omenesti, caci omel cu inteligenta si spiritul creator care il definesc, nu s-a multumit cu natura asa cum era ea, ci a pornit cu curaj si tenacitate la opera de transformare a ei potrivit nevoilor sale.Multiplicandu-se neincetat, specia umana a adaugat peisajului natural privelisti noi, prefacand mlastini si pamanturi intelenite in vai roditoare, tinuturi aride in oaze de verdeata, a creat noi soiuri de plante de cultura si a domesticit animale salbatice.Pana aici, echilibrul natural nu a avut de suferit decat, poate, pe arii foarte restranse, care nu puteau afecta ansamblul.
Cotitura a intervenit o data cu revolutia industriala si, mai cu seama, cu noua revolutie tehnico-stiintifica, gratie careia avioane si rachete brazdeaza, astazi, vazduhul si strapung norii, nave tot mai mari si mai puternice despica luciul marilor si al oceanelor, cascade de hidrocentrale transorma puterea apelor in salbe de lumina, in energie ce alimenteaza parcul de masini in crestere vertiginoasa.Intr-un cuvant, stiinta si tehnica moderna, sporind nemasurat puterea omului, au ridicat, in medie, nivelul de viata de pretutindeni.Dar reversul civilizatiei industriale este contemporane, al progresului material a fost si este inrautatirea mediului natural.Sub impactul dezvoltarii economice au fost poluate, mai mult sau mai putin grav, solul, apa si aerul, au disparut sau sunt pe cale de disparitie multe specii de plante si animale, iar omul este confruntat la randul lui cu diverse maladii cauzate de poluare, fenomen ce cuprinde astazi toate tarile si continentele.Efectele ei sunt resimtite pana si peintinderile, pana ieri imaculate, ale Antarcticii.S-a calculat ca in timp de un deceniu, devierile civilizatiei au provocat mediului natural pagube mai mari decat intr-un mileniu.


La inceputul erei neolitice, numai aproximativ zece milioane de oameni actionau asupra naturii, cu unelte primitive care practic nu lasau urme cat de cat sesizabile.La mijlocul secolului trecut, deci nu la mult timp dupa declansarea revolutiei industriale, numarul locuitorilor globului ajunge la un

- 2-

miliard, dar deteriorarea mediului nu cunoaste inca manifestari preocupante, cu exceptia anumitor perimetre din unele tari occidentale – incepand cu Anglia – care au urcat primele in “trenul industrializarii”, gratie in primul rand masinii cu abur.
Poluarea ca problema globala este apanajul secolului nostru, mai precis al ultimelor trei decenii, timp in care populatia lumii a crescut de la 5 la 6 miliarde de locuitori.Sunt multi sau putini ? Exercita oare numarul lor cu adevarat o “presiune demografica” asupra mediului inconjurator ? Iata intrebari ce-i framanta deja pe demografi, economisti, medici si alti specia-listi, ca si pe oamenii politici.Problema care i-a preocupat pe specialisti de-a lungul timpului a fost, de fapt, aceea daca se poate asigura hrana suficienta populatiei si doar in ultimile decenii si-au indreptat atentia asupra unui aspect care s-a dovedit a fi la fel de important : degradarea mediului ambiant prin poluare, eroziune si alte fenomene, datorate actiunii, voite sau nu, a omului, proces ce afecteaza nu numai posibilitatile de procurare a hranei, ci si alte aspecte ale existentei umane, incepand cu sanatatea.
Nu incape indoiala ca solul este capitalul cel mai pretios de care omul dispune pentru satisfacerea nevoilor si ambitilor sale.La urma urmelor, cel putin pana la inventarea fotosintezei artificiale, cu totii depindem de stratul subtire si roditor de la suprafata Pamantului, de unde se extrag totalitatea resurselor necesare vietii.Or, unul din marile paradoxuri este acela ca omul tinde sa-si pericliteze izvorul vietii si al fortei din nestiinta, lacomie, neglijenta sau din alte cauze.Asa se face ca, in timp ce tehnicile moderne ii ingaduie sa introduca in circuitul productiv milioane de hectare de teren, ce pana ieri erau socotite inerte pe vecie, in paralel alte milioane de hectare dintre cele aflate in productie devin improprii cultivarii, datorita tot actiunii omului.De cand omul a inceput sa lupte impotriva naturii, suprafata deserturilor a crescut cu un miliard de hectare si procesul avanseaza intr-un ritm accelerat.Se cuvine sa adaugam ca, in fiecare an, zeci de milioane de hectare de soluri productive sunt “devorate” de drumuri, de uzine si de orase, tot atatea secvente ale duelului inegal dintre frunza verde si asfalt.
De cand primul topor primitiv a doborit intaiul arbore, padurile au pierdut jumatate din intinderea lor, in timp ce omenirea in acest rasimp s-a multiplicat de sute sau chiar mii de ori.Distrugerea padurilor, carora li se datoreste in cel mai inalt grad stabilitatea si calitatea a trei elemente fundamentale ale vietii oamenilor – solul,aerul si apa – s-a soldat de-a lungul timpului cu efecte dezastruoase.Padurilor le revine un rol insemnat in fixarea stratului, relativ subtire, de sol fertil, mediul germinativ al masei vegetale.
- 3-

Despaduririle masive au inmormantat sub dune de nisip infloritoare civilizatii nu numai in nordul Africii, ci si in Asia, iar in unele parti ale Europei au impins dezgolirea muntilor si dealurilor pana la limite vecine cu calamitatea.


Reimpadurirea e inca un cuvant prea nou si efectele ei prea mici pentru a rascumpara greseala multimilenara care a determinat disparitia a jumatate din arborii planetei.Desigur, in aceasta privinta calculele sunt foarte precare.Recurgem totusi la unele, care, indiferent cat de mare e aproximatia, ne spun cate ceva.La sfarsitul Imperiului roman, Peninsula Iberica era acoperita cu paduri viguroase de la Biscaya pana la stramtoarea Gibraltar si ar fi avut o populatie aproape dubla fata de cea de azi, cand au ramas doar vreo cinci la suta din fostele paduri.
In afara de protejarea solului, padurea exercita cea mai puternica actiune purificatoare asupra aerului , absorbind bioxidul de carbon si restituindu-l sub forma atat de necesarului oxigen.Din cele 14-16 miliarde de tone de bioxid de carbon lansate anual in atmosfera prin arderea combustibililor, plus cele provenite din respiratia oamenilor si animalelor, doua treimi sunt absorbite de paduri, acei “plamani verzi” ai Pamantului, carora le datoram atat de mult.
Nu mai putin important este rolul padurii ca factor de regularizare a cursurilor raurilor.De asemenea, padurea este menita sa asigure cerintele de agrement si turism, tot mai accentuate in conditiile vietii moderne, ambianta biofizica indispensabila localitatilor balneoclimaterice, conservarea multor specii de plante si animale foarte utile etc.
Intr-un cuvant, fara paduri suficiente, dezvoltarea si, la urma urmelor, viata insasi nu sunt posibile.Astazi, cand padurile ocupa cam o treime din suprafata uscatului (circa 4 miliarde de hectare), pe plan modial isi face loc parerea ca aceasta reprezinta un minimum necesar,sub care omenirea nu-si poate permite sa coboare.In conditiile cand raman de rascumparat fata de padure greseli multe si vechi, cand un singur automobil, parcurgand 1000 de kilometri, consuma o cantitate de oxigen suficienta unui om pe timp de un an, iar raurile dezlantuite fac tot mai mari ravagii, spaland nemilos ce a mai ramas din fertilitatea solului, exploatarea nerationala a resurselor forestiere a devenit un lux prea scump.


- 4 -


Paleta surselor de degradare a solului este vasta, insa partea cea mai vizibila si aflata la indemana intelegerii oricui priveste acumularea unei enorme cantitati de reziduri de tot felul.Imaginea haldelor de deseuri din jurul uzinelor si impresionanta productie de gunoi din centrele urbane sunt numai doua din aspectele acestui fenomen nociv.Gunoi a existat dintotdeauna, dar notiunea aceasta, ca si atatea altele, si-a modificat serios continutul.Pentru gospodariile taranesti traditionale si deci pentru localitatile rurale, gunoiul insemna aproape exclusiv resturi vegetale nefolosite de animale, care putrezeau in cateva luni, pentru ca iarna sau primavara sa fie imprastiate pe camp pentru fertilizare.Exista practic o reciclare naturala completa ce se consuma aproape la fel si in perimetrul oraselor, ale caror periferii nu se deosebeau cine stie cat de felul de viata de la sate.
Cu totul altfel stau lucrurile intr-o lume a industrializarii si urbanizarii vertiginoase , cand doi din cinci locuitori ai globului traiesc deja in orase – fata de unul din sapte la inceputul secolului.In plus, prolifereaza orasele mari si foarte mari, ajungandu-se ca acela cu peste un milion de locuitori sa depaseasca 200.Or, dupa calcule aproximative, fiecare locuitor din orasele europene “produce” mai bine de 1.5 Kg de gunoi pe zi, iar in S.U.A de vreo trei ori mai mult.De obicei, drumul gunoiului sfarseste la periferia orasului, in gropi existente sau pe locuri virane, unde se acumuleaza in gramezi imense, acceptate ca servituti inevitabile, uratind peisajul, poluand solul, aerul si apele subterane.Si mai grav e ca o buna parte din aceste gunoaie, indeosebi materialele plastice, sunt extrem de rezistente la actiunea bacterii-lor si, practic, nu se recicleaza pe cale naturala.
Evacuarea rudimentara a gunoaielor a inceput sa puna serioase proble-me in zonele puternic urbanizate din Occident inca de acum mai bine de o suta de ani.In 1870, in Anglia, si in 1892, in Germania, pentru marile orase s-a introdus incinerarea gunoaielor, cu valorificarea partiala a caldurii pentru producerea de abur si curent electric.Sistemul de incinerare s-a extins si per-fectionat mult, optandu-se pentru arderea centralizata in mari uzine, mai avantajoasa pentru marile orase.
Preocupanta ramane nu numai problema asigurarii salubritatii in perime-trele urbane si in vecinatatea lor.Astazi, plugurile tractoarelor scot deseori la iveala ambalaje de plastic si cutii de conserve, in primul rand pe terenurile arabile din jurul centrelor urbane, dar si in alte parti.Prezenta acestor obiecte aruncate si a multor altora se intalneste, din pacate, si in poienile muntilor, si
- 5-

pe malul raurilor sau pe litoralul marin, cam peste tot unde oraseanul “eva-deaza” in sanul naturii, fara a renunta macar pentru scurt timp la comodita-tile locuintei si la gestul reflex de a arunca resturile.

Prin arderea a aproape opt miliarde de tone de combustibil conventional se arunca anual in atmosfera aproximatim un miliard si jumatate tone de cenusa, praf si gaze.Pe langa arderea combustibililor – carbune, petrol, lemn, gaze naturale – probleme asemanatoare creeaza si alte industrii, indeosebi chimica, metalurgica, unele ramuri constructoare de masini, industria ali-mentara etc. – ca si circulatia automobilelor, avioanelor, trenurilor,vapoa-relor etc.
Abstractie facand de unele unitati industriale plasate in plina natura, grosul poluarii atmosferice provine din orase, caci aparitia industriei fie ca are loc in orase, fie creeaza ulterior orase.Asa ca primele victime sunt orasenii.Exista de acum un numar apreciabil de “infernuri ecologice”, perimetre urbane unde noxele industrializarii se fac simtite prin efecte combinate : aer viciat, zgomot, aglomeratie.In asemenea locuri – cum sunt orasele San Paulo, Ciudad de Mexico, Detroit, Callacuta, Los Angeles, New York – procentul de imbolnaviri ale cailor respiratorii, inclusiv cancerul pul-monar, este de cateva ori mai mare, inregistrandu-se, de asemenea diversi alti factori de risc pentru sanatatea oamenilor, si nu numai a acelora ce locuiesc la orase.Abordand aceasta problema, specialistii considera ca, pe langa reducerea prin toate mijloacele a surselor de poluare, si, daca se poate, chiar eliminarea totala a unora dintre ele, insanatosirea aerului este de neconceput fara aportul decisiv al ariilor verzi.

Dar daca aerul, asa cum este, deocamdata poate fi respirat pretutindeni pe gratis, nu acelasi lucru se intampla cu apa potabila, care pentru citadini are de mai multa vreme un pret.Si inca in continua crestere.Caci apa, acest al doilea element in ordinea urgentelor omenesti, dupa aer, a devenit si el un produs industrial.In preajma marilor orase si unitati industriale apar instalatii uriase de “tratare” a apelor naturale, prin decantare, filtrare, serilizare de mai multe feluri etc.
La prima vedere, pare paradoxal sa vorbim de nevoia asigurarii apei pe o planeta care dispune de atata apa, incat s-ar putea inunda complet cu un strat de 3 km grosime.Chestiunea e ca 97 la suta din apa globului este sarata,
- 6 -

iar din restul de 3 la suta cea mai mare parte se afla in ghetari.Rezulta ca populatia lumii are la dispozitie pentru consumul personal si pentru activi-tatile sale economice numai in jur de 1 la suta din volumul de apa dulce, respectiv cea din rauri, fluvii, lacuri si din unele panze freatice.Chiar si asa, ar fi mai mult decat suficient pe ansamblu, numai ca, asa ca si la alte capitole ale inzestrarii naturale, apa e foarte neuniform repartizata pe intinderea globului, iar o mare parte din ea este de acum puternic poluata.In ansamblul poluarii, ponderea apelor uzate – menajere si industriale – este covarsitoare.
Daca la poluarea aerului imaginea-simbol este oferita de arborii “perforati” de “ploile acide”, la poluarea apei expresia caracteristica ar putea fi considerate “mareele negre”, adica poluarea, practic continua, cu petrol a marilor si oceanelor lumii, avand efecte dezastroase asupra florei si faunei marine.
________________________________________________________________________________

Inima

I. NOTIUNI DE ANATOMIE

Inima este un organ situat in mediastin, orientat cu varful la stanga, in jos si inainte, si cu baza in sus, la dreapta si inapoi.Din punctele de vedere anato-mic, fiziologic si patologic se deosebesc o inima (cord) stanga si o inima dreapta.
Inima stanga este alcatuita din atriul si ventriculul stang, separate prin orificiul atrioventricular.Atriul stang primeste sange arterial, care vine din plaman prin cele patru vene pulmonare.Orificiul atrioventricular stang sau mitral este prevazut cu doua valve, care il inchid in timpul sistolei si il lasa deschis in timpul diastolei.Ventriculul stang primeste in diastola sangele care vine din atriul stang, iar in sistola il evacueaza in artera aorta prin orificiul aortic, prevazut cu trei valve de aspect semilunar (valvula sigmoida aortica).
Orificiul mitral si cel aortic constituie sediul de electie al cardiopatiilor reuma-tismale (stenoza mitrala si insuficienta aortica).
Inima dreapta este alcatuita din atriul si ventriculul drept, separate prin orificiul atrioventricular drept.
Atriul drept primeste sange venos din marea circulatie prin orificiile venei cave superioare si al venei cave inferioare.
Orificiul atrioventricular drept sau orificiul tricuspid este prevazut cu trei valve, care inchid orificiul in sistola si il deschid in diastola.Ventriculul drept primeste sangele din atriul drept in timpul diastolei si il evacueaza in timpul sistolei in artera pulmonara, prin orificiul pulmonar, prevazut ca si orificiul aortic - cu trei valve de aspect semilunar.Inima dreapta este motorul micii circulatii.Exista deci o mare circulatie sau circulatie sistematica si o mica circulatie sau circulatie pulmonara.Peretii atriilor si ai ventriculilor se contracta ritmic : mai intai cele doua atrii, apoi cei doi ventriculi, sincron, expulzand aceeasi cantitate de sange pe care o primesc.Atriul drept primeste sangele venos din intreg organismul prin venele cave si il impinge in ventricu-lul drept, de unde, prin arterele pulmonare, ajunge in plamani, unde se oxigeneaza, pierzand CO2.Prin venele pulmonare ajunge in atriul stang, de unde trece in ventriculul stang si de aici - prin artera aorta - este distribuit in toate tesuturile si organele.Inima este alcatuita din trei tunici : endocardul, miocardul si pericardul.
- Endocardul sau tunica interna captuseste interiorul inimii, iar pliurile sale formeaza aparatele valvulare.
- Miocardul sau muschiul cardiac este tunica mijlocie, fiind alcatuit din miocardul propriu-zis sau miocardul contractil si din tesutul specific sau excitoconductor.Miocardul contractil are o grosime diferita in cei doi ventriculi.Astfel, ventriculul stang, cu rolul de a propulsa sangele in tot organismul, are un perete mult mai gros decat cel drept, care impinge sangele numai spre cei doi plamani.Atriile au un perete mult mai subtire decat al ventriculilor.
Tesutul specific (fig. 1) este constituit dintr-un muschi cu aspect embrionar, foarte bogat in celule nervoase, si cuprinde :
- nodul sino-atrial Keith-Flack, situat in peretele atriului drept, aproape de orificiul de varsare al venei cave superioare ;




imagine



- sistemul de conducere atrio-ventricular, alcatuit din nodul atrio-ventricular Aschoff-Tawara, situat in partea postero-inferioara a septului interatrial, si fasciculul His, care ia nastere din nodul Aschoff-Tawara, coboara in peretele interventricular si se imparte in doua ramuri (dreapta si stanga), care se termina prin reteaua anastomotica Purkinje in miocardul ventricular.
- Pericardul este tunica externa a inimii - o seroasa care cuprinde, ca si pleura, doua foi : una viscerala, care acopera miocardul, si alta parietala, care vine in contact cu organele de vecinatate.Intre cele doua foi se afla cavitatea pericardiaca.
In stare patologica, cele trei tunici pot fi afectate separat (miocardita, endocardita sau pericardita) sau simultan (pancardita).
Vascularizatia inimii este realizata prin cele doua artere coronare.Venele coronare urmeaza traiectul arterelor si se varsa in sinusul coronar, care se deschide in atriul drept.
Inervatia inimii se face prin firisoare nervoase primite de la sistemul simpatic si parasimpatic.

II. NOTIUNI DE FIZIOLOGIE

Revolutia cardiaca : trecerea sangelui din atrii in ventriculi si apoi in arborele vascular, impreuna cu fenomenele care determina si insotesc aceasta deplasare de sange, poarta numele de revolutie cardiaca (fig. 2). Revolutia cardiaca dureaza 0,8 secunde si cuprinde contractia atriilor sau sistola atriala, care dureaza 0,1 secunde ; contractia ventriculilor, sau sistola ventriculara, care dureaza 0,3 secunde, relaxarea (repausul) intregii inimi, sau diastola generala, care dureaza circa 0,4 secunde.
Inima este o pompa aspiratoare - respingatoare, circulatia sangelui fiind posibila datorita contractiilor ei ritmice.Revolutia cardiaca incepe cu umplerea atriilor in timpul diastolei atriale, sangele venos

Nutriţia minerală a plantelor

Nutriţia minerală a plantelor este un proces fiziologic de aprovizionare a plantelor cu substanţe nutritive. Acest proces are loc la plantele talofite, prin toată suprafaţa talului, iar la plantele cormofite, doar prin sistemul radicular şi prin frunze. Substanţele nutritive absorbite din mediu pot fi anorganice (adică minerale) sau organice. Plantele verzi absorb în mod predominant substanţele minerale, din care, prin asimilaţie clorofiliană, sunt sintetizate substanţele organice. Lor li se alătură şi bacteriile chemoautotrofe, lipsite de pigmenţi asimilatori, dar capabile să sintetizeze substanţe organice din cele anorganice. Toate se numesc plante autotrofe. Restul plantelor lipsite de pigmenţii asimilatori sunt incapabile să sintetizeze substanţe organice din cele minerale, şi de aceea, ele utilizează substanţe organice existente în mediul lor de viaţă. Aceste plante se numesc heterotrofe. Elementele chimice, din nutriţia plantelor cu substanţe anorganice sau cu substanţe organice, devin elemente de constituţie ale unor substanţe care participă la structura protoplasmei şi a pereţilor celulari. De asemenea, aceste elemente intră şi în structura chimică a unor substanţe energetice, dintre care cele mai importante sunt hidraţii de carbon, grăsimile şi proteinele, care prin degradare aerobă sau anaerobă, furnizează energia necesară proceselor vitale. Proporţia cantitativă a elementelor chimice din corpul plantelor variază, iar acestea sunt împărţite convenţional în macroelemente, a căror cantitate variază între 0,01 şi 10% din substanţa uscată, microelemente, a căror cantitate variază între 0,00001 şi 0,001% din substanţa uscată şi ultramicroelemente, a căror cantitate este mai mică de 0,00001 din substanţa uscată. Macroelementele sunt :C, O, H, N, P, K, Ca, S, Mg, Na, Cl şi Si, iar microelementele sunt Fe, Mn, B, Sr, Cu, Zn, Ba, Ti, Li, I, Br, Al, Ni, Mo, As, Pb, Va, Rb, şi altele. Când în nutriţia plantelor lipseşte sau este insuficient un element chimic necesar, apar boli fiziologice, însoţite de încetinirea sau oprirea creşterii rădăcinii, a tulpinii, a frunzelor, sau a fructelor.

I. Rolul fiziologic al macroelementelor

Multe macroelemente sun absolut necesare pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor. Acestea sunt N, P, K, Ca, S şi Mg. La anumite grupe de plante se mai adaugă şi Na, Cl şi Si.
1. Azotul este un element plastic. El intră în structura moleculelor de nucleoproteine, protidelor protoplasmatice, lipoproteinelor din citomembrane, în structura apoenzimelor, a coenzimelor, a vitaminelor B1, B6, B12, a hormonilor vegetali, a pigmenţilor fotosintetici (clorofile şi ficobiline) şi a stearidelor vegetale. Carenţa azotului în nutriţia plantelor duce la îngălbenirea frunzelor la încetinrea sau oprirea creşterii acestora. Excesul de azot duce la prelungirea perioadei de vegetaţie, la formarea abundentă a frunzelor şi la mărirea sensibilităţii la boli. Azotul poate fi luat de plante din sol, din apă, din atmosferă şi chiar din corpul altor organisme.
2. Fosforul este absorbit din mediu sub formă de ioni PO3- , ajunge în celulă fără a fi redus şi intră în compoziţia unor compuşi organici de mare însemnătate fiziologică. El participă la alcătuirea fosfoprotidelor şi fosfolipidelor din protoplasmă şi nucleu, fosfolipidelor din grăunciorii de amidon şi aleuronă, lecitinelor din citomembrane, fitinei şi a nucleotidelor, cu grupe macroergice de ~ P(ADP, ATP). Fosforul intră în compoziţia unor coenzime. El îndepiâlineşte rolul energetic central în reacţiile de sinteză şi de oxidare biologică. El participă în fotosinteză, glicoliză, ciclul Krebs, sistemul Redox al lanţilui respirator, etc. Fosforul favorizează de nutriţie, de creştere, de înflorire şi fructificare, depunrea hidraţilor de carbon în fructe, sfecla de zahăr, tuberculi. Micşorează consumul specific de apă al plantelor. Fosforul se acumulează în organele tinere şi în seminţe. În lipsa lui, plantele rămân mici, rădăcinile sunt lungi şi rare, tulpina rigidă, frunzele verde-închis, până la albastru-verde, luând de multe ori o culoare roşie sau purpurie.
3. Potasiul este un element indispensabil pentru metabolismul plantei, participând în sinteza aminoacizilor şi a proteinelor. El acţionează ca un element biocatalizator, stimulând numeroase procese fiziologice. El reglează absorbţia azotului de către plante, prelucrând nutriţia amoniacală, oxidarea amoniacului, iar în cazul nutriţiei nitrice, reducerea nitraţilor. Potasiul stimulează funcţionarea unor enzeme care participă în procesul de respiraţie şi în metabolismul hidraţilor de carbon, în metabolismul azotului şi sinteza vitaminelor. El stimulează şi sinteza clorofilelor şi intensitatea fotosintezei. Sporeşte capacitatea plantelor de a absorbi apa, şi de a rezista la ger şi secetă. El favorizează intensificarea acumulării glucidelor în plantă. Potasiul circulă foarte rapid în xilemul plantei sub formă de ioni. Se acumulează mai ales în ţesuturile tinere cu metabolism intens şi creştere rapidă, dintre care vârfurile vegetative, cambiul şi periciclul. Toamna, înainte de căderea frunzelor, potasiul migrează din ele în ramuri sau tulpină. Carenţa potasiului în nutriţia plantelor diminuează creşterea şi dezvoltarea lor. Se produce o brunificare şi răsucire a frunzelor. Se dereglează metabolismul, scade intensitatea fotosintezei, a protosintezei. Se diminuează cantitatea amidonului şi proteinelor, se micşorează rezistenţa la boli, iar la anumite specii pe faţa inferioară a frunzelor apar pete albe, galbene, brun-roşcate sau brune.
4. Calciul este absorbit de plante sub formă de cationi(Ca2+ ). El este acumulat în protoplasmă, vacuole, cloroplaste, mitocondrii. Calciul are un rol important în desfăşurarea mitozei cu implicaţii în organizarea cromozomilor. El intră în structura chimică a enzimelor lipază, esterază, colinestrază. Calciul îndeplineşte rol activator al enzimelor argininchinaza, adenozinfosftaza, adenilchinaza. El joacă un rol important şi în fixarea sarcinilor negative la suprafaţa protoplasmei. Împreună cu potasiul, calciul participă la menţinerea echilibrului hidric celular. El este antagonist al ionilor Al2+ Mg2+, Zn2+, Fe2+,K+,Na+,NH+,Al3+ , înlăturând acţiunea lor vătămătoare, în caz de exces. Calciul neutralizează acizii organici şi stimulează formarea perilor absorbanţi pe rădăcină. Carenţa calciului în nutriţia plantei se manifestă prin oprirea creşterii, prin răsucirea frunzelor tinere, care capătă o culoare verde deschis, vârful vegetativ uscându-se, rădăcinile rămânând scurte, groase, cu vârfurile uscate. Excesul de calciu în plante determină îmbătrânirea prematură, iar excesul de calciu în sol produce insolubolizarea borului, soldată fiziologic cu apariţia clorozei la frunze.
5. Sulful este absorbit de plante sub formă de ioni SO2- , compuşi organici cu sulf, ca cistina. Cerinţe mari de sulf au ceapa, usturoiul, muştarul, ţelina, floarea soarelui, şi rapiţa. În organismul plantei cantităţi mai mari se acumulează în seminţele de muştar negru, în bulbul de ceapă şi în cel de usturoi. Sulful intră în constituţia chimică a unor aminoacizi, a unor enzime şi a unor coenzime. Insuficienţa sulfului în nutriţie produce încetinirea şi apoi oprirea din creştere. Frunzele se îngălbenesc şi apare o îmbătrânire prematură.
6. Magneziul este un element absolut necesar plantelor, indispensabil formării clorofilei, în procesul de sinteză a glucidelor, lipidelor şi proteinelor. El este un activator al multor enzime necesare respiraţiei, activator al enzimelor ce participă în sinteza ARN şi AND. Insuficienţa magneziului în nutriţie se manifestă prin apariţia unei coloraţii galbene-portocalii, pe marginea frunzelor sau apariţia unor pete clorotice de culoare verde-închis pe lamina cloriară.
7. Sodiul se află în cantităţi mai mari în algele marine şi în plantele superioare de sărături (halofite). El este schimbabil cu alţi cationi, cum ar fi Ca2+ , sau K+ . Sodiul are ca funcţie menţinerea presiunii osmotice în celule. Insuficienţa sodiului la plantele halofile se manifestă prin culoarea deschisă a frunzelor, aproape albă, prin apariţia de pete necrotice.
8. Clorul este un element prezent în toate plantele. El se acumulează în cantităţi mai mari în algele marine, în ferigi şi î plantele halofile. Plantele superioare îl iau din sol prin sistemul radicular şi din atmosferă în stare gazoasă, prin stomatele frunzelor. Insuficienţa în nutriţie determină cloroza frunzelor la tomate, ondularea marginilor frunzelor şi inhibarea creşterii rădăcinilor, dereglarea metabolismului plantelor.

II. Rolul fiziologic al microelementelor.

Microelmentele sunt prezente în cantităţi mici în corpul plantelor. Prezenţa lor este însă absolut necesară. Ele intervin în metabolismul general, în creşterea şi dezvoltarea plantelor, în procesele de imunitate. Lipsa unui microelement poate fi corectată prin adăugarea lui în mediu.
1. Borul are un rol fiziologic multiplu, participând în metabolismul plantei, ca anion şi formând esteri fiziologici activi. El stimulează absorbţia unor macro- şi microelemente. Insuficienţa lui în nutriţie provoacă cloroza, răsucirea şi deformarea frunzelor superioare, moartea prin uscare a mugurilor terminali, oprirea proceselor de creştere şi dezvoltare, apariţia de pete brune sau negre în interiorul fructelor sau a unor organe.
2. Ferul este utilizat de plante sub formă de săruri feroase şi ferice . El este absorbit de plantele terestre prin sistemul radicular, iar de plantele acvatice, submerse prin întreg corpul lor sub formă de ioni. Carenţa ferului în corpul plantei determină îngălbenirea frunzelor şi încetinirea creşterii.
3. Cuprul intră în compoziţia chimică a multor substanţe. El constituie componentul metalic al fenoloxidazei, lactazei, ascorbic-acid-oxidazei. Conţinutul cuprului în plante variază de la urme, până la 46 p.p.m. Carenţa cuprului apare mai ales pe terenurile mlăştinoase. Aceasta se manifestă prin veştejirea şi decolorarea până la o noanţă albă a frunzelor tinere.
4. Zincul este indispensabil pentru plante. El este absorbit de acestea din mediul de viaţă, sub formă de ioni. El este răspândit la plantele inferioare (alge şi ciuperci) şi la plantele superioare. Zincul intră în structura chimică a enzimelor carbohidraza, fosfataza şi numeroase dehiodrogenaze. Carenţa lui în corpul plantelor se manifestă prin reducerea creşterii plantelor, dispunerea în rozetă a ramurilor şi frunzelor terminale, pătarea cu galben a frunzelor. Viţa de vie, inul, hameiul ricinul şi porumbul sunt sensibile la lipsa din nutriţie a zincului. Grâul, secara, ovăzul şi mazărea sunt mai puţin sensibile.

III. Rolul fiziologic al ultramicroelementelor

Ultramicroelemenmtele se găsesc în cantităţi foarte mici în copul plantelor, prezenţa lor în nutriţie fiind însă absolut necesară. Dintre acestea, cele radioactive stimulează activitatea enzimelor, intensifică procesele metabolice, diviziounile celulare, fotosinteza, stimulează creşterea şi dezvoltarea plantelor, stimulează trecerea organelor de la starea de repaus la starea activă, stimulează absorbţia, etc. Mecanismul lor de acţiune este strâns legat de energia intraatomică emisă sub formă de radiaţii ,,. Prezintă aplicabilitate în agricultură. Iradiera în doze mici a seminţelor de porumb şi grâu a adus la creşterea recoltei cu 12-15 %, faţă de martor. Radiaţiile ionizante sunt utilizate pentru prelungirea duratei de păstrare a tuberculilor de cartof, utilizând pentru iradiere, doze de 10 kard. Fructele se păstrează în stare proaspătă, iradiindu-le cu doze de 200-400 kard.
________________________________________________________________________________

PELICANII
DIN DELTA DUNARII

Pelicanii, aceste păsări arhaice, rămase din era terţiară, şi-au diminuat mult efectiveleultimele decenii. Locurile lor de cuibărit s-au redus treptat, ca urmare a pătrunderii factorului antropic, astfel încât pelicanii au dispărut cu desăvârşire din vestul şi centrul Europei. Deşi pelicanii au mai cuibărit în secolul al XV-lea in Danemarca, s-au retras apoi tot mai mult din faţa civilzaţiei, interiorul arcului carpatic devenind zona cea mai vestică a arealului lor de cuibărit. În secolul trecut, mai erau comuni şi în Transilvania, iar în prezent, un ultim refugiu al lor a rămas doar partea estică a continentului, îndeosebi Delta Dunării.

Trecut si prezent

În România, la sfarşitul secolului trecut şi începutul acestui secol, ambele specii de pelicani – pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) şi cel creţ (Pelecanus crispus) – erau încă frecvenţi, nu numai în Delta Dunării, ci în toată Dobrogea. Vizitatorii Deltei Dunării din acele vremuri povesteau despre existenţa atâtor cuiburi, încât relatările lor par incredibile. După călătoria sa din 1869, austriacul E. Hodek notează : „Potrivit calculelor mele aproximative între Cernavodă şi Marea Neagră cuibăresc atât de mulţi pelicani, încât numărul lor depăşeşte orice imaginaţie umană!În această zonă trăiesc mai multe milioane de păsări!”. În 1874, fraţii Sintenis descopereau minunata colonie de pe lacul Cuibeda.
În următoarele decenii, numărul pelicanilor a scăzut înspăimântător, din cauza pescarilor, care, ingrijoraţi pentru capturile lor, învinovăţeau aceste păsări „dăunătoare”, dând foc, ani de-a rândul, tutror coloniilor întâlnite. Din acest masacru, şi vânătorii şi-au avut partea lor, fiind recompensaţi, pentru fiecare picior de pelican, cu câte un cartuş. Şi azi mai trăieşte unul dintre cei care, în 1926, a luat parte la o asemenea campanie. „…Am dus opt vânători cu trei bărci în colonie, pentru că ne-au promis băutură…”- povesteşte bătrânul. „Masacrul a ţinut şase ore, şi prada a constat in aproximativ 260 de picioare de pui pelican.Vânătorii ar fi dorit să ia mai multe picioare, dar, fiindcă se grăbeau foarte tare, nici nu mai omorau puii, ci pur şi simplu le tăiau picioarele, lăsându-i acolo să moară in chinuri cumplite…”.
Renumitul ornitolog român Ion I. Cătuneanu, şeful Centralei Ornitologice Române, a avut o atitudine pozotivă în privinţa protecţiei păsărilor ihtiofage. În timpul observaţiilor sale din 1950, efectuate cu ocazia unei survolări a Deltei Dunării cu avionul, a descoperit doar o singură colonie de pelicani, cu numai circa 250 de pui. În acelaşi an, populaţia de pelicani din Delta Dunării a fost estimată la numai 600 de exemplare.
Actualmente, pelicanii sunt strict protejaţi în toată Europa. În România, din 1955, speciile de pelicani au fost declarate monumente ale naturii, iar coloniile sunt, de asemnea, protejate, pătrunderea în colonii fiind strict interzisă. Protejarea pelicanilor, datorită sensibilităţii acestor păsări faţă de factorii perturbanţi, este de neconceput fără protecţia strictă a coloniilor de cuibărit. Deranjarea coloniilor duce după sine părăsirea cuiburilor, iar dintr-o eventuala pontă înlocuitoare vor rezulta pui întârziaţi, care nu vor fi pregătiţi pentru migraţia de toamnă şi vor muri ingheţaţi. Însă aceste păs`ri se pot observa în alte condiţii, când survolează Delta, sau la pescuit pe lacurile mari, pe apele complexului Razim-Sinoe etc.


Pelicanul comun si pelcanul cret

Datorită măsurilor de protecţie, în prezent, pe teritoriul Deltei Dunării cuibăresc peste 2500 de perechi de pelicani comuni si aproximativ 100 de perechi de pelicani creţi. În zilele noastre, aici se găseşte cea mai mare populaţie de pelicani comuni din Europa .
Precum s-a vazut, majoritatea pelicanilor din Deltă sunt pelicani comuni. Adulţii acestei specii au o culoare alb-roz, iar în perioada nupţială, ambele sexe posedă un ciuf, iar fruntea prezintă o excrescenţă vizibilă. Remigele – penele lungi ale aripii – sunt negre, ca la berze. Sacul gutural – instrumentul de pescuit de bază al pelicanilor – este gălbui, ca şi o porţiune de penaj de pe pieptul păsării.
Pelicanul creţ, mai puţin numeric, dar răspândit pe un areal mai mare în Europa de sud-est, este de talie chiar mai mare decât specia precedentă, ambele specii înscriidu-se printre păsările cele mai mari, cu o anvergură de peste 2 m. Culoalrea lui este de un alb-murdar spre plumburiu, remigele sunt negre numai spre partea de jos, iar sacul gutural al adulţilor, în timpul reproducerii, este de un roşu evident. Puii pelicanului comun sunt acoperiţi la început de un puf negru, schimbat treptat de pene maronii, care vor fi înlocuite cu penajul alb-roziu abia după prima năpârlire completă, în locurile de iernare. Puii pelicanului creţ sunt plumburii. Menţionăm că, în majoritatea determinatoarelor, coloritul puilor este redat incorect.

Cuibaritul in colonii si pecuitul in grup

Ambele specii de pelicani cuibăresc în colonii. Cel comun işi depune ouăle pe plauri (insule plutitoare de stuf), iar pelicanul creţ îşi construieşte cuiburi, înalte de 1 m şi late de 1,5 m, din vegetaţieacvatică. Dtorită excrementelor acide şi a călcatului de către aceste păsări grele, de 10-12 kg, plaurii se descompun in câţiva ani, pelicanii fiind nevoiţi să-şi schimbe locul coloniei. De exemplu, după informaţiile primite de către cercetătorul Kiss J. Botond, colonia masivă de pelicani comuni din zona protejată Hrecisca-Buhaiova şi-a schimbat locul de trei ori în ultimele trei decenii. Coloniile pelicanilor creţi sunt mai mici, de obicei cuibărind împreună cu alte specii acvatica.
Femela depune 1-5 ouă lunguieţe, de un alb-murdar, pe care ambii părinţi le clocesc circa o lună de zile, puii fiind ingrijiţi în cadrul coloniei cam două luni. Cercetătorii se contrazic în privinţa numărului ouălor şi a duratei clocitului, datorită apropierii cuiburilor în cadrul coloniei, care poate provoca uşor amestecarea pontelor.
Corpul mare, relativ uşor, al pelicanilor nu le permite să se scufunde după hrana lor, ei pescuind numai la adâncimea la care ajung cu ciocul şi cu gâtul întins. Specii gregare pescuiesc în grup, pornind dintr-un şir răzleţit, care se strânge în cerc , şi, bătând din aripi, aglomerează peştii. Pelicanii care pescuiesc îşi invârt capul în semicerc, cu ciocul deschis. Dacă un peşte ajunge în cioc şi le atinge membrana sensibilă din interiorul sacului gutural, ciocul se inchide din reflex. Cei 20-22 l apă cuprinşi în sac sunt îndepărtaţi prin scuturarea capului, iar peştele ia drunul lungului esofag, spre stomac. Puii, de asemenea, sunt hrăniţi cu peşti, la început semidigeraţi, apoi intregi, pe care îi înfuleca din punga părinţilor.
Toate cele opt specii de pelicani de pe Terra sunt aproape exclusiv ihtiofage. Despre cantitatea de hrană zilnică necesară pelicanilor, circulă multe informaţii eronate, ignoranţii vorbind uneori despre raţii de până la 20 kg! Cantitatea reală, stabilită în urma cercetărilor, este este de 20-30 kg. Pelicanii se hrănesc de regulă în apele mici, în scădere, unde se aglomerează peştii, capturând mai uşor exemplarele bolnave de diferite epizotii. Prin îndepărtarea peştilor bolnavi, împiedică apariţia mortalităţii în masă şi descompunerea cadavrelor, contribuind la prevenirea bolilor. În acest sens, exercitând selecţia naturală, pelicanii sunt şi sanitarii balţii.
Pelicanii sunt păsări migratoare, sosind şi plecând în jurul echinocţiului de primăvară, respectiv de toamnă. Crtierele de iernare ale lor sunt in Africa ecuatorială. Regasirea inelelor aplicate în România dovedeşte urmărirea unei căi de migraţiune de-a lungul coastelor vestice a Mării Negre, prin Bulgaria şi Grecia, spre Anatolia şi Israel.
Din păcate, acste monumenete ale naturii sunt, chiar şi în condiţiile existenţei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, supuse unor presiuni de către factorul uman. Pescarii le prigonesc, unii pretinşi vânători le impuşcă din goana barcilor înzestrate cu motoare rapide. Dar, trebuie sa ştim că pelicanii sunt ocrotiţi nu numai prin legea cinegetică, dar sunt şi sub protecţia Conevenţiei de la Berna, privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale.

PLASMA IN NATURA.ELEMENTE DE ASTROFIZICA



Plasma este considerata a patra stare de agregare a materiei,in care o parte sau toti atomii ori moleculele sunt disociati ,formand ioni.Plasmele sunt alcatuite dintr-un amestec de particule neutre,ioni pozitivi si electroni.
Plasma este conducatoare de electricitate,dar un volum de plasma cu dimensiuni mai mari decat asa numita ''lungime Debye'' se va comporta neutru din punct de vedere elec- tric.La nivel microscopic,corespunzator unor distante mai mici decat lungimea Debye, par- ticulele de plasma nu se comporta unitar ci reactioneaza individual sub actiunea unei forte,de exemplu un camp electric.

• plasma pe Pamant

De obicei feomenele plasmatice nu se petrec pe Pamant in mod natural,cu exceptia fulgerelor.In timpul descarcarilor electrice se formeaza dare subtiri de molecule de aer ionizate in procent de aproximativ 20%.


Un alt fenomen plasmatic este fulgerul globular,dar despre el se stiu foarte putine lucruri . Aurora boreala este cauzata de ionizarea gazelor interstelare in contact cu paturile supe- rioare ale atmosferei terestre,ducand la spectaculoase efecte optice dar si la interferente electromagnetice puternice.
In laborator plasma poate fi creata aplicand un camp electric unui gaz inert la presiune joasa,principiu folosit la lampile cu neon.O alta metoda consta in incalzirea gazului inert pana la temperaturi foarte mari.De obicei,temperaturile necesare sunt prea mari pentru a fi fi aplicate extern si atunci gazul este incalzit intern prin injectia de ioni sau electroni de mare viteza care se ciocnesc cu particulele de gaz,crescandu-le energia termica.Electro- nii din gaz pot fi accelerati si prin campuri electrice exterioare.Ionii din astfel de plasme sunt folositi in industria semiconductorilor.
In plasmele foarte fierbinti particulele acumuleaza suficienta energie pentru a se angaja in reactii nucleare in timpul ciocnirilor.Astfel de reactii sunt sursa de caldura in miezul stelar.De aceea oamenii de stiinta incearca sa recreeze plasme artificiale in laborator pentru ca reactiile de fuziune sa produca energie pentru obtinerea de electri-citate.
Sonda DEEP SPACE 1,lansata de SUA in 1998 a fost prima(si deocamdata singura) nava echipata cu un reactor plasmatic.Dezvoltarea acestor tehnologii va impulsiona cercetarea spatiala.


• plasma in Univers


Desi pe Pamant plasma se gaseste in cantitati neglijabile ,ea constituie 95% din materia Universului.Este constituentul stelelor si a norilor interstelari ionizati.
Ramura astronomiei care se ocupa cu studiul stelelor si a materiei interstelare impreuna cu procesele care au loc in ele se numeste astrofizica.
Clasificarea stelelor se face in functie de spectrul lor.Astfel,exista urmatoarele clase:O-B-A-F-G-K-M.Fiecare clasa are 10 subclase desemnate prin cifre 1-10

clasificare spectrala

-tipul O-au o temperatura de 25.000 K
-stele albastre
-spectrul fotosferei este caracterizat de prezenta liniilor heliului,hidrogenului,
oxigenului si azotului
-sunt foarte fierbinti si stralucitoare,emitand mari cantitati de radiatii UV.

-tipul B-temperatura intre 11.000-25.000 K
-liniile heliului din spectru ating un maxim de intensitate si apoi palesc
-intensitatea liniilor de hidrogen creste regulat
-reprezentat tipic de steaua Epsilon Eridani

-tipul A-temperatura intre 7.500-11.000 K
-stele albe,numite si stele de hidrogen
-spectrul este dominat de liniile de absorbtie ale hidrogenului
-Sirius din constelatia Cainelui este o stea tip A

-tipul F-temperatura intre 6.000-7.500 K
-stele galbene caracterizate de prezenta calciului si de linii specifice ale
hidrogenului
-Delta Aquilae apartine acestei categorii

-tipul G-temperatura intre 5.000-6.000 K
-stele galbene cu liniile hidrogenului mai putin pronuntate dar cu o banda
larga pentru fier,calciu si alte metale.
-Soarele este o stea de tip G
-stelele de tip G se mai numesc si solare

-tipul K-temperatura intre 3.500-5.000 K
-stele portocalii cu mult calciu si metale mai grele
-emit mai intens in IR decat in UV
-acest grup are ca reprezentant tipic steaua Arcturus

-tipul M-temperatura de 3.500 K
-spectrul e dominat de emisia moleculelor de oxizi metalici,in special
oxizi de titan.
-steaua Orion apartine acestui grup


Nasterea si evolutia unei stele

O stea se formeaza dintr-un nor de materie interstelara care se comprima pana la fa-
za in care intervin procese termonucleare in cadrul carora hidrogenul se transforma in
heliu.Sub actiunea fortei gravitationale, particulele de materie se atrag formand aglome-
rari.In centrul unui asemenea nor concentrat de materie cosmica se formeaza pana la
urma un miez in rotatie ,care,pe masura ce devine mai mare,atrage tot mai multe parti-
cule de materie spre sine(efectul ''bulgare de zapada'').In timp ce miezul central creste
intr-un ritm urias,presiunea si temperatura ating valori tot mai mari,pana ajung la limitele de la care se declanseaza transformari la nivel atomic.Materia interstelara este compusa
in cea mai mare parte din hidrogen si acesta va constitui combustibilul viitoarei stele.
Temperaturile din miez determina procese de fuziune:patru protoni(nuclee ale atomilor
de hidrogen ) fuzioneaza,formand un atom de heliu.




Prin aceasta reactie se elibereaza mari cantitati de energie sub forma de radiatii,inclu-
siv lumina.Ele strabat materia stelara spre suprafata si sunt apoi emise in spatiu.La ase-
menea temperaturi se poate ajunge doar atunci cand cantitatea de materie aglomerata
este suficient de mare;daca masa acumulata este inferioara,obiectul astronomic respec-
tiv nu va ajunge niciodata o stea,ci va strabate Universul doar ca un corp intunecat.
In cazul unei stele,cu cat este mai mare temperatura,cu atat reactiile nucleare se pro-
duc mai rapid.De indata insa ce rezervele de combustibil incep sa scada,se reduce con-
comitent si degajarea de energie iar fortele gravitationale devin preponderente.Datorita dezechilibrului dintre forte,dimensiunile stelei se restrang tot mai mult ,nucleul ei deve-
nind tot mai comprimat.Acest proces ridica,la randul lui,din nou temperatura,si din nou sunt declansate procesele de fuziune,iar presiunea radiatiilor impinge masele de gaze
spre exterior-pana cand reactia atomica slabeste si procesul se repeta.O stea nou-nas-
cuta se dilata de mai multe ori pana cand se realizeaza un echilibru intre emisia de ener-
gie de la suprafata stelei si producerea de energie in interior.


La inceput,masa stelei este compusa,in principal,din hidrogen,care este si combustibi-
lul nuclear de baza.La un moment dat insa tot hidrogenul din vecinatatea nucleului s-a
transformat in heliu prin fuziune.Forta de gravitatie comprima tot mai mult steaua si con-
centreaza astfel materia,acest proces determinand la randul sau o mare crestere a
presiunii si temperaturii.La 50 milioane grade C heliul se ''aprinde'' si degaja noi cantitati de energie.Nucleele de heliu fuzioneaza prin intermediul anumitor nuclee intermediare,for-
mand nuclee de carbon.Se formeaza elemente tot mai grele,pana cand,in final toata ma-
teria transformabila devine fier(presupunand existenta in permanenta a unor temperaturi
suficient de ridicate).Nucleele de fier nu mai intra in procese de fuziune-moment foarte
important in evolutia stelei.
Viata unei stele este invers proportionala cu marimea sa.Cu cat steaua este mai mare
cu atat procesele nucleare sunt mai violente si combustibilul astrului se termina mai re-
pede.O stea de tipul Soarelui are o durata de viata de circa 10 miliarde de ani.O stea cu
o masa de 10 ori mai mare ca a lui are insa o durata a vietii de numai 100 milioane ani.
Evolutia unei stele depinde de masa ei.Astrii cu dimensiuni de pana la 2.5 ori masa
Soarelui se comporta asemanator.Cand rezervele de hidrogen se epuizeaza,heliul incepe
sa ia parte la reactiile de fuziune.Steaua astfel renascuta este de o suta de ori mai puternica decat inainte si incepe sa se dilate sub presiunea gazelor.Steaua in expansiu-
ne radiaza puternic in banda rosie a spectrului,motiv pentru care astronomii au botezat-o
''uriasa rosie'';acest fapt arata ca acum suprafata acestei stele este mai rece decat cele
ale stelelor obisnuite.Astrul pierde cantitati imense de energie sub forma de radiatie si
combustibilul este pe sfarsite.Dupa epuizarea totala a acestuia,steaua incepe sa se contracte,deoarece nu mai exista presiune care sa contracareze forta gravitationala.Emi-
sia de energie continua din cauza contractiei progresive.
Electronii,care impreuna cu nucleele atomice formeaza plasma din care este alcatuita steaua ,se supun principiului de excluziune al lui Pauli:doi electroni cu aceleasi numere
cuantice nu pot exista intr-un singur atom.In cazul unei temperaturi joase si al unei densitati mari ,multi electroni din aceeasi unitate de spatiu au viteze egale.Ei se resping
si determina presiunea gazului electronic.Aceasta stare poarta numele de degenerare.
Presiunea partiala a gazului electronic degenerat impiedica comprimarea in continuare
a stelei chiar si atunci cand ea s-a racit complet.Rezultatul tuturor acestor procese es-
te o ministea supradensa,numita ''pitica alba''.Ea reflecta o lumina alb-albastruie si une-
ori poate fi inconjurata de o nebuloasa inelara stralucitoare(o mica parte a invelisului stelar care la comprimarea uriasei rosii a fost respinsa).Reactiile nucleare odata incheia-
te,pitica alba se raceste treptat de-a lungul a miliarde de ani,devenind tot mai intune-
coasa,si pana la urma invizibila.
Prima pitica alba descoperita a fost Sirius B in constelatia Cainele Mare.Pe baza ob-
servatiilor s-a calculat densitatea medie a acestei stele ca fiind de 230kg/cm*.Aceasta densitate foarte mare se explica prin deposedarea atomilor de invelisul lor de electroni
care ocupa mult spatiu,ramanand lipiti unul de altul,nucleu langa nucleu.

• Evolutia stelelor cu masa mai mare decat masa Soarelui

Pentru stelele cu masa mare ,gravitatia,in cursul procesului de racire,atinge valori atat
de mari incat presiunea gazului electronic degenerat nu mai este suficienta pentru crea-
rea unei stari de echilibru.In acest fel steaua devine instabila.Straturile ei exterioare in-
cep sa se prabuseasca spre interiorul stelei.Incep sa se produca reactii prin care este absorbita energie.Protonii din nucleele atomice atrag electronii,devenind neutroni.Nucle-
ele complexe se sparg;apar particule elementare care in conditii normale s-ar dezintegra
de indata,dar care,in cadrul substantei stelare superdense,sunt impiedicate sa o faca.
Odata intervenita instabilitatea,substanta respectiva atinge intr-o zecime de secunda
densitatea nucleului atomic, adica 100 de miliarde kg/cm*.Daca masa astrului nu depa-
seste de mai mult de doua ori masa Soarelui,compresia se opreste de indata ce s-a atins
aceasta densitate.Steaua devine foarte mica,diametrul ei nedepasind 10-30 km.Acest
stadiu de evolutie poarta numele de stea neutronica.
Stelele cu masa mult mai mare decat Soarele devin instabile in timpul procesului de
comprimare,declansandu-se reactii in lant care au ca rezultat explozia astrului.Procesul
poarta numele de supernova.Explozia dureaza cateva luni,timp in care steaua muribunda
straluceste mai puternic decat galaxii intregi,fiind vizibila uneori si in timpul zilei.Novele
si supernovele sunt cele mai violente procese care au loc in spatiu.
Prima supernova mentionata in istorie este ''steaua noua'' aparuta in 1054 si observata
de astronomii chinezi.Pe baza calculelor si a observatiilor recente s-a stabilit ca steaua
explodata facea parte din constelatia Taurul.In prezent nebuloasa Crabul este formata
din resturile acestei catastrofe cosmice.Alte doua fenomene asemanatoare au fost ulte-
rior observate de astronomul danez Tycho Brahe in 1572,si de germanul Johannes Kepler
in 1604.Din 1850 au fost observate peste 150 de nove,culminand cu Nova Cygni din 1975,
cea mai stralucitoare.
stea in formare secventa principala nebuloasa planetara


Supernovele sunt importante pentru ca in cadrul lor se formeaza elementele chimice
mai grele decat fierul.Pe de alta parte,unda de soc a supernovei care intersecteaza un
nor de materie interstelara poate da impulsul necesar procesului de condensare.Astfel,
moartea unei stele poate da nastere uneia noi.
Exista o teorie pentru stelele cu masa de peste 100 mase solare care presupune ca
in timpul colapsului forta gravitationala atinge valori imense care provoaca prabusirea
stelei in ea insasi.Astfel toata masa stelei este redusa la un punct iar gravitatia este
atat de mare incat nici fotonii nu mai pot scapa atractiei gravitationale.Se formeaza in
acest mod o gaura neagra,stea care se manifesta doar prin camp gravitational si moment
cinetic.Acest model teoretic castiga tot mai mult teren in ultima vreme si este folosit
pentru explicarea unor anomalii observate.Inca nu a fost detectata nici o gaura neagra
dar rezultatul negativ se poate explica prin lipsa emisiei de radiatie electromagnetica a
fostei stele.
Gaurile negre,quasarii,pulsarii,antimateria si clarificarea Big-Bangului sunt directiile
majore din astrofizica moderna.
_____________________________________________________________________________

Poluarea solului



Solul poate fi poluat :
-direct prin deversari de deşeuri pe terenuri urbane sau rurale, sau din îngrăşăminte şi pesticide aruncate pe terenurile agricole ;
-indirect, prin depunerea agenţilor poluanti ejectaţi iniţial în atmosferă, apa ploilor contaminate cu agenti poluanţi “spălaţi” din atmosfera contaminată, transportul agenţilor poluanţi de către vânt de pe un loc pe altul, infiltrarea prin sol a apelor contaminate.
În ceea ce priveşte poluarea prin intermediul agenţilor poluanţi din atmosferă, se observă anumite particularităţi. Spre exemplu, ca regulă generală, solurile cele mai contaminate se vor afla in preajma surselor de poluare. Pe măsură, însă, ce înălţimea coşurilor de evacuare a gazelor contaminate creşte, contaminarea terenului din imediata apropiere a sursei de poluare va scădea ca nivel de contaminare dar regiunea contaminata se va extinde în suprafaţă.
Nivelul contaminării solului depinde şi de regimul ploilor.Acestea spală în general atmosfera de agenţii poluanţi şi îi depun pe sol, dar în acelaşi timp spală şi solul, ajutând la vehicularea agenţilor poluanţi spre emisari. Trebuie totuşi amintit că ploile favorizează şi contaminarea în adâncime a solului.
Într-o oarecare măsură poluarea solului depinde şi de vegetaţia care îl acoperă, precum şi de natura însaşi a solului. Lucrul acesta este foarte important pentru urmărirea persistenţei pesticidelor şi îngrăşămintelor artificiale pe terenurile agricole. Interesul econamic şi de protejare a mediului cere ca atât ingrăşămintele cât şi pesticidele să rămână cât mai bine fixate în sol. În realitate, o parte din ele este luată de vânt, alta este spălată de ploi, iar restul se descompune în timp, datorită oxidării în aer sau acţiunii enzimelor secretate de bacteriile din sol. În tabelul următor sunt prezentate unele date în legătură cu persistenţa în sol a unor insecticide comune.
Insecticidul Timpul pt. Dispariţia a 50% din doza admin. solului Timpul pt a se ajunge la concentraţia de 0,1 ppm
Aldrin 2 luni
Carbaryil 1 lună
Phorate 1 lună
Azinphosmetil 20 zile
Parathion 20 zile 90 zile
Metilparation 30 zile
Malation 8 zile


Întrucât deplasarea pesticidelor şi a îngrăşamintelor din locul pe care au fost administrate mediului constituie un risc grav de poluare a mediului, s-au încercat metode pentru mărirea persistenţei lor prin aditivi chimici. Spre exemplu persistenţa heptaclorului în sol a fost mărită:
- cu 18% prin adaus de ulei lubrefiant mineral
- cu 52% prin adaus de răşină de Piccopale ;
- cu 30% prin adaus de polistiren alchilat ;
- cu 29% prin adaus de plastifiant aromatic.
- Cu 21% prin adaus de fracţiuni grele aromatice din petrol.
Experienţa a arătat că persistenţa pesticidelor mai depinde şi de natura solului : ea este mai mică în solurile cu conţinut anorganic mai bogat (nisipuri, argile) decât în substanţe organice.

Proiectul Genomului Uman




Genotipul uman este alcatuit din 80.000-100.000 de gene ce insumeaza in jur de 3 miliarde de nucleotide.Aceasta complexitate este ilustrata si de capacitatea organis-mului uman de a sintetiza aproximativ 80.000 de proteine diferite.
Genele umane variaza intre limite largi ca lungime,cuprinzand adesea sute de ba- ze insa doar despre aprox. 10% din genom se stie ca include secventele codificatoare ale proteinelor(exoni).Intercalate cu genele se gasesc numeroase secvente noninforma-
tionale(introni).Aflarea de noi informatii asupra structurii genelor si a functiilor acestora impunea o cunoastere detaliata a codului genetic.Astfel a demarat Proiectul Genomului
Uman--Human Genome Project(HGP).
Initiat in 1990 in SUA de catre Department of Energy(DOE) si National Institutes
of Health(NIH),beneficiind de o finantare considerabila( 3 miliarde $),programul a fost
estimat sa se intinda pe 15 ani.Obiectivele principale ale acestui program sunt:

• sa identifice cele aproximativ 100.000 de gene din ADN-ul uman
• sa determine secventa celor 3 miliarde de perechi de baze azotate ce alcatuiesc ADN-ul uman,cu precizia de o eroare estimata/10.000 de baze
• stocarea informatiei obtinute intr-o baza de date
• dezvoltarea metodelor si tehnologiilor pentru studiul acestor date
• sa dea raspunsuri problemelor etice ,legale si sociale care pot aparea in urma studiilor.
S-a elaborat astfel un plan pus in aplicare din 1991,esalonat pe 15 ani si care sa coste in jur de un dolar pe nucleotida.
Una dintre ideile de baza era sa se inceapa cu alcatuirea unei harti a cromozomilor,
pe care sa fie localizate genele, prin identificarea unui marcator genetic la fiecare 2 mi-
lioane de baze (in medie).Marcatorul este orice sectiune scurta a unui ADN care poate fi recunoscuta printr-o sectiune asociata a carei secventa este cunoscuta.Din cauza modu-
lui in care sunt legate cele doua spirale ale ADN-ului,fiecare segment are un singur
complement.Daca acel complement este dat,segmentul poate fi recunoscut.Exista deja
banci de gene care detin complementele unor secvente cunoscute de ADN.
Primii doi ani au fost consacrati gasirii acestor marcatori-index.Cercetarile au avut
utilitate imediata, ducand la crearea unei harti mai detaliate si usurand munca de cauta-
re a unei anumite gene.
Acest prim succes a determinat cresterea numarului de participanti la HGP,impli-
candu-se europenii( centrul Sanger din Marea Britanie,laboratoare din Franta si Ger-
mania) si Japonia.O data cu atingerea acestui scop intermediar(o ''ciorna'' a proiectului)
s-a stabilit o noua directie de cercetare:identificarea variatiilor individuale ale genomu-
lui uman.Chiar daca 99,5%din secventele de ADN sunt identice la toata populatia,micile
variatii pot avea un impact major asupra raspunsului la diferitele boli,rezistenta la bac-
terii,virusi,toxine si substante chimice,precum si la tratamentele medicamentoase.
Se dezvolta metode pentru a detecta diferitele tipuri de variatii,in special cele de tip
SNP(single nucleotide polymorphism) care apar cu o frecventa de 1/250 de baze.Cerce-
tatorii spera ca aceste studii sa ajute la identificarea corelata a genelor asociate cu boli
complexe ca diabetul,cancerul,afectiunile vasculare si unele boli mintale.Aceste corelari
sunt greu de stabilit cu metode traditionale de ''vanare'' a genelor deoarece o singura gena alterata isi poate aduce doar o mica contributie la riscul de boala.
Primul plan cincinal(1990-1995) a fost revizuit in 1993 datorita progreselor neastep-
tate.Un al doilea plan a stabilit obiectivele proiectului pana in 1998.Al treilea si cel mai recent a fost stabilit la 23 octombrie 1998 in urma unei conferinte internationale.
Complexitatea extraordinara a proiectului face necesara participarea cercetatorilor
din domenii variate:biologie,informatica,chimie,matematica,fizica,inginerie aplicata,etc.
Una din noile metode de cercetare o constituie studiul comparat al genotipurilor.
Functiile genelor umane si a altor zone ale ADN-ului sunt deseori puse in evidenta prin studiul comparat al secventelor corespunzatoare la alte specii.Pentru asemenea compa-
ratii,cercetatorii au obtinut secvente complete pentru speciile Escherichia coli ,
Saccharomyces cerevisiae si Caenorhabditis elegans .Sunt spre finalizare
genotipurile Drosophilei si a soarecelui de laborator.
Toate acestea constituie pasi importanti in biologie,savantii comparand genotipuri
complete, ceea ce va duce la noi puncte de vedere asupra evolutiei biochimice, a meta-
bolismului si a fiziologiei.
Deasemenea,cercetarile vor duce la noi metode de analiza a proteinelor si explica-
rea mecanismului mutatiilor.
In prezent 18 tari participa activ la proiect.Recent si China s-a alaturat acestui efort international.Munca a fost impartita astfel incat fiecare grup de cercetare are de studiat
cate un cromozom sau set de cromozomi.S-au incheiat acorduri pentru utilizarea unui limbaj si a unor instrumente comune pentru a usura schimbul de informatii atat de necesar.
Finalizarea cercetarilor,estimata acum pentru 2003 va coincide cu a 50-a aniversare
a descoperirii structurii ADN-ului de catre Watson si Crick.
Se prevede ca pana in 2009 tranzactiile avand ca obiect produse si tehnologii pe baza de ADN vor ajunge la 45 de miliarde $ anual.De aici si atentia sporita acordata studiilor in domeniu.

Aplicatii prezente si potentiale ale cercetarilor HGP

• Medicina moleculara

--diagnostic imbunatatit
--detectarea din timp a predispozitiei spre o anumita boala
--terapie genica avansata
--control mai eficient al actiunii medicamentelor

Tehnologiile promovate de HGP incep sa aiba un impact profund asupra cercetarii biomedicale si promit sa revolutioneze un spectru larg al cercetarii biologice si medicinii
clinice.Hartile cromozomiale de mai mare acuratete au ajutat la localizarea genelor im-
plicate in numeroase boli genetice( distrofia myotonica,Alzheimer,unele cancere geneti-
ce,etc.)
Noua medicina moleculara se va caracteriza nu atat prin tratarea simptomelor cat prin cautarea cauzelor fundamentale ale bolii.Noi medicamente si inlocuirea genelor defecte prin terapie genica vor deschide alte perspective in tratamentul unor boli azi incura-
bile.










• Microbiologie

In 1994 a aparut MGP( Microbial Genome Project) care are ca scop identificarea
sistemelor microbiologice cu potential util( sisteme fotosintetizatoare,organisme care pot metaboliza deseuri, enzime care pot mari randamentul unor procese industriale, biocombustibili,etc.).Aplicatiile actuale sunt dintre cele mai diverse:agenti coagulanti in industria branzeturilor,inalbirea hartiei,indepartarea rujului de pe pahare,schimbarea aspectului tesaturilor,antiaglutinogeni in industria alimentara...
Deasemenea ,se va ajunge la o intelegere aprofundata a interactiunilor biologice, a evolutionismului si la determinarea punctelor critice din ecosisteme.

• Bioarheologie,Antropologie,Evolutionism,

--corelare cu diferitele evenimente istorice
--urmarirea migratiilor umane pe baza studierii cromozomului Y
--noi date despre relatiile intre archaebacterii-eucariote-procariote

• Medicina legala

--identificarea suspectilor pe baza probelor biologice
--identificarea victimelor catastrofelor/crimelor
--stabilirea paternitatii si a altor relatii de rudenie

• Diferite identificari

--gasirea speciilor in pericol pe baza analizei genetice
--identificarea bacteriilor/organismelor care pot polua apa,aerul,solul,hrana.
--compatibilitatea donor-primitor de organe
--pedigree pentru diferite animale
--autentificarea vinurilor,a caviarului...

• Agricultura,cresterea animalelor,bioprocesare

--obtinerea de culturi mai rezistente la boli, insecte, seceta
--animale mai productive si mai sanatoase
--biopesticide
--obtinerea de produse mai nutritive
--incorporarea unor vaccinuri in mancare
--organisme transgenice si mutatii controlate
--depoluarea zonelor prin cultivarea plantelor modificate genetic si care au capacitatea
de a metaboliza toxinele.
________________________________________________________________________________

Surse de po1uare cu praf, cenuşă şi fum


Există, în principal, doua grupe de surse generatoare de praf, cenuşă şi fum, în atmosfera:

a - surse artificiale
b - surse naturale.

a)Sursele artificiale generatoare de praf, cenuşă şi fum cuprind, în general, toate activităţile omeneşti bazate pe arderea combustibililor lichizi, solizi sau gazoşi.
Sursele artificiale pot fi grupate în doua mari categorii:
a.10 - surse bazate pe arderea combustibililor în scop industrial;
a.20 - surse bazate pe arderea combustibililor în scop domestic.

a.10. În tabelul 1 se prezintă unele surse industriale de poluare cu praf, fum şi cenuşă iar în tabelul 2, producţia specifică de fum şi praf pe industrii.


Surse industriale de poluare cu praf, fum şi cenuşă

Industria Sursa de poluare Produsul poluant
Oţelării. Furnale, maşini de sintetizare. Oxizi de fier, fier, fum.
Turnătorii de fontă. Furnale, instalaţii de dezbatere. Oxid de fier, praf, fum, fumuri de ulei.
Metalurgia neferoasă. Furnale şi topitorii. Fum, fumuri de ulei şi metale.
Rafinării de petrol. Regeneratori de catalizatori, incineratori de nămoluri. Praf de catalizator, cenuşă de nămol.
Fabrici de hârtie. Cuptoare de recuperare a chimicalelor şi de calcar. Prafuri de chimicale.
Sticlă şi fibre de sticlă. Manipularea materiilor prime, cuptoare de sticlă, tragerea firelor. Praf de materii prime, ceaţă de acid sulfuric, oxizi alcalini, aerosoli de răşini.
Tabel 1



Producţia de fum şi praf în industrii

Industria Emisia de fum şi praf
Siderurgie 10 kg / tonă metal
Fonterii 15-25 kg / tonă metal
Procesarea aluminiului 450 kg / tonă metal
Topitorii de bronz şi alamă 12 kg / tonă metal
Tabel 2

O importantă sursă industrială, în special de praf, o reprezintă industria materialelor de construcţie, care are la bază prelucrarea unor roci naturale (silicaţi, argile, calcar, magnezit, ghips etc.).
Din cadrul larg al industriei materialelor de construcţii se detaşează, sub aspectul impactului exercitat asupra mediului ambiant, industria cimentului. Materialele de bază, care intra în fabricarea cimentului, sunt piatra calcaroasa amestecată cu magme sau cu argile. Sunt cunoscute şi aplicate doua procedee de fabricare:

- procedeul uscat, în care materiile prime sunt deshidratate, fărâmiţate în mori speciale şi trecute apoi în cuptoare rotative lungi, unde sunt tratate la temperaturi înalte;

- procedeul umed, în care materiile prime se amesteci cu apă, apoi în stare umedă se macină în mori speciale, după care, partea rezultată este trecută la rândul ei în cuptoare rotative, unde procesul este acelaşi ca la procedeul uscat;

Temperaturile din cuptoare determină mai întâi fărâmiţarea materialului, cu formare de clincher iar apoi, prin măcinare, se obţin particule foarte fine, care constituie cimentul propriu-zis. Procesele tehnologice descrise produc cantităţi mari de praf, în toate verigile lanţului tehnologic: uscătoare, mori de materii prime, cuptoare, procese intermediare. Din uscătoare se elimina în atmosferă aproximativ 10% din cantitatea introdusă, în mori, 1-3% din cantitatea prelucrată, în cuptoarele rotative, 10%, iar în procesele intermediare, intre 2 şi 4%. În total se pierde intre 20 şi 25% din materia primă prelucrată la procedeul uscat şi 1045% la procedeul umed. Praful rezultat din industria cimentului este împrăştiat până la distanţa de peste 3 km faţă de sursă, concentraţia acestuia în apropierea surselor, variind intre 500 şi 2 000 t/km2/an. Fumul constituie partea invizibili a substanţelor ce se elimină prin coşurile întreprinderilor industriale şi este constituit din vapori de apă, gaze, produşi incomplet arşi (cărbune, hidrocarburi, gudroane etc.) şi alte impurit4i înglobate şi eliberate cu ocazia arderii.
Fumul are o culoare albicioasa dacă arderea este completa. Culoarea neagra indica o ardere incompleta, datorita lipsei de aer, precum şi prezentei în cantitate mare a cărbunelui şi a funinginii. Culoarea fumului rar poate fi roşcată, cenuşie sau bruna, după cum cărbunele conţine fler, aluminiu sau mangan.
Particulele de fum au dimensiuni submicronice (< 0,075). Cenuşa rezultată în exclusivitate din combustibili solizi. Proporţia sa variază intre 5-15% la antracit (cărbune superior, deci cu ardere mai completă) şi 40-50% la cărbunii inferiori (lignit, turbă, etc.). Cenuşa se compune din:

- compuşi minerali puternic înglobaţi în masa cărbunelui. În această categorie sunt cuprinşi compuşii de Si, Al, Fe, Ca, Mg şi/sau S;

- impurităţi (cenuşă mecanică) provenite din roca în care se afla înglobat zăcământul.

Cenuşa rămâne în cea mai mare parte în focar şi este îndepărtată prin procedee mecanice sau hidraulice. Restul este antrenat spre coş de către puternicul curent de aer format în camera de ardere. în marile centrale termoelectrice, la trecerea prin cos, cenuşa este captata aproape în totalitate.

a.20. O altă sursă importantă generatoare, în special, de fum şi cenuşă, este arderea combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi în scop domestic. Astăzi, în multe ţări în curs de dezvoltare, lemnul de foc este la fel de vital ca alimentele, iar ca preţ, în unele locuri, înregistrează un ritm de creştere mult mai mare decât la alimente. Cauza creşterii zi de zi a preţului este restrângerea suprafeţelor de pădure. Multe ţări care fuseseră cândva exportatoare de produse forestiere au devenit importatoare, în măsura în care nu s-au preocupat de regenerarea fondului forestier. În SUA şi India se ard anual circa 130 milioane de tone de lemn de foc; în SUA această cantitate asigură doar 3% din consumul de energie, în timp ce în India, aceeaşi cantitate asigură circă 25% din consum. Deci, pentru ţările în curs de dezvoltare, lemnul de foc constituie o necesitate legata de satisfacerea consumurilor energetice. Dar nu numai pentru ţările în curs de dezvoltare consumul de lemn este o necesitate; ţări ca Suedia Danemarca, Finlanda au ca obiectiv, în politica lor economică, reducerea consumului de petrol şi, în compensaţie, creşterea contribuţiei energetice a lemnului de foc. Chiar în SUA, acolo unde preţul altor surse de energie a crescut considerabil, s-a produs o orientare spectaculoasă către folosirea lemnelor de foc. Se apreciază, de exemplu, că în SUA după 1973, folosirea energiei obţinute din lemn, în sectorul casnic, a sporit de două ori. Vânzările anuale de sobe, intre 1972 şi 1979, au sporit de noua ori, jar în 1981 s-au vândut pe teritoriul SUA circa 2 milioane de sobe pentru încălzirea locuinţelor cu lemne. Fumul emis din sobele cu lemne are o culoare albastră-fumurie şi conţine o cantitate însemnata de materii organice, care se apreciază că pot fi toxice şi cancerigene. Tot în scop domestic se ard astăzi, în lume, cantităţi enorme de cărbuni, petrol şi gaze naturale. De exemplu, numai în S.U.A., în 1966, s-au utilizat în scop domestic peste 2.1011 m3 gaze şi 1.1011 litri produse petroliere lichide, ambele cu un echivalent caloric de 2,54015 Kcal.

b) Exista, practic, trei principale surse naturale generatoare de praf, cenuşa şi/sau fum în atmosfera:
1 - erupţiile vulcanice;
2 - furtunile de praf;
3 - incendiile naturale ale pădurilor.

b.10. Fruptule vulcanice generează produşi gazoşi, lichizi şi solizi care, schimba local nu numai micro şi mezorelieful zonei în care se manifesta, dar exercita influente negative şi asupra purităţii atmosferice. Cenuşile vulcanice, împreuna cu vaporii de apa, praful vulcanic şi alte numeroase gaze, sunt suflate în atmosfera, unde formează nori groşi, care pot pluti pana la mari distante fată de locul de emitere. Timpul de remanenţă în atmosferă a acestor suspensii poate ajunge chiar la 1-2 ani. Unii cercetători apreciază ca, cea mai mare parte a suspensiilor din atmosfera terestra, provine din activitatea vulcanica. Aceste pulberi se presupune ca au şi influente asupra bilanţului termic al atmosferei împiedicând dispersia energiei radiate de pământ către univers şi contribuind, în acest fel, la accentuarea fenomenului de ,,efect de sera", produs de creşterea concentraţiei de C02 în atmosfera.



b.20. Furtunile de praf. Terenurile afinate din regiunile de stepa, în perioadele lipsite de precipitaţii, pierd partea aeriana a vegetaţiei şi rămân expuse acţiunii de eroziune a vântului. Vânturile continue, de durata, ridică de pe sol parte din particulele ce formează scheletul mineral şi le transforma în suspensii subaeriene, care sunt reţinute în atmosfera perioade lungi de timp. Depunerea acestor suspensii, ca urmare a proceselor de sedimentare sau a efectului de spălare exercitat de ploi, se poate produce la mari distante fata de locul de unde au fost ridicate. Cercetări recente, din satelit, au arătat Ca eroziunea eoliană numai de pe continentul African ajunge la 100-400 milioane tone/an. în acest context, se pare Ca deşertul Sahara înaintează în fiecare an cu 1,5 pana la 10 km.
Furtuni de praf se produc şi în alte zone ale globului. Astfel, în mai 1934, numai intr-o singuri zi, un vânt de o violenţă neobişnuită a produs un intens proces de eroziune eoliană pe teritoriile statelor Texas, Kansas, Oklahoma şi Colorado. Norii negri, care cuprindeau circa 300 milioane de tone de praf, după ce au parcurs 2/3 din teritoriul S.U.A., au întunecat Washington-ul şi New York-ul şi s-au deplasat mai departe către Atlantic. În 1928, la 26 şi 27 aprilie, o furtună eoliană a produs erodarea unui strat de sol cu o grosime intre 12 şi 25 mm de pe o suprafaţă de circa 400 000 km2, situată în zona precaspică. Evaluările făcute cu acel prilej au arătat că, numai pe teritoriul tini noastre, s-au depus circa 148 milioane m3 praf, din cantitatea totală ridicată.

b.30. Incendiile naturale. Căderea naturali a climatului sub pragul critic de umiditate poate cauza profunde dezastre ecologice. Unul din cele mai grave îl reprezintă incendiile naturale. Fenomenul este deosebit de răspândit, mai ales în zona tropicali deşi, în general, gradul de umiditate al pădurilor din această zonă nu este de naturi sa favorizeze izbucnirea incendiului. La sfârşitul anului 1982 şi începutul anului 1983, pe insula Borneo a Indoneziei şi Malayesiei au avut loc 7 incendii care au mistuit circa 3,5 milioane hectare păduri tropicale. În Coasta de Fildeş, în 1983, focul a distrus circa 450 000 ha iar în Ghana, în timpul aceleaşi secete, a fost distrusă prin foc o mare suprafaţă de păduri şi circa 10% din plantaţiile de cacao.
În anii deosebit de secetoşi, chiar şi în zonele temperate, se produc dese incendii ale pădurilor. Astfel, în 1992, pe fondul unei succesiuni de ani secetoşi, au izbucnit incendii devastatoare chiar şi în pădurile Franţei şi ale Poloniei. Se pare ci situaţia climatici din deceniul 80 a extins mult suprafeţele de păduri vulnerabile la incendii pe întregul glob.

urmeaza si alte domenii , dar acuma is cam obosit asa ca va las...( )

Alexandru Lăpuşneanu



Negruzzi este creatorul nuvelei istorice româneşti. Nuvela Alexandru Lăpuşneanul a fost publicată în primul număr al revistei Dacia Literară în anul 1840. Nuvela lui Negruzzi este o capodoperă, o culme neîntrecută până în prezent.

Adevăr şi ficţiune: în scrierea acestei nuvele Negruzzi s-a inspirat din scieri vechi, mai ales din cronica lui Grigore Ureche. De aici a luat informaţia despre întoarcerea lui Lăpuşneanul împotriva dorinţei marilor boieri şi episodul uciderii celor 47 de boieri. Cercetările recente pun în lumină faptul că Lăpuşneanul nici nu a fost un domn atât de crud; în realiate nici nu au omorât 47 de boieri şi că mai aspră era soţia sa. Vinovat de acestă deformare este însă cronicarul Ureche. Important însă este, că pornind de la sumare date istorice, Negruzzi -prin talentul şi imaginaţia sa- a reuşit să creeze o ficţiune credibilă.
Nuvela înfăţişează întâmplări din a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul. Este o perioadă frământată, tensionată din istoria Moldovei, din cauza luptelor pentru putere.
Structura nuvelei: nuvela este alcătuită din patru părţi, fiecare având un moto semnificativ.
1. Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu! - ilustrează hotărârea lui Lăpuşneanul de a ocupa tronul împotriva dorinţei marilor boieri
2. Ai să dai sama, doamnă! - sunt cuvintele rostite de văduva unui boier şi adresate doamnei Ruxandra, ca o ameninţare pentru crimele înfăptuite de soţul ei
3. Capul lui Moţoc vrem! - exprimă nemulţumirea poporului din cauza numeroaselor dări şi din cauza asupririi boiereşti
4. De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu! - sunt cuvintele lui Lăpuşneanul, care, revenit la realitate, îi ameninţă pe cei care voiau să-l călugărească.
Nuvela are o compoziţie echilibrată şi a fost asemănată cu a celor patru acte ale unei drame. Astfel expoziţia o reprezintă sosirea lui Lăpuşneanul în Moldova, intriga: acţiunile domnitorului îndreptate împotriva marilor boieri, punctul culminant: uciderea celor 47 de boieri şi a lui Moţoc, iar deznodământul este moartea lui Lăpuşneanul.
Alexandru Lăpuşneanul este un personaj complex, alcătuit din lumini şi umbre, asemenea oamenilor adevăraţi. Cruzimea domnitorului este motivată istoric şi psihologic: el îi pedepseşte pe marii boieri, care îşi doreau puterea şi pentru că îl trădaseră în prima domnie. Scopul politicii sale este centralizarea puterii în mâinile domnitorului împotriva tendinţelor marii boierimi. Cuvintele lui Lăpuşneanul sunt memorabile, exprimând hotărâre şi o voinţă de fier.
Chiar de la început domnitorul dovedeşte vederi progresiste, înaintate, răspunzând boierilor: Voi mulgeţi laptele ţării, dar a venit vremea să mulg şi eu pre voi!
Pentru a se răzbuna, domnitorul se preface, simulează împăcarea cu marii boieri. De asemenea şi-l apropie pe Moţoc. Totuşi violenţa şi cruzimea lui depăşesc la un moment dat limitele normalului în scena uciderii boierilor şi a alcătuirii piramidei de capete. În caracterizarea personajului Negruzzi notează gesturi, mimica, comportarea, replica: -Bine aţi venit boieri, zise Lăpuşneanul, silindu-se a zâmbi…; …răspunse Lăpuşneanul, a cărui ochi scânteiară ca un fulger…
Şi celelalte personaje sunt bine caracterizate (şiretenia mitropolitului, care îi sugerează doamnei Ruxandra să-şi otrăvească soţul, fără ca el să se implice).
Pentru prima oară în literatura română Negruzzi caracterizează personajul colectiv: mulţimea adunată sub zidurile palatului.
________________________________________________________________________________

Pădurea Spânzuraţilor - Caracterizarea lui Apostol Bologa

Este prototipul generaţiei de intelectuali ardeleni siliţi într-un anumit context social-politic să lupte sub steag duşman. Autorul însăşi a precizat că a vrut ca Apostol Bologa să reprezinte şovăirile generaţiei sale. Sinteză de realism social şi psihologie romanul proiectează eroul în condiţiile tragice ale omului aflat în situaţii limită. El căutîndu-se pe sine parcurge un destin tragic.
Nicolae Manolescu arată că drama lui Apostol Bologa izvoreşte din nevoia de opţiune personală şi neputinţa de a rezista unor imperative exterioare conştiinţei.
De la începutul romanului personajul se autocaracterizează: „eu însumi deşi sunt o fire excesiv de şovăitoare de data aceasta am conştiinţa pe deplin împăcată, absolut pe deplin”. Îi vorbeşte lui Klapka despre fapta lui Svoboda ca despre o crimă: „a fost prins tocmai cînd a vrut să treacă la duşman înarmat cu hărţi şi planuri”. Ca membru al Curţii Marţiale îl va condamna şi va participa la execuţie.
Cuvintele datorie, ordine, lege sunt mereu pe buzele lui Apostol. Luptător pe diferite fronturi din Galiţia şi Italia se comportă vitejeşte săvîrşind acte de bravură pentru care pirmeşte decoraţii şi este numit membru al Curţii Marţiale. Orgolios şi ambiţios Bologa se înrolează voluntar în armată dorind să-i demonstreze Martei că este şi el capabil de fapte eroice. În timpul studiilor la Budapesta se conturează concepţia lui de viaţă crezînd atunci că războiul este „adevăratul generator de energie” şi că „fiecare trebuie să ne facem datoria faţă de stat”.
Curînd această concepţie de viaţă se prăbuşeşte căci îşi dă seama că ea n-a izvorît din liberă alegere ci i-a fost impusă de o anumită conjuctură. În acest moment se declanşează drama lui Apostol cauzată în primul rînd de opoziţia ce apare între conştiinţa umană şi imperativul datoriei exterioare. Autorul examinează minuţios cele trei ipostaze sociale şi morale în care e silit să trăiască eroul în raport cu statul, naţiunea şi patria.
Bologa se autodescoperă cînd îşi dă seama că a fost martor implicat al executării unui om. Îl obsedează privirea lui Svoboda, simte că „flacăra din ochii comandantului” i-se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă. Îl fascinează privirea „dispreţuitoare de moarte şi înfrumuseţată de o iubire uriaşă”. Din replicile date lui Klapka rezultă dorinţa eroului de a-şi întări convingerea că a procedat corect. Concepţia de viaţă a lui Bologa se schimbă. El va evada din aria eroismului adolescentin din sfera primei iubiri. El nu mai este orgoliosul locotonent din armata austro-ungară.
Privind spre trecut el îşi spune „pînă azi am fost un alt om, imi face impresia cînd mă uit înapoi c-am purtat în mine viaţa unui străin”.
Trezirea sentimentului naţional îl face să descopere ce înseamnă o existenţă plină de sens cum a fost cea a tatălui său şi să acţioneze după cum îl îndruma el: „ca bărbat să-ţi faci datoria, şi să nu uiţi niciodată că eşti român”. Reacţiile lui sunt acum generate de conştiinţa naţională. Discuţia cu Klapka dovedeşte că Bologa a hotărît să dezerteze dacă va trebui să lupte în Ardeal. Nu poate dezerta deoarece are loc un atac, este rănit şi după o perioadă de spitalizare va merge acasă unde rupe logodna cu Maria. Îl roagă pe Karg să nu fie trimis pe frontul din Ardeal dar acesta îl refuză. Este numit la un birou de muniţii, se logodeşte cu Ilona şi are revelaţia adevăratei iubiri. Cînd este numit în juriul Curţii Marţiale ca să judece nişte ţărani români el dezertează fără a lua măsuri de precauţie. Este prins de Varga, judecat de Tribunalul Militar şi condamnat la moarte prin spînzurătoare.
Finalul romanului construit în dimensiunile spaţiului mioritic adecvat trecerii în nefiinţă este o adevărată transcedere cosmică: „Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţine stele întîrziate. Crestele munţilor se desemnau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu dinţii tociţi. Drept în făţă lucea tainic Luceafărul vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreagul cu ochii însetaţi de lumina răsăritului.”.
Apostol Bologa moare ca un erou. El întruchipează setea de libertate a popoarelor subjugate din imperiul Austro-Ungar.

PSALMII LUI T. ARGHEZI ŞI POEZIA DE INSPIRAŢIE RELIGIOASĂ A LUI V. VOICULESCU


I. T. ARGHEZI ŞI V. VOICULESCU – PERSONALITĂŢI DE SEAMĂ ALE LIRICII ROMÂNEŞTI

Tudor Arghezi a fost considerat placa turnantă a liricii noi intuind cu siguranţă aproape toate formele poeziei moderne: poezia fiorului religios, poezia sentimentului casnic, poezia vizionară, poezia universului domestic, poezia metamorfozelor materiei, poezia jocului, poezia absurdului. Cu o putere inepuizabilă de invenţie artistică el a realizat o fuziune între tradiţie şi modernitate, s-a prezentat până în ultimii ani de viaţă sub feţe nebănuite, noul răsărind din ceva străvechi. Convins că se afla neîncetat în tindă – că el este ucenicul ce trebuie să stăruie cu migală şi neobosită trudă asupra cuvântului, Arghezi a realizat o poezie originală. Volumul Cuvinte potrivite – publicat în 1927 este pe bună dreptate un eveniment literar şi apare când Arghezi deja pătrunsese în conştiinţa literară a vremii; apariţia este salutată de Eugen Lovinescu, Mihai Ralea, Şerban Cioculescu, G. Călinescu sau Felix Aderca care spunea: A apărut între noi şi cartea mult aşteptată a poetului pe care de douăzeci de ani îl caută, îl suspină şi îl recită cu ochii închişi sufletele însetate. Însetat de absolut, poetul caută pe Dumnezeu, dovadă a certitudinii perfecţiunii. Este cuprins de îndoieli, îşi pierde răbdarea; neîncetat căutăm, sperăm, rămânând între nădejde şi îndoială, credinţă şi tăgadă, după cum reiese din majoritatea Psalmilor publicaţi în Cuvinte potrivite şi ulterior.
Tema dominantă a poemelor lui Vasile Voiculescu este cea religioasă. Această vocaţie mistică este o constantă a întregii opere a lui Vasile Voiculescu şi, aşa cum spunea Nichifor Crainic, prin aplecarea sa asupra motivelor biblice, prin prezentarea unei lumi româneşti într-un Eden oriental, Vasile Voiculescu se integrează în credinţa ortodoxă, aşa cum Paul Claudel se integrează în catolicism prin imnurile şi odele sale liturgice. Scenele şi motivele biblice, prezente chiar în primele volume, constituie, începând cu Pârgă şi Poeme cu Îngeri, punctul de plecare al unor meditaţii asupra condiţiei umane, însetată de desăvârşire, dar aflată sub ispita amăgitoare a păcatului. Această trăsătură îl apropie pe Voiculescu de Arghezi sau Rainer Maria Rilke. Ceea ce îl deosebeşte – credinţa într-un Dumnezeu salvator.


II. PSALMII LUI TUDOR ARGHEZI

În Psalmi, fluxul lirico-dramatic nu este unul obişnuit, ci un nesfârşit spectacol al minţii, iar aparentul dialog cu Dumnezeu este – de fapt – monolog, poetul zbătându-se între concret şi absolut şi căutându-şi partea incompletă, latura ideal-divină. Dacă la Eminescu, Luceafărul găseşte un Demiurg - Conştiinţă universală în cer, unde şi rămâne Geniul său, Arghezi îşi doreşte Dumnezeul pe Pământ – întru înălţarea omului concret.
Situat între două nopţi cea a umbrei iniţiale, şi cea a umbrei finale în care se varsă grămezile de oseminte, poetul-om este sfâşiat de faustiana sete ontologică şi stă în faţa divinităţii cu toate marile lui întrebări. Noaptea nu constă însă în năzuinţa spre absolut, ci în umana şi înfricoşătoarea dramă a imposibilităţii cunoaşterii totale. Din această conştiinţă neliniştită şi lucidă se naşte implorarea şi dorul chinuitor al psalmistului: Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune, / Nici omul meu nu-i poate omenesc. /Ard către tine încet ca un tăciune / Te caut mut, te-nchipui, te gândesc. (Psalm). Dumnezeu li s-a arătat primilor oameni, iar pe vremea aceea îngerii lui grijeau şi pruncul şi bărbatul şi femeia. Însetat de imaginea Lui, poetul aşteaptă revelaţia unei iviri din cristal, ori Îl caută pretutindeni: Mă uit în tine, ca într-o chilie / Mă uit în ceruri, în împărăţie / Mă uit în gol, mă uit în vizuini / Te caut printre spinii din grădini.
Dar timpul omului nu coincide cu timpul Fiinţei, iar cel care pipăise locul urmei sale cu zăbavă trăieşte un acut sentiment de singurătate cosmică. Psalmii sunt o luptă a poetului cu sine însuşi, cu evidenţa sentimentului de solitudine ce-l copleşeşte. (N. Manolescu). Uneori, gestul cunoaşterii ia forma unei activităţi primordiale – vânătoarea - dar poetul ipostaziat într-un tâlhar de ceruri se opreşte în faţa gestului prometeic lovindu-se de interdicţia divină: Dar eu râvnind în taină la bunurile toate / Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate. Dornic de certitudinea existenţei lui Dumnezeu (Vreau să te pipăi şi să urlu: este!), poetul sfâşiat de o neliniştită patimă cerească, trăieşte suferinţa limitelor umane; de aici, lacătele, drugii, ocolul (simboluri ale spaţiului închis) Nu pot să fug din marele ocol sau Sunt Doamne, prejmuit ca o grădină / În care paşte un mânz. Călătoria cunoaşterii devine odisee fără sens care se opreşte în punctul iniţial, iar căutătorul este închis într-un castel labirintic, ca un erou kafkanian: Piscul sfârşeşte în punctul unde-ncepe / Marea mă-nchide, lutul m-a oprit / Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit / Şi n-am scăpat din zarea marei stepe.








III. POEZIA DE INSPIRAŢIE RELIGIOASĂ A LUI VASILE VOICULESCU

Arhaicul către care tinde constant poezia sa îl face să îndrăgească tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi păstrat astfel. Ancorarea permanentă în mit, în credinţă nu supără. Imaginile îngerilor, prezente în toată lirica poetului nu pledează pentru încadrarea sa în sfera ortodoxismului dar ortodoxismul lui V. Voiculescu este anterior aceluia al Gândirii (G. Călinescu). S-a remarcat că în poezia lui Vasile Voiculescu apar îngeri profani, ba chiar lascivi, uneori, reduşi la simple elemente de decor. Îngerii sunt dematerializaţi până la abstractizare, uneori rămânând simple nume. Dimitrie Micu observă că apartenenţa la tagma angelică nu este întotdeauna realitate, ea fiind aspiraţie virtualmente, sau îngereţe aşa cum apare în Înger amânat: Coborât pe line aripi de suspine, / La un loc cu viermii, lin să nu-I deştepte, / Se-ntoarce-n carne, alte vremi s-aştepte, /Alba îngereţ închegată-n tine! Nu numai prezenţa îngerilor evocă sentimentul religios, ci şi unele poetizări ale multor pagini din biblie: Iisus pe ape, Pregătire de cină, Cina cea de taină. În general, poezia de inspiraţie religioasă a lui Vasile Voiculescu acuză cerebralitatea şi meditaţiile.
Un uşor fir arghezian transpare în Aşteptare sub cortul pustiei, Plângere către heruvim. Imagini cu îngeri apăruseră şi în volumul Din ţara zimbrului: Când vine clipa Domnului / Acum în vremea-nfrângerii / Te pleacă Maicii – Domnului / Să ne trimită îngerii. În Pârgă ne întâmpină Îngerul Nădejdii, heruvimul nevăzut cu sabia de foc de la poarta Paradisului, un înger groaznic şi Îngerul cel mare – moartea. În Poeme cu Îngeri schimbarea de stil este vizibilă: îngerii prezentaţi de Voiculescu chiar din primele poezii devin acum nişte locuitori ai satelor şi ai câmpurilor (N. Manolescu).
Numai în Poeme cu îngeri, Vasile Voiculescu izbeşte cu acea notă care-i dă originalitatea, punându-l de altfel într-un grup de poeţi pentru care îngerul este un instrument mitologic elementar. Acum poetul este ortodoxist, tradiţionalist şi continuă alături de Blaga cântarea jelei metafizice (G. Călinescu). Universul spiritual românesc se prelungeşte în îngeri, înfiorate plăsmuiri ale unui misterios fluid subteran.
Temele religioase (Naşterea, prezentarea magilor, moartea lui Iisus) abundă în lirica poetului culminând cu elanul mistic din Pasărea lui Dumnezeu: Un vultur are cuib în mine / Îl simt cum fâlfâie mereu / Şi vulturul, precum ştiţi bine / E pasărea lui Dumnezeu. G. Călinescu observă demitizarea îngerilor care seamănă în brazde sămânţa poeziei: Cerească floare, albă, strălucită / Cu blând miros de rai e Poezia? / Sămânţa ei de îngeri e zvârlită / Şi brazdă caldă-i e copilăria. Ipostaza de creştin convins că cerul nu poate fi uimit îi sugerează imagini de un monumental serafic: Soarele a năvălit înlăuntrul meu / Şi cu el odată. / Lumea toată… / Îngerul luminător a zburat aiurea. Lăsându-şi înfiptă securea: / Cocioaba sufletului de-atunci însă-i plină, / D soare, de slavă şi de lumină.
Universul liric al poetului n-a păstrat religiozitatea la baza structurii intime a operei. Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară oferă imagini ale unui creştinism contaminat de Platon. În Întrezăriri, materia lirismului nou o dă înclinaţia spre jocul psihologic, spre izvoarele tulburi ale sufletului.


IV. ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE CELE DOUĂ OPERE - CONCLUZII FINALE.

Psalmii lui Tudor Arghezi preaslăvesc măreţia lui Dumnezeu, caută coborârea acestuia pe Pământ şi se aseamănă cu poezia lui Vasile Voiculescu prin meditaţiile continue asupra condiţiei umane pe Pământ. Dar poezia lui Vasile Voiculescu este critică faţă de îngeri, care apar profani, faţă de cerebralitate şi meditaţii.
________________________________________________________________________________


Tudor Arghezi



Universul operei

Debutul îl are la 16 ani în revista “Liga ortodoxă”. Începând din 1910 Arghezi are o activitate forate susţinută, în cadrul căreia conduce reviste şi ziare cum sunt Cronica, Cuget românesc, Naţiunea, Bilete de papagal. În 1927 editează primul volum “Cuvinte potrivite”. În 1947 primeşte premiul naţional de poezie. Este autor al unei piese de teatru: ”Seringa”. În 1955 devine membru al Academiei Române. Are tablete în 1929 “Icoane de lemn”, în 1936 “Poarta neagră”, în 1946 “Bilete de papagal” şi în 1960 “Tablete de cronicari”. A scris romane ca “Ochii maicii domnului” (1934), “Cimitirul buna vestire” (1936) şi Lina (1942).
Din poezia lui Arghezi se desprinde un univers tematic ce poate fi grupat:

1.) Lirica de dragoste, în cadrul căreia poetul exprimă ataşamentul de fiinţa iubită, de lume şi de viaţă în general. Are versuri în care rântă iubirea şi se opreşte asupra iubitei căreia îi face portretul:
“Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul
În care se oglindesc
Azurul şi copacul”.
Arghezi cultivă o elegie erotică

3.) Poezia filozofico-religioasă: Psalmi

Una din laturile dominate ale poeziei argheziene stă sub semnul căutărilor filozofico-religioase. Ca toţi mari poeţi ai lumii şi Arghezi a fost răscolit de o serie de probleme fundamentale legate de rostul omului pe pământ, a începuturilor existenţei omului în univers, a perspectivelor care i se deschid, a morţii care pune capăt zbaterilor omului pentru înfrumuseţarea vieţii. Poetul s-a războit cu fantomele divinităţii morţii. Ispita cunoaşterii o găsim în “Psalmi” di cadrul volumului “Cuvinte potrivite”. Motivul căutării divinităţii prezent în poezia argeziană încă de la primele poezii de după debut devin în “Psalmi” o obsesie tiranică şi ea se prelungeşte în “Stihuri de seară” şi “Hore”. Poetul este la început chinuit de îndoieli, dacă există sau nu Dumnezeu, de aceea în Psalmul al VI.-lea spune: “Pari când a fi, pari când că nu mai eşti”. Arghezi nu poate înţelege tăcerea lui Dumnezeu şi în acelaşi Psalm arată dorinţa de a fi în stare să intre în contact direct cu Dumnezeu:

“Siguri, acum în marea ta poveste
Rămân cu tine să mă mai măsor
Fără să vreau să ies biruitor
Vreau să te pipăi şi să urlu: Este?”
Oscilând între dorinţa de a afirma existenţa lui Dumnezeu şi gândul că acesta s-ar putea reduce doar la o iluzie zadarnic întreţinută poetul exclamă:
“Pentru credinţă sau pentru tăgadă,
Te caut dârz şi fără de folos”.
Poetul ajunge să îl pândească pe Dumnezeu ca pe un vânat şi să îl ameninţe cu nimicirea fizică:
“Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp ca pe vânat
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat
Să te ucid sau să-ngenunchi a cere”
În Psalmul al II.-lea poetul este mai neînduplecat:
“Cercasem eu cu aerul meu
Să te răstorn pe tine Dumnezeu
Tâlhar de ceneri îmi făcui solia
Să-ţi jefuiesc cu vulturii tăria”.
El ajunge să pună sub semnul întrebării existenţa lui Dumnezeu pentru că de la familia sfântă a tot puternicul n-a mai trimis nici un semn pentru scriitorii de rând, de aceea în unul din Psalmii publicaţi în 1959 arată că:
“Înverşunat de piedici să le sfărâm îmi vine
Dar trebuie-mi da seama să-ncep de-abia cu tine”.

Tema morţii opune poetul în poezia “De-a v-aţi ascuns” din volumul “Cuvinte potrivite”. Poezia duce cu gândul la “Mai am un singur dor” şi “Mioriţa”. Poetul simte apropierea morţii şi aşteaptă cu linişte interioară. Poezia este un testament oral lăsat copiilor de care se va despărţii de moarte. Acelaşi presentiment al morţii îl vom găsi în poezia “Poate că este ceasul” sau “Ora zece”. De la teamă şi frică în faţa morţii poetul ajunge la groază în poezia “Duhovnicească”. În alte poezii Arghezi exprimă spaima în faţa morţii, aşa cum este în poezia “Duhovnicească”. Atât în poezia “De-a v-aţi ascuns” cât şi în “Duhovnicească” poetul se opreşte asupra felului de manifestare a morţii. Spaima se transformă apoi în groază, moartea este văzută ca un cioplu de care nimeni nu poate scăpa şi care îl va ia pe om când nici nu se aşteaptă.

4.) O altă temă a liricii lui Arghezi este cel al universului miniatural al lumii mărunte şi umilă: a florilor, al gâzelor, lumea copilului. Poetul simte nevoia să cunoască culmile limpezi ale inocenţei să-şi consacre iubirea fiinţelor mici, copiilor, animalelor domestice, gâzelor, florilor de câmp şi de grădină. În volumele de poezii cum sunt “Cărticică de seară”, “Stihuri pentru copii”, “Hore” sau în volumele în proză “cartea cu jucării”, “Prisaca” întâlnim o lume de păsări, insecte, câini, oi, pisici, găinile din curte, în altele rândunicele, greierele, furnicile devin personajele unor poeme de o mare gingăşie
lirică. La fel ca şi un copil Arghezi se lasă încântat de spectacolul şi nectarul. În poezia “O lăcustă” găsim o mică bijuterie însufleţită:
“Mi-a umblat în păpădie
O goangă cu pălărie
Şi cămaşe stacojae.
Avea fuste şi manta
Tăiate din catifea
Şi pieptari cu solzi de ţiplă,
Căptuşit care-un fel de sticlă”.
În alte poezii ca “Horă de şoareci” şoarecele este numit “o jucărie cu scamatoni”, gâza mică, numită “vaca lui Dumnezeu”, este o boabă de catifea căreia
“Dumnezeu când i-a făcut
Fiinţa di scuipat şi lut
Cu o pensulă de zdreanţă
A vopsit-o cu faianţă
Şi i-a pus ca din greşeală
Două coşi cu căptuşeală
În spinare
Ca să zboare”.
Universul acesta mărunt gravitează mai ales în lumea gospodăriei în care copilul ocupă un loc foarte important. Acest univers al copilului este populat de Zdreanţă “Cel cu ochii de faianţă” dar şi de creioane colorate cu care copilul desenează realizând imaginea unor case în care poetul doreşte să trăiască toţi împreună.

Testament

Este poezia care deschide volumul “Cuvinte potrivite” din 1927 un fel de manifest literar.
În ce priveşte titlul semnifică o moştenire lăsată urmaşilor. Testamentul se formează de obicei spre sfârşitul vieţii sau al închegării unei opere. Paradoxal la Arghezi testamentul este aşezat în deschiderea directoare ale creaţiei sale. Este în acelaşi timp un masaj transmis prin vreme generaţiilor viitoare cât şi propriului crez artistic urmărit cu asiduitate de-a lungul întregii vieţi.
Poezia “Testament” cuprinde o seria de idei deosebite de valoroase dintre care amintim:
1.) legătura dintre generaţii şi responsabilitatea urmaşilor faţă de înaintaşi. Scriitorul se adresează fiului său căruia nu-i lasă moştenire
“Drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe-o carte”,
acesta fiind creaţia artistică, dar cartea este pentru ei “hrisovul cel dintâi”, şi în acelaşi timp un punct final, dar şi o treaptă în urma căreia se aşterne un lung trecut de trudă şi suferinţă, o adevărată istorie. Faţă de această istorie a durerii multiseculare creaţia poetică reprezintă clipa aşteptată al împlinirii. Ea este de fapt sublimarea prin artă a muncii şi umilinţei îndurate de generaţiile de ţărani care l-au precedat

“Ca să schimbăm, acum, întâia oară,
Sapa-n condei şi brazda-n călimară
Bătrânii-au adunat, printre plăvani
Sudoarea muncii sutelor de ani”.
Această carte este ieşirea la lumină din negura trecutului cu îndârjire şi îndrăzneală, este expresia unui act de răzbunare, moşuind de demult şi izbucnind în slova de foc a poeziei. Din amintirea şi îndatorirea faţă de străbuni poetul făureşte un idol, un Dumnezeu:
“Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi-am făcut-o Dumnezeu din piatră,
Hotar înalt, cu două lumi de poale,
Păzind în piscul datoriei tale”.
De fapt poetul se adresează fiului în numele înaintaşilor, cartea devine act de pedepsire, de răzbunare:
“Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat”.
Poetul nu vorbeşte în numele său, ci în numele neamului de iobagi. Izbăvirea şi răzbunarea străbunilor de fapt:
“E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure”.
Înţelesul adânc al cărţii născut din osândă şi mânie acumulată scapă omului comun neştiutor şi nedeprins să tălmăcească ceea ce se ascunde în adâncurile ei. Versurile sunt metaforice, iar metafora se bazează pe verbul de acţiune “numele este adunat pe-o carte”, seara este “răzvrătită”, cuvintele sunt “frământate”, ocara “se toarce”, osemintele sunt “vărsate”.
2.) izvorul şi natura limbajului poetic, modalităţile de expresie literară, lupta cu materia limbii. Lexicul poeziei are precizată sursa şi anume limba populară:
“Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am iscat cuvinte potrivite”.
Această limbă a fost folosită de străbuni. Această limbă nu este preluată ci trecută printr-un proces creator. Poetul a selectat acele cuvinte capabile să exprime durerea vieţii înaintaşilor când afirmă
“Frământate mii de stăpâni
Le-am prefăcut în versuri şi icoane”.
Arghezi îşi exprimă preferinţa pentru cuvintele vechi expresive prin sensul lor. Criteriul selectiv are rolul de a arăta istoria socială a neamului său de iobagi şi ideea de vechime. Vocabularul folosit sugerează suferinţă. Avem cuvinte: râpi, brânci, gropi adânci.
Zona de cuvinte defineşte lumea artei. În cadrul poeziei găsim folosite cuvinte arhaice (hrisov), se foloseşte verbul a cunoaşte cu sensul de a ştie. Avem forme regionale “sarică”, se foloseşte pronumele personal care însoţeşte verbele la perfectul simplu caracteristic graiului oltenesc, strămoşii poetului fiind olteni, “făcui, grămădii”. Lumea
despre care vorbeşte poetul este o lume cu sarici a căror provenienţă dură a urmat-o de-a lungul veacurilor un urcuş “pe brânci, prin râpi şi gropi adânci”. Limba sugerează ideea de caznă, de eforturi neştiute, dar şi de împotrivire tenace şi surdă. Glasurile care au amuţit au fost de răspundere faşă de străbuni. Osemintele, cenuşa devin simbolul năzuinţelor neîmplinite şi care îşi cer împlinirea prin opera poetului. Prin creaţia poetului s-a efectuat o mutaţie în ritmul istoriei. Această mutaţie este de fapt consecinţa actului de transformare a vorbelor sărace şi simple într-o ţesătură nouă de cuvinte cu metamorfoza graiului cotidian în artă. La Arghezi actul de creaţie devine sinonim cu munca. Poetul îşi revendică privilegiul de a fi tans suva care curge dea veacuri în cuvintele şi cărora le înobilcasă sensul. Există în poezie două zone care alimentează expresia poetului:
1.) limbajul popular şi familiar al lumii din care s-a ridicat poetul, lumea substantivelor râpi, gropi, vite, plăvani şi care este lumea celor care au stat sub povara şi blestemul biciului, al ocării, al noroaielor, al bubelor şi mucegaiului.
2.) Există apoi lumea cuvintelor care prin antiteză prezintă lumea artei. Această lume a artei o redau substantivele concrete: icoane, muguri, coroane, şi cele abstracte: visuri, frumuseţi, preţuri noi.
Poezia începe cu o propoziţie negativă care restrânge sfera noţiunii de avuţie şi o delimitează de celelalte bunuri. Începând cu versul al III.-lea complementele şi subordonatele sunt aglomerate înaintea propoziţiilor principale. Strofa următoare începe cu o propoziţie imperativă care are valoare de îndemn, poruncă, dar şi o datorie de la care urmaşii nu au voie să se sustragă. Treptat ritmul se schimbă datorită repetiţiilor incluse. În ultima strofă tensiunea scade dintr-o dată, verbele la participiu exprimă starea de pasivitate, de inerţie spirituală. Impresia este întărită de epitetul “leneşă” aşezat înaintea circumstanţialei şi care arată apoziţia dintre realizarea artei şi felul receptării ei de noi:
“Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova făurită
Împărechete-n carte se mărită
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte”.
Mesajul transmis prin poezie s-a dezvoltat pe coordonatele unei concepţii despre artă care a rămas nealterată de-a lungul întregii activităţi al lui Arghezi.

Locul lui Tudor Arghezi în literatura română

Arghezi în timpul vieţii sale a scris atât poezii, cât şi proză.
Din cadrul operelor în proză amintim lucrări mai mici ca: Icoane de lemn (1929), Poarta neagră (1930), Tablete din ora de Kuty (1933), Bilete de papagal (1946), Pagini din trecut (1955), Lume veche, lume nouă (1958), Tablete de cronicar (1960), Cu bastonul prin Bucureşti (1962), Răzleţe (1967); şi romane ca: Ochii maicii Domnului (1934), Cimitirul Buna-vestire (1936), Lina (1967).
Poeziile sale au apărut în volume ca: Cuvinte potrivite (1927), Flori de mucigai (1931), Versuri de seara (1935), Hore (1939), Una sută una poeme (1947), 1907-Peizaje (1955), Cântare omului (1956), Stihuri pestriţe (1957), Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadenţe (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Noaptea (1967). În aceste poezii scriitorul abordează mai multe teme.
În cadrul poeziei filozofice urmăreşte ars poetica în poeziile Rugă de seară, Tes-tament, Portret; lirica sociogonică în “Cântarea omului”; şi lirica existenţială în căuta-rea lui Dumnezeu şi în confruntarea cu moartea. În Psalmi poezia filozofică argheziană se adapă din singurătatea, ca fiinţa gânditoare a omului pe pământ. Sursa ei se află în permanenta căutare a unui "Dumnezeu" care refuză a se arăta şi care determină o stare sufletească de permanentă pendulare între credinţă şi tăgadă. Poetul acceptă şi refuză succesiv existenţa dumnezeului, trecând prin cele mai felurite şi contradictorii stări de spirit .Eşecul lui Arghezi de a ajunge la revelaţia divină l-a condus pe acesta la o viziu-ne panteistică asupra vieţii atâta vreme cât cerul rămâne mut. În tema confruntării omului cu moartea distingem trei atitudini:
a.) spaima de nefiinţă, de neant (Duhovnicească)
b.) acceptarea ca pe un dat firesc, in sens mioritic, a morţii (De-a v-aţi as-cuns)
c.) spaima de moarte care este atenuată de gândul că, atât cât trăieşte, omul se ilustrează prin realizările şi împlinirile sale (De ce-aş fi trist ?).
Poezia socială în concepţia lui Tudor Arghezi este una de angajare socială, de participare activă la transformarea naturii şi a omului însuşi, a societăţii aşa cum ve-dem în Rugă de seară, Testament, Belşug, Plugule, Caligula, Blesteme, Cântare omu-lui, 1907-Peizaje.
Poezia erotică arghezienă se resimte de influenţa eminesciană. Poezii de dra-goste întâlnim în volumele Cuvinte potrivite (Melancolie, Toamna, Despărţire, Creion (obrajii tăi mi-s dragi), Creion (Trecând pe puntea-ngustă)) şi volumul Versuri de sea-ră.
Două atitudini se pot defini in trăirea sentimentului de dragoste:
a.) Una de reticenţă, de amânare a clipei erotice (Melancolie, Creion (Obrajii tai mi-s dragi)
b.) Împlinirea erotică care este urmărită şi exprimată în ambianta univer-sului casnic din care natura vegetală şi animală, în toată bogăţia, varie-tatea şi splendoarea ei, nu poate lipsi.
Femeia devine stăpâna acestui univers, ea fertilizează acest univers în care băr-batul devine sub influenţa pozitivă a femeii un luptător şi un demiurg (Mireasa, Căsni-cie, Mirele).
Urmărind Poezia jocului, a boabei şi a fărâmei observăm că Tudor Arghezi continuă tradiţia lui Emil Gîrleanu şi a lui George Topîrceanu în descrierea universului mărunt, al vieţuitoarelor fără cuvânt. Nicăieri ca până la el lumea vieţuitoarelor fără cuvânt, de la gâzele minuscule, la felurimea păsărilor (cocoşi, rândunele, vrăbii, lăs-tuni, etc.) şi patrupedelor casnice (vaci, măgari, iezi, purcei, căţei, pisici, etc.) n-a căpă-tat un contur mai unitar şi mai complex zeitatea umană, în cele mai felurite ipostaze, de la copil până la matur. Poetul se coboară până la dimensiunea ludică a vieţii. Din toată această poezie (Cântec de adormit Miţura, Versuri de seară, Buruieni, Mărţişoare, Car-tea cu jucării, Copilăreşti, Prisaca ), reiese gingăşie, inocenţă, prospeţime si delicateţe. Universul e mărunt, atitudinea e de joc, dar meşteşugul poetului e neîntrecut şi metafo-ra se insinuează firesc în text pentru a sublinia că esenţele cele mari ale vieţii există şi în lumea măruntă de cele mai multe ori adevărate şi mai convingătoare ,în orice caz statornice, decât in lumea gravă a oamenilor.
_________________________________________________________________________________

ARIVISTUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ




Tipul arivistului este întruchipat în literatura universală de personajele lui Stendahl (Julien Sorel), Balzac (Rastignac) sau Dickens (Uriah Heep). Deşi figuri de arivişti apar sporadic şi în literatura mai veche, tipul ca atare se constituie cu deosebire în proza şi dramaturgia secolului al XIX-lea, faptul datorându-se condiţiilor sociale favorabile care deschid drumul parvenirii unor oameni energici, întreprinzători şi de obicei lipsiţi de scrupule, care reuşesc să dobândească averi şi un statut social superior celei de la care au pornit. Aceştia sunt ariviştii, al căror nume generic provine de la verbul din limba franceză „arriver”, care înseamnă „a ajunge”. Dacă ariviştii sunt cei care se străduiesc să urce scara socială, odată ajunşi la ţintă ei devin parveniţi. În literatura română, arivistul i-a preocupat pe mulţi dintre scriitorii noştri de marcă, aceştia creând prin măiestria condeiului lor personaje de o certă valoare literară, cum ar fi: Stănică Raţiu (George Călinescu, Enigma Otiliei), Dinu Păturică (Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi), Tănase Scatiu (Duiliu Zamfirescu, Viaţa la ţară), Lică Trubadurul (Hortensia Papadad-Bengescu, Concert din muzică de Bach), Gore Pirgu (Mateiu Caragiale, Craii de curtea veche) sau Stavrache (Ion Luca Caragiale, În vreme de război).
Primul aspect pe care îl vom urmări în caracterizarea acestor personaje este situaţia materială în care se găseşte arivistul de-a lungul operei. Astfel Tănase Scatiu este încă de la începutul romanului arendaşul îmbogăţit: avea casele cele mai frumoase din târg, cumpărate de ocazie de la un boier scăpătat, fiind şi deputat în două legislaturi şi ales pentru a treia la Senat. Având spatele asigurat acţiunile sale ulterioare vor pune în evidenţă caracterul său odios. Acest caracter este pedepsit în final prin uciderea sa de către ţărani. Un alt personaj care moare în final este Dinu Păturică, care şi-a găsit sfârşitul într-o ocnă părăsită. Păturică este genul de persoană care încearcă de-a lungul întregului roman să urce o nouă treaptă pe scara parvenirii. Astfel la început el era „îmbrăcat cu un anteriu de şamagea rupt în spate”, fapt care vorbeşte de la sine de sărăcia sa, însă de la camera de ciubucciu care avea un pat de scânduri şi o pătură, el trece la camera de vătaf care are „două pături turceşti peste care puse saltele de lână acoperite cu chilimuri de Idirne, pe perete atârnă un covor de Brussa”. Dând dovadă de o ambiţie nemăsurată, el visează, după ce obţine rangul de mare stolnic şi „funcţiunea isprăvniciei de străini”, să ajungă până în vârful piramidei sociale, căci ce folos ar fi avut avuţia pentru dânsul, dacă i-ar fi lipsit acea poziţiune socială, care ar fi putut să-i deschidă uşile boierilor celor mari şi să-l facă egal cu dânşii”. Orgoliul şi vanitatea nemăsurată îl fac să viseze obţinerea puterii politice, a celor mai multe demnităţi ale ţării, râvnind, mânat de aspiraţiile sale nelimitate, la funcţia de caimacan al Craiovei şi chiar să fie domn.
În opoziţie cu cei doi se află Stănică Raţiu şi Lică Trubadurul a căror efort de parvenire este recompensat doar în final. Stănică este un avocat fără procese, a cărui energie, febrilitate nu se consumă în muncă, el circulă în deferite medii, află, ştie totul, aşteaptă „ceva” care să-i modifice modul de viaţă peste noapte, să-l îmbogăţească. Acest „ceva” care îi va modifica existenţa îl întrezăreşte în averea moşului Costache, căruia furându-i banii îi provoacă moartea fără să aibă vreo remuşcare. Văzându-se om înstărit el intră în politică este chiar prefect într-o scurtă guvernare, deţinând şi un Block-haus pe bulevardul Take-Ionescu. Lică la rândul lui deşi are unele încercări de parvenire încă din timpul războiului, când lucrând la serviciul de aprovizionare colaborează fără scrupule cu inamicul, îşi începe ascensiunea odată cu angajarea sa de către Ada Razu ca muncitor pentru grajdurile sale cu cai de rasă. Astfel el devine de la băiatul „nostim”, umil şi obraznic, cu aerul unui „ţângău”, „domnul bine ca la cinematograf”, gentlemenul în haine negre, viitorul candidat al unei fracţiuni politice conservatoare la deputăţia Bihorului, snobul care îşi schimbă chiar şi numele în Basile Petresco, nume adaptat noii poziţii sociale pe care o deţinea.
Pirgu care este gratulat cu epitete ca „potaie măruntă”, „fiară spurcată”, căruia de şcolar îi plăcea să-şi ducă prietenii la femei bolnave, bucurându-se cu „închipuire drăcească nesecată”, este un tip care are în sânge dorul vieţii de dezmăţare ţigănească. Cu toate acestea în final, în timp ce craii decad, el înfloreşte devine „de mai multe ori milionar, însurat cu zestre şi despărţit cu filodormă”, ajunge apoi prefect, deputat, senator, ministru plenipotenţiar, prezidând o subcomisie de cooperare intelectuală la „Liga Naţiunilor”.
Un caz special este acela al lui Stavrache care moşteneşte încă de la început averea fratelui său, preotul Iancu din Podeni, plecat pe front pentru a scăpa de urmărire, fiind căpitanul unei bande de hoţi. Stavrache nu se luptă pentru a se îmbogăţii, însă odată îmbogăţit el devine obsedat de avere, încercând cu orice preţ să o păstreze.
Un mijloc important de parvenire, utilizat de toţi cu excepţia lui Stavrache, îl constituie căsătoria sau legăturile amoroase din interes. Astfel Dinu Păturică atinge o nouă etapă în ascensiunea sa, aliindu-se cu chera Duduca, stăpână pe „arsenalul vicleniilor femeieşti”, iubind „luxul cu deosebire” şi împreună pun la cale ruinarea sistematică a postelnicului. Pe de altă parte Tănase Scatiu, arendaşul îmbogăţit, dornic să-şi facă un nume se căsătoreşte cu Tincuţa, intrând în familia Comăneştenilor, fapt ce îi dă un sentiment de mândrie şi demnitate că aparţine unei familii vechi, boiereşti. Ipocrizia sa este înfăţişată la înmormântarea Tincuţei când cu „ochii roşii” şi îmbrăţişând un comportament teatral încearcă să le dovedească oamenilor ce mult şi-a iubit soţia.
Asocierea lui Pirgu cu Pena Corcoduşa, care avea ca îndeletnicire să scalde morţii, nu este neapărat un mijloc de parvenire, ea accentuând doar cercurile în care se învârte viitorul om politic şi milionar. Din punct de vedere al ponderii pe care o joacă femeia în destinul arivistului, putem spune că Lică Trubadurul este personajul care profită cel mai mult, el începându-şi şi susţinându-şi ascensiunea prin legătura sa cu Ada Razu.
Stănică Raţiu necesită o analiză mai amănunţită din acest punct de vedere. Despre el s-a spus, pe bună dreptate, că este un demagog al ideii de paternitate; personajul exploatează aceste teme pentru a obţine bani de la Pascalopol sau pentru a stoarce compătimirea generală. Dar după ce se îmbogăţeşte prădându-l pe Costache Giurgiuveanu, o părăseşte pe Olimpia, de zestrea căreia sperase până atunci să profite, şi se căsătoreşte cu Georgeta, de care se foloseşte în ascensiunea socială.
Este interesant de urmărit şi raportul simpatie-antipatie în care se găsesc personajele. Lică Trubadurul este personajul care ne produce probabil cea mai puţină antipatie, deoarece el nu recurge la acţiuni împotriva spiritului său aventurier de vagabond „inofensiv”. El este „bucureşteanul par excellance”, Mitică al lui Caragiale. Fără umorul verbal al eroului caragelian, Lică este totuşi şi el guraliv, picant în expresie, liber în mişcări (are oroare de spaţiile închise), galant, perfect sănătos. Totdeauna spălat, spilcuit, având aerul unui actor la modă Lică este la început un fante de mahala, un şmecher agreabil. Lui Mini, acesta îi părea „un haiduc modern a cărei pădure e oraşul”. Până şi bătrânul Vardali, aristocrat autentic şi fost ministru spune despre Lică „Dar e un tânăr „charmant” şi „tout a fait du monde””. Singurul moment în care personajul provoacă antipatie este la moartea Siei, când ne dorind să-şi afecteze poziţia socială câştigată, el suferă cu moderaţie, renegându-şi astfel fiica.
Stănică Raţiu este situat la limita dintre simpatie şi antipatie, trăgând mai mult spre cea de-a doua. Citind până la un punct romanul, acţiunile sale apar într-un oarecare con de simpatie, totuşi la o analiză mai reală el este un tip agresiv, fără nici un scrupul, cu o mare disponibilitate de adaptare şi supravieţuire, inteligent şi escroc, fanfaron şi abject, intrigant şi instabil. Cinic, pune la cale şi urmăreşte clipa prielnică pentru a găsi banii îngropaţi de Costache, terorizându-l pe bătrân cu discuţii despre testament, avere, insinuând clanului Tulea, la fel de interesat, o eventuală posibilitate de dovedire a iresponsabilităţii acestuia.
În opoziţia cu Lică şi într-o oarecare măsură şi cu Stănică se află Dinu Păturică. El este construit în scop evident demonstrativ pentru a ilustra o categorie care îi repugnă scriitorului, deci polemic, personajul -tip al ciocoiului- e fundamental negativ, de la început până la sfârşit. El va folosi un evantai larg de mijloace în spolierea stăpânului său: se va instrui în arta ipocriziei şi intrigii „aceste două mari mijloace de parvenire”. Purtarea sa în relaţiile cu servitorii, este nu numai ireproşabilă, dar ştie să se facă „iubit şi adorat de toate slugile”, fiind astfel desăvârşit în arta prefăcătoriei. Dinu Păturică se dovedeşte şi un maestru al disimulării cucerind încrederea deplină a postelnicului Andronache Tuzluc: el îi sărută mâna „cu cea mai mare umilinţă şi făcu să cază din ochii săi de şarpe două lacrimi de acelea ce în aparenţă arată o inimă plină de recunoştinţă, dar în realitate nu sunt decât plânsul crocodilului prin care îşi amăgeşte victima sa”. Pe lângă acestea el este şi corupt, vânzând postul de ispravnic pentru judeţul Teleorman. Toate acestea nu fac decât să-i sporească antipatia.
Situaţi dincolo de limita antipatiei, ieşiţi chiar din uman se găsesc Tănase Scatiu şi Gore Pirgu. Tănase Scatiu este un personaj odios, fără nici un scrupul în comportamentul său familial, politic şi ca administrator al moşiei lui Dinu Murguleţ. Câteva scene pun în evidenţă caracterul şi grosolănia sa: aruncarea vizitiului din trăsură într-un moment de furie oarbă; împuşcarea calului de la trăsură într-o criză de furie, cu prilejul vizitei ministrului; cheful de pomină, în camera alăturată celei în care se afla ministrul, când a jucat desculţ. Asemănător lui Scatiu este construit şi Pirgu, însă parcă în cazul lui Pirgu grotescul este mai prezent în însăşi firea lui. Astfel Chimiţă, cum îl numea scriitorul avea „suflet de hengher şi de cioclu”. Folosind invectiva, scriitorul este necruţător: „De mic stricat până la măduvă, giolar, rişcar, slujnicar, înhăitat cu toţi codoşii şi măsluitorii”, îl compară cu Veniamin din Biblie, copil preferat la lui Iacov şi cu un înger „Cherubinul”, dar al caselor de întâlnire. Considerat murdar şi putred, scriitorul îşi exprimă sentimentele sale de silă pentru a fi cercetat „cu de-amănuntul iţele acestei firi uscate şi triste care simţea a atragere bolnavă numai pentru ce e murdar şi putred”.
Ieşit în mod clar din afara umanului este Stavrache. Această ieşire este produsă prin însăşi construcţia nuvelei cu cele trei capitole ale sale în care se urmăreşte gradarea nebuniei şi în care se realizează un destin tragic, dominat de ereditate, tensiunea crescând şi sub teroarea coşmarurilor şi a laitmotivului ”Gândeai c-am murit, neică!”. Grotescul personajului reiese din analiza minuţioasă a reacţiilor sale fiziologice în momentul întâlnirii cu Iancu: gura îi era întredeschisă, dar fără să poată vorbi, ochii holbaţi, iar mâinile încleştate şi din închipuita luptă cu preotul când reuşise să-şi înfigă degetele în muşchii grumazului adversarului, rupându-i încheietura cerbicii.
În final vom urmări realizarea personajelor din punct de vedere literar. Astfel Stavrache este un personaj de tip naturalist. El nu mai ţine seama de factorii primordiali ai personalităţii umane, cum ar fi raţiunea, voinţa, capacitatea de a reacţiona în sens moral, fiind redus la datele sale biologice. Temperamentul său este rezultatul presiunii mediului social, a obsesiei întoarcerii fratelui său. Caragiale este considerat de Tudor Vianu un adevărat „poet al naturii”, din acest motiv reţinem în realizarea lui Stavrache şi legătura dintre reacţiile sale fiziologice şi natură, acestea fiind în deplină concordanţă.
Realizarea celorlalte personaje, fie se apropie de balzacianism (Gore Pirgu), fie este chiar balzaciană (Tănase Scatiu, Dinu Păturică, Stănică Raţiu), fie este o depăşire a balzacianismului (Lică Trubadurul).
Gore Pirgu este construit într-un stil semioccidental şi semibalcanic specific Bucureştiului de la începutul secolului al XX-lea, el fiind un reprezentat fidel al mediului bucureştean pe care îl cultivă cu predilecţie. O caracteristică în caracterizarea sa este limbajul utilizat de prozator, acesta fiind alcătuit din expresii crude şi termeni, neologistici „Simţurile sale ce arătau respingere tocmai de ce e vetust şi pur, nu se mai deşteptau decât la beţie şi atunci îi trebuiau femei schiloade, ştirbe, cocoşate sau borţoase şi mai ales peste măsură de grase şi trupeşe, huidume şi namile rupând cântarul în Sfântul Gheorghe, geamale, baldâre, balcâze…”.
Personaje balzaciene sunt Tănase Scatiu, Dinu Păturică şi Stănică Raţiu. Caracterizarea lor este făcută în contextul fragmentului, dar şi printr-o artă a gestului şi a detaliului fizic. Întâlnim astfel fizionomia descrisă a lui Păturică „nasul drept şi cu vârful cam ridicat în sus”, ceea ce este pentru scriitor indiciul sigur al unei trăsături morale de esenţă, ce-i defineşte eroul. De asemenea acţiunile lui Scatiu şi Raţiu care nu fac altceva decât să contribuie la definitivarea imaginii personajului. Spre deosebire de Dinu Păturică şi Tănase Scatiu care îndeplinesc condiţia de personaj balzacian şi prin faptul că au o singură trăsătură puternică, aceea de a parveni, Stănică Raţiu ca psihologie depăşeşte proza balzaciană. El are „geniu”, volubilitatea, grosolănia, trivialitatea, spiritul demagog şi versatil, dorinţa de a se lua în serios, iluzionându-se chiar, în acest sens, fac din el un spirit complicat, încurcând planul afectelor.
Lică Trubadurul depăşeşte condiţia eroului balzacian. A vedea în el un Dinu Păturică modern e prea puţin, pentru că personajele Hortensiei Papadat-Bengescu nu sunt tipuri ci marionete aparţinând unui univers pur estetic, dominat de grotesc. Suntem într-un bâlci al deşertăciunilor sociale şi morale, unde masca este mai importantă decât chipul adevărat.
În concluzie putem spune că tipul arivistului ilustrat în literatura română se caracterizează printr-o ambiţie nemăsurată, că se foloseşte de căsătorie în ascensiunea sa socială şi că recurge de cele mai multe ori la acţiuni extreme în drumul său de parvenire.

________________________________________________________________________________

Viaţa lui Nicolae Bălcescu ( 1819-1853 )

Nicolae Bălcescu s-a născut la Bucureşti , la 29 iunie 1819 într-o familie fără avere . Tatăl său moare în 1825 când Nicolae avea vârsta de 6 ani. La vârsta de 7 ani ,Nicolae începe să înveţe limba greacă acasă . În 1832, la 12 ani îl găsim pe băncile colegiului Sf. Sava ,unde îşi arată pentru prima dată vocaţia pentru studiul documentelor .
În 1838 seînrolează în armată ,primind gradul de iuncher . Aici iniţiază un curs pentru a-I învăţa pe ostaşi scrisul ,aruitmetica şi geografia .
În octombrie 1840 Nicolae Bălcescu este arestat sub acuzaţia de complot împotriva domnitorului Alexandru Ioan Ghica ,alături de Paris Dumitru Filipescu , Eftimie Murgu şi alţii . Judecarea acestora s-a făcut cu dovezi false şi uzând de mijloace infame . Rolul lui Bălcescu în acest complot nu a fost unul principal .El primeşte doar 3 ani de închisoare , din cauză că era minor ( certificatul său de naştere era greşit ,data naşterii fiind 1821, în loc de 1819 ) . Pedeapsa va fi ispăşită la Mărgineni ,unde sănătatea sa va fi afectată de condiţiile din închisoare .
În anul 1843 este eliberat ,tot în acest an Bălcescu înfiinţează împreună cu Ghica şi Tell societatea ‘‘Frăţia’’ , o societate secretă cu program revoluţionar acoperită de societăţi literare .
În 1844 debutează în literatură cu opera ‘Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Român până acum’ ,care a avut un mare succes . În paralel cu activitatea literară ,Bălcescu face călătorii în Moldova şi Transilvania , în scopul unor schimburi de idei cu revoluţionarii de acolo .În 1845 este ales secretar la Asociaţia Literară a Tinerilor Bucureşteni .În anul 1846 ,de frica unui conflict cu autorităţile din cauza articolelor sale în revista ‘Magazin’ ,pleacă în Europa .
Bălcescu străbate Europa şi se stabileşte la Paris în 1846 unde înfiinţează ‘Societatea Studenţilor Români’ .Tot acum şi aici apare ideea scrierii unei monografii a lui Mihai Viteazu ,motivând astfel aspiraţiile revoluţionarilor din acea vreme .În 1847 ,la îndemnul medicilor pleacă în Italia urmând să revină înapoi în Franţa odată cu izbucnirea revoluţiei din 1848 ( el îi trimite lui Vasile Alecsandri o bucată de catifea din tronul regelui Ludovik Philip ) .În acestă situaţie el convoacă la 20 martie o adunare a moldo-românilor în care se hotărăşte întoarcerea acestora acasă şi declanşarea revoluţiei în Principatelor Române .Deşi Bălcescu a dorit izbucnirea revoluţiei cât mai repede ,respectiv 11 aprilie ,el a fost combătut de fraţii Brătianu ,care au dorit aşteptarea consimţământului lui Lamartin .
Este autorul articolului 13 prin care se dorea dezrobirea şi împroprietărirea ţăranilor .În timpul celor 3 luni de putere ,Bălcescu ,devine ministru de Externe apoi secretar ,însă nu reuşeşte să-şi impună punctele de vedere .El va susţine votul universal ,va înfiinţa comisia pentru propagandă ,după model francez şi ziarul zilnic ‘Naţionalul’ .
După înfrângerea revoluţiei ,Bălcescu ca mai toţi conducătorii revoluţiei ,se va refugia în dtrăinătate .Bălcescu se va duce în Transilvania pentru a urmări revoluţia Transilvană la faţa locului .
Spre sfârşitul lui 1848 , merge la Constantinopol ,unde constată că idealurile revoluţiei eşuaseră . El organizează împreună cu Ion Ghica o legiune de voluntari români ,care să lupte alături de trupele maghiare de eliberare . El ajunge cu legiunea în Medahia , însă maghiarii sunt suspicioşi iar revoluţia lor este înfrântă înainte să intervină şi legiunea română .
Bălcescu reuşeşte să scape cu greu din Transilvania şi ajunge cu la Paris în 1849 . Aici el încearcă unirea emigranţilor români divizaţi din cauza problemelor de principiu şi a unor chestiuni personale . Elanul revoluţionarilor se stingea încet-încet .Spre sfârşitul anului 1850 şi începutul anului 1851 ,Bălcescu se retrage din viaţa politică şi continuă munca la monografia lui Mihai Viteazu .Starea sănătăţii sale se deterioreză în continuare . Se stabileşte lângă Paris ,la Ville d’Avray ,în speranţa însănătoşirii ,care nu se produce însă . În primăvara lui 1852 porneşte spre ţară ,în dorinţa revederii pământului natal . În luna august îl găsim la Constantinopol ,de unde se îmbarcă spre Galaţi ,dar nu e lăsat să debarce ,chiar şi cu intervenţia cumnatului său ,Scarlat Geanolu la domnul ţării .La 22 septembrie se află din nou la Constantinopol ,în pragul morţii .Sfătuit de medici ,se îndreaptă spre Italia şi se stabileşte la Palermo ,unde moare , la 29 noiembrie 1853 ,într-o cameră modestă a hotelului Trinacria ,în mizerie şi sărăcie .